Capitolul 2 - Dumnezeu: Trinitatea Sa şi Dumnezeirea Fiului

„Cel mai important lucru pentru un om este ce crede el despre Dumnezeu“ A.W. Tozer

I. Dumnezeu: Trinitatea Sa

Oricine priveşte la univers cu toate corpurile lui cereşti, stele, planete şi luni, vede creaţia minunată din jurul lui, cu munţi înalţi, oceane întinse, flori frumoase şi delicate, apoi se uită la ce este înăuntrul lui, la trupul lui plin de minuni, trebuie să se alăture psalmistului şi să spună: „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Pe toate le-ai făcut cu înţelepciune“. (Psalmul 104.24)

În adevăr, este mult mai înţelept să crezi decât să tăgăduieşti existenţa lui Dumnezeu. Ateismul nu îşi are originea în minte, ci în inima coruptă. Nu omul de geniu spune în inima sa că nu există Dumnezeu, ci „nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!» S-au stricat, au făcut nelegiuiri dezgustătoare“. (Psalmul 53.1)

1. Cine este Dumnezeu?

Deşi creaţia mărturiseşte despre prezenţa unui Dumnezeu măreţ, dincolo de existenţa ei, ea nu ne descoperă cine este El. Ea ne vorbeşte despre măreţia şi puterea Sa (Romani 1.19, 20), dar nu ne poate spune despre El Însuşi, despre caracterul Lui şi despre fiinţa Lui. În Vechiul Testament citim: „Iată, Dumnezeu este mare şi noi nu-L cunoaştem... pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge“ (Iov 36.26; 37.23), iar în Noul Testament citim că El „locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia“ (1 Timotei 6.16).

Nu este surprinzător. Nmeni nu ştie totul despre universul pe care l-a creat Dumnezeu şi nu-i înţelege toate misterele, cum ar fi gravitatea, electricitatea, atomii etc. Dacă noi nu putem pătrunde sau înţelege deplin creaţia, cum am putea să-l înţelegem sau să-l limităm pe Creator la nivelul minţilor noastre?! „Poţi tu, cercetând, să descoperi ce este în Dumnezeu? Poţi tu să-L descoperi, desăvârşit, pe Cel Atotputernic? Sunt ca înălţimile cerurilor! Ce poţi face tu? Mai adânci decât Locuinţa morţilor: ce poţi să ştii tu?“ (Iov 11.7, 8)

De aceea, ca noi să-L cunoaştem pe Dumnezeu, El a binevoit să ni Se reveleze pe Sine Însuşi. Şi aceasta a fost revelaţia: „Dumnezeu este Unul singur“. Şi este de înţeles. Păgânii se închină multor dumnezei şi aceasta înseamnă în mod necesar limitarea fiecăruia din aceşti dumnezei. Limitările acestea sunt totodată legate de imperfecţiune şi lipsă. Şi nicidecum nu poate fi aşa ceva cu Dumnzeu.

a) Dumnezeu este Unul

Multe versete în Vechiul şi în Noul Testament vorbesc despre faptul că Dumnezeu este Unul. De exemplu, în Vechiul Testament citim: „Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn“ (Deutereonom 6.4). Şi: „Eu sunt Cel dintâi şi Eu sunt Cel din urmă şi în afară de Mine nu este alt Dumnezeu“. (Isaia 44.6)

Şi în Noul Testament citim: „El este Unul singur şi nu este altul afară de El“ (Marcu 12.32). „Tu crezi că Dumnezeu este Unul singur. Bine faci“. (Iacov 2.19). Şi sunt multe alte referinţe. [De exemplu: Deut. 4.32, 39; Isaia 45.21; 46.9; Luca 18.19; Ioan 5.44; Rom. 3.30; 1 Cor. 8.4, 6; 12.5, 6;Gal. 3.20; Efes. 4.5, 6; Iuda 25]

Ce fel de unitate

În ce fel se arată că Dumnezeu este Unul singur? Este o unitate absolută? Dacă ar fi aşa, atunci s-ar impune o întrebare de la sine: Ce a făcut Dumnezeu, Cel etern, înainte de a crea cerurile şi pământul şi îngerii şi omul? În eternitate, când nu era nimeni altul decâ El Însuşi, ce făcea El? Vorbea, auzea, iubea? Sau era cu totul tăcut şi într-o stare de linişte, de pasivitate?

Dacă am spune că El nu vorbea, nu auzea, nu iubea, atunci o anumită schimbare am aduce asupra felului Său de a fi, pentru că El „a vorbit părinţilor prin profeţi“. Şi acum El „ascultă rugăciunea“, pentru că aude şi răspunde rugăciunilor. De asemenea, El iubeşte, pentru că este un Dumnezeu plin de iubire. Dacă am spune că El ar fi fost pasiv şi n-ar fi vorbit sau auzit, n-ar fi iubit, ci mai târziu a vorbit şi a auzit şi a iubit, atunci El trebuie să Se fi schimbat. Dar Dumnezeu n-a suferit nicidecum vreo schimbare, corectare sau transformare. Iar dacă spunem că El vorbea, auzea şi iubea din eternitate, înainte de a crea pe îngeri sau pe oameni, atunci cu cine vorbea? Şi pe cine asculta? Şi pe cine iubea?

Aceasta este în adevăr o dilemă care a pus în încurcătură pe filosofi şi i-a lipsit de dorinţa de a vorbi despre o astfel de problemă. Mintea finită a omului nu poate fi în stare să rezolve acest mare mister sau să atingă adâncimile lui Dumnezeu. Dar Biblia, pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu, în care Dumnezeu ni S-a revelat, ne spune ceea ce este ascuns de filosofi şi de oameni înţelepţi. Unitatea lui Dumnezeu deci nu este simplă sau absolută, ci mai degrabă colectivă şi exclusivă. Este colectivă: completă, cu tot ce este necesar pentru ea. Este exclusivă: ea înlătură orice altceva. Pe baza acestui fapt, Dumnezeu vorbeşte şi ascultă, iubeşte şi este iubit, vede şi este văzut în toată eternitatea, trecută sau viitoare, fără vreun partener sau ceva sau cineva care să fi dovedit aceste caracteristici. Lui fie toată gloria!

Aceasta ne conduce la al doilea punct:

b) Persoanele Dumnezeirii

Dumnezeu, binecuvântat fie Numele Său, este un întreit Dumnezeu: trei Persoane în Unul. Fiecare Persoană este distinctă, totuşi nu separată de celelalte.

În felul acesta S-a revelat Dumnezeu pe Sine Însuşi în toată eternitatea. El Şi-a arătat caracterul şi Şi-a desfăşurat lucrările prin aceste Persoane divine, în eternitatea trecută, înainte de a exista fiinţele create şi fără prezenţa lor. Aceasta, datorită perfecţiunii Sale şi a faptului că Îşi este suficient prin Sine Însuşi. Mintea sănătoasă şi logică trebuie să respingă presupunerea că atributele lui Dumnezeu ar fi fost fără activitate în eternitatea trecută, apoi ar fi devenit active la creaţie. Pentru că, dacă ar fi fost aşa, Dumnezeu ar fi suferit schimbare şi transformare, în timp ce El – Lui să fie toată gloria – este în totul neschimbat.

Mai presus de pricepere

Faptul că acest caracter colectiv exclusiv al lui Dumnezeu, şi deplina suficienţă cu Sine Însuşi, revelează toate atributele caracterului Său unic şi Trinitatea Sa, care sunt mai presus de pricepre şi de mintea noastră. Aceasta însă nu contrazice adevărul. Dimpotrivă, îl suportă.

Când mintea inventează ceva, ea este limitată la ceea ce potriveşte cu abilităţile ei. Când un fapt ne depăşeşte mintea, aceasta este o dovadă că avem a face cu ceva care nu se poate face de noi.

Problema aceasta ocupa mintea vechiului savant creştin, Augustin, fără să poată ajunge la o soluţie complet convingătoare. Într-o zi, adâncit în aceste gânduri, se plimba pe malul mării. A văzut acolo un copil jucându-se în nisip. Augustin s-a apropiat de copil şi l-a întrebat ce făcea. Copilul i-a răspuns: „Încerc să mut apa mării în groapa aceasta pe care am săpat-o!“

Răspunsul acesta a fost ca o săgeată care i-a străpuns inima lui Augustin. A încetat să încerce de a înţelege faptul acesta prin raţiune. De fapt, este foarte raţional ca Dumnezeu să fie dincolo de înţelegerea noastră. Dacă noi L-am putea înţelege pe deplin pe Dumnezeu şi L-am limita la mintea noastră, El n-ar mai fi Dumnezeu.

Deci, dacă noi nu-L putem cuprinde pe Creator în minţile noastre, este evident că aceste minţi nu sunt potrivite pentru a judeca ceea ce Dumnezeu ne-a revelat prin harul Său despre Sine Însuşi. Dumnezeu deci nu ne-a dat minţi care să înţeleagă pe Creator, ci creaţia. Dar înaintea lui Dumnezeu, măreţul Creator, mintea se pleacă într-un simţământ de totală lipsă de însemnătate.

Ce spune Biblia?

Cel dintâi verset din Sfânta Scriptură pezintă faptul pe care l-am menţionat acum. În Geneza 1.1 citim: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul“. În acest verset, verbul „a creat“ este la singular, în timp ce Dumnezeu, care în limba originală este „Elohim“, este la plural. [5) Fără îndoială, aceasta nu este o gramatică în totul corectă în limba ebraică. Dar Dumnezeu l-a inspirat pe Moise cu această formă de vorbire neobişnuită ca să atragă atenţia asupra acestui adevăr vital chiar de la cel dintâi verset al Bibliei: Dumnezeu este Unul şi diferit în Persoanele Sale.]

Şi cea dintâi poruncă în lege se referă, de asemenea, la acelaşi fapt: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn“ (Deuteronom 6.4; Marcu 12.29). Cuvântul „un singur“ aici în limba ebraică indică o unitate compusă. [ Sunt două cuvinte în limba ebraică pentru unitate, „ekhad“ şi „yakhid“. Al doilea este pentru simpla unitate, în timp ce primul, care este folosit în acest verset (ekhad) este o unitate compusă, cum ar fi „un ciorchine de struguri“ sau „poporul s-a ridicat ca un singur om“. Acelaşi cuvânt este folosit în Geneza 2.24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi vor fi un singur trup“.] De asemenea, este şi o referire clară: la creaţie Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră“ (Geneza 1.26).

A folosit Dumnezeu pluralul în vorbire ca să Se mărească pe Sine? Nu, pentru că ar fi fost ceva străin în ebraică, limba originală a Vechiului Testament. Dovadă este că şi împăraţii vorbeau despre ei înşişi în forma singulară: „Eu, Faraon“ (Geneza 41.44), „Eu, Nebucadneţar“ (Daniel. 4.37), „Eu, Darius“ (Ezra 6.12). Dumnezeu Însuşi, când vorbea cu Avraam, spunea: „Eu sunt scutul tău“, „Eu sunt Dumnezeul Atotputernic“ (Gen. 17.1).

Şi ce i-a spus Dumnezeu lui Adam după ce acesta a căzut? „Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul“ (Gen. 3.22)

De asemenea, în timpul zidirii turnului Babel, Dumnezeu a spus: „Haidem să coborâm şi să le încurcăm limbile acolo“ (Geneza 11.7).

Deci, adevărul acesta este revelat în cea dintâi carte a Bibliei în legătură cu creaţia, căderea şi judecata.

În Isaia 6.8 aflăm un verset foarte clar care combină formele de singural şi plural ale lui Dumnezeu. „Şi am auzit glasul Domnului, zicând: Pe cine să trimit (singular) şi cine va merge pentru Noi (plural)?“ Versetul acesta arată că Dumnezeu este Unul, totodată şi pluralitatea Lui.

c) Sfânta treime în Vechiul Testament

Vedem nu numai pluritatea Persoanelor în Dumnzeu, ci aflăm şi numărul Persoanelor divine. Să ascultăm, de exemplu, strigătul serafimilor în Isaia 6.3: „Sfânt, sfânt, sfânt..“. De ce este repetat cuvântul „sfânt“ exact de 3 ori – nu de mai multe ori sau de mai puţine? Pentru că se referă la Cele trei Persoane din Dumnezeire:

Tatăl este Sfânt (Ioan 17.10)

Fiul este Sfânt (Apoc. 3.7; Luca 1.35)

Duhul este Sfânt (1 Tes. 4.8; Efes. 1.13)

Să ascultăm şi pe Aaron cum binecuvântează poporul. Este o întreită binecuvântare: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să strălucească faţa Lui peste tine şi să-ţi fie îndurător! Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pace“ (Numeri 6.24-27). De ce binecuvântarea este repetată de trei ori? Pentru că ea poartă Numele Domnului. „Şi ei să pună Numele Meu peste fiii lui Israel şi-i voi binecuvânta“. Nu este aceasta o altă referire la Dumnezeu în trei Persoane?!

Când Balaam a vrut să blesteme poporul lui Dumnezeu, Domnul i-a ieşit înainte de trei ori. În cea dintâi, citim: „Şi Dumnezeu l-a întâmpinat pe Balaam“ (Numeri 23.4). În a doua ocazie se spune: „Şi Domnul l-a întâmpinat pe Balaam“ (Numeri 23.16). În al treilea caz se precizează: „Şi Duhul lui Dumnezeu a fost peste el“ (Numeri 24.2). Au fost lucrurile acestea la întâmplare, fără nici un scop? Sau ele reprezintă o referire la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt?

De asemenea, în Psalmul 2, după ce se spune despre agitaţia şi răzvrătirea popoarelor împotriva lui Dumnezeu (1-3), auzim răspunsul pe care Îl dă Tatăl: „Cel care locuieşte în ceruri va râde, Domnul Îşi va bate joc de ei... Şi Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele Meu cel sfânt“ (4-6).

După aceea, în versetele 7-9 citim despre Fiul care dă răspunsul divin: „Voi vesti hotărârea: „Domnul Mi-a zis:Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da naţiunile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire“.

În ultima parte, observăm sfatul şi înştiinţarea Duhului Sfânt în versetele 10-12: „Şi acum, împăraţilor, fiţi înţelepţi, primiţi învăţătură, judecători ai pământului. Slujiţi Domnului cu teamă... sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie..“. Nu este aceasta o altă referire la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt?

În Isaia 14.16 găsim poate cea mai clară referinţă la Sfânta Treime în Vechiul Testament. Auzim glasul Fiului întrupat spunând (prin duhul profeţiei): „Eu sunt acolo; şi acum M-a trimis Domnul Dumnezeu şi Duhul Său“. Fiul deci era cu Tatăl din eternitate şi la împlinirea timpului Tatăl şi Duhul Sfânt L-au trimis pe Fiul.

Când ne îndreptăm spre Noul Testament, aflăm acest adevăr revelat şi mai clar. Scena botezului lui Hristos este cea dintâi prezentare clară a Trinităţii. Când Hristos (Fiul) a ieşit din apa botezului, Duhul Sfânt a coborât peste El în forma trupească a unui porumbel şi glasul Tatălui s-a auzit, adresându-Se Fiului: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Mi-am găsit plăcerea“ (Marcu 1.11).

Instituirea botezului a fost făcută după învierea lui Hristos, când El le-a poruncit ucenicilor: „Faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatăl şi al Fiului şi al Sfândului Duh“ (Matei 28.19). Aici, pentru „Numele“ este folosită forma singulară, pentru că aceste trei Persoane ale Dumnezeirii sunt un singur Dumnezeu.

De fapt, referinţele despre Sfânta Treime în Noul Testament sunt nenumărate. De exemplu, la sfârşitul epistolei 2 Corinteni, apostolul Pavel spune: „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi comuniunea Sfântului Duh fie cu voi toţi“.

La începutul epistolei 1 Petru citim: „către cei aleşi, după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus Hristos“ (1 Petru 1.2).

Iată şi alte referinţe la acest adevăr pentru studiul mai departe şi folosul cititorului: Luca 1.35; Ioan 14.16, 17; Fapte 4.29-31; 1 Corinteni 12.4-6; Efeseni 4.4-6; Evrei 10.9-15; Iuda 20, 21 etc.

2. Cum se poate ca „trei“ să fie egal cu „unul“

Unii pot spune că aceasta ar fi greu de înţeles. Cum se poate să fie trei Persoane în Dumnezeire, fiecare Persoană fiind Dumnezeu? S-ar spune că, potrivit regulei matematicii, 1+1+1=3. Răspunsul este să spunem că 1x1x1=1, cum este cazul cu Persoanele Dumnezeirii.

Domnul îi spunea lui Filip: „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?“ (Ioan 14.10). Iar despre Duhul Sfânt citim că El este „Duhul Tatălui“ (Matei 10.29) şi, de asemenea, „Duhul Fiului (Gal. 4,6), adică El este în Tatăl tot aşa cum este şi în Fiul. Vom căuta să adâncim mai mult acest fapt în ceea ce urmează.

3. Numărul „trei“

V-aţi gândit vreodată la semnificaţia specială a numărului trei în univers? Dacă nu, voi aminti câteva exemple care ar putea fi de ajutor:

* Planeta noastră conţine trei sfere ale vieţii: pământul, aerul şi mările. Viaţa deci poate fi terestră, în cer şi în apă.

* Substanţele pot fi în una din aceste trei forme: solide, lichide sau gazoase

* Când vorbim de timp, este un trecut, un prezent şi un viitor

* Pentru comparaţie folosim: deasupra, jos, la acelaşi nivel; mai mare, mai mic, egal

* Omul are trup, suflet şi duh

* Animalele au 3 părţi: cap, trup şi coadă. Peştii, de asemenea, au trei caracteristici.

* Plantele sunt alcătuite din rădăcini, tulpină şi ramuri

* Un atom este format din: protoni, neutroni şi electroni

* Cei dintâi formă geometrică închisă are trei laturi (un triunghi)

* Orice formă necesită trei dimensiuni: lungime, lăţime şi înălţime

* Un punct în spaţiu poate fi localizat prin 3 axe: x, y şi z

* Sunt 3 culori primare: roşu, galben şi albastru. Celelalte culori sunt combinaţii ale acestora trei.

„Nu vă învaţă chiar şi firea?“

Am putea adăuga mai multe exemple ca să arătăm cum numărul trei îşi pune amprenta pe mai tot ce este în jurul nostru şi înăuntrul nostru. Totuşi aş dori să avem mai multă lumină asupra celor „trei“ menţionate mai sus.

Am precizat mai sus că orice formă sau trup are 3 dimeniuni: lungime, lăţime şi înălţime. Sunt aceste 3 dimensiuni esenţiale? Putem adăuga pe a patra? Imposibil. Putem avea numai două? Răspunsul este acelaşi: imposibil. Să presupunem că ai înlătura una din dimensiuni, de exemplu înălţimea. Ai avea numai lungimea şi lăţimea. Rezultatul ar fi o suprafaţă plată. Iar această suprafaţă ar fi curată imaginaţie. N-ar avea o existenţă reală. Matematica şi-ar putea-o imagina, însă nimic nu există fără a treia dimensiune. Trebuie să avem toate aceste trei dimensiuni, ori nimic. Nu are aceasta semnificaţie?

Mai departe, să vedem un alt exemplu. Am menţionat că sunt trei culori esenţiale: roşu, galben şi albastru. Când lumina, care este fără culoare şi invizibilă, se refractă, produce cele şapte culori frumoase ale curcubeului. Acestea sunt derivate din cele trei culori de bază:

1. Roşul se referă la razele căldurii, care nu se văd. Totuşi, căldura este o sursă a vieţii, esenţială pentru supravieţuire. Ea este vitală şi pentru pământ, pentru creşterea fructelor şi a recoltelor.

2. Galbenul se referă la razele luminii. Fără lumină rămânem în întuneric. Aceste raze ne dau posibilitatea să vedem şi ele sunt vizibile.

3. Albastrul se referă la razele chimice. Deşi nu putem vedea aceste raze, recunoaştem influenţa lor asupra existenţei noastre.

Nu este faptul acesta în deplină armonie în sens spiritual? Biblia spune că „Dumnezeu este lumină“ şi că El este „nevăzut“ (1 Ioan 1.5; 1 Tim. 6.16; 1.17).

Ni s-a revelat Dumnezeu, care este lumină şi care este nevăzut? Nu ni L-a revelat Scriptura, în Persoana întreită a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt?

Nimeni nu poate vedea pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. Tatăl este izvorul vieţii şi El o menţine. El este sursa a toate (1 Cor. 8.6). Duhul Sfânt nu poate fi văzut de lume, aşa cum spune Hristos în Ioan 14.17. Dar cei credincioşi Îl vor cunoaşte, nu văzându-L (pentru că El este nevăzut), ci prin influenţa Lui în vieţile lor, „pentru că El rămâne la voi şi va fi în voi“.

Dar Hristos, Fiul, a fost văzut şi a fost privit de oameni (1 Ioan 1.1). Şi prin El ei au fost făcuţi să vadă. El spunea: „Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“. El era „adevărata lumină“ care descoperă realitatea tuturor lucrurilor (Ioan 8.12; 1.9).

Întrebăm din nou: Nu au toate acestea sensul lor şi semnificaţia lor?

Oricum, să mergem un pas mai departe, la un al treilea exemplu.

Am menţionat că timpul este împărţit în trei părţi: trecut, prezent şi viitor. Dacă timpul ar fi format din două, timpul însuşi nici n-ar exista. Să explic. Presupuneţi că nu există trecut. În plus, după puţin timp, momentul prezent n-ar mai exista – pentru că am presupus că nu există trecut. Concluzia ar fi că timpul a dispărut. Să presupunem acum că nu ar exista prezent. Ar însemna că în orice moment, timpul n-ar exista. Ca urmare, nici n-ar exista timp. Concludem de aici că timpul are trei părţi sau nu există.

Să luăm seama şi la mişcarea timpului, adică în ce direcţie: se mişcă din trecut spre viitor sau din viitor spre trecut?

De fapt, timpul nu se mişcă din trecut spre viitor, ci vine spre noi din viitor şi se duce spre trecut. Pentru a explica acest lucru, să considerăm perioada de timp pe care o numim „zi“, chiar această zi în care citim cuvintele acestea. Mult timp în urmă „astăzi“ era în viitorul îndepărtat ca parte din „anul ce va veni“. Apoi el a devenit „luna următoare“, după aceea „săptămâna următoare“ şi „mâine“. În final, acum a devenit „astăzi“, în prezent. În cele din urmă „astăzi“ va deveni „ieri“, „săptămâna trecută“, „anul trecut“... De aici înţelegem că perioada aceasta numită „zi“ vine la noi dinspre viitor, se mişcă spre prezent şi apoi spre trecut. Timpul totdeauna se mişcă numai în această direcţie, din viitor spre prezent şi apoi spre trecut.

Viitorul este astfel izvorul timpului. Există „ceva“ în care este ţinut timpul; şi timpul acesta în cele din urmă va deveni „prezent“, apoi „trecut“. Este Părintele timpului – Tatăl.

Dar faptul că viitorul este tatăl timpului ar însemna că el este mai mare decât prezentul sau trecutul? Nu. În fiecare moment al timpului este un prezent, este timp. La fel este adevărat şi cu privire la trecut. Am putea spune deci că trecutul, prezentul şi viitorul sunt toate trei egale şi fiecare din ele este timp, întregul timp. Aceasta nu înseamnă că fiecare din ele ar putea exista indepedent de celelalte două. Cele trei trebuie să existe împreună.

Acum să privim la viitor, care este nevăzut. Când putem vedea, auzi şi înţelege, aceasta este prezent. Viitorul ne rămâne necunoscut până ce el însuşi se întrupează şi se face vizibil în prezent. Prezentul ne descoperă viitorul, şi prin prezent facem faţă şi suntem introduşi în viitor.

Viitorul îşi trimite evenimentele în prezent, care la rândul lui le trimite în trecut. Trecutul, ca şi viitorul, este nevăzut, dar are mare influenţă asupra noastră. Acţionează asupra noastră să ne amintească unele lucruri, ca un învăţător. Îşi aruncă lumina asupra prezentului că să-l înţelegem, şi asupra viitorului că să ne pregătească pentru acum.

Ce minunată este această exemplificare! Să ne gândim la ea în lumina adevărurilor spirituale care ne depăşesc. Dumnezeu este o Treime divină: Tată, Fiu, Duh Sfânt. Tatăl, pe care nu-L vedem, L-a trimis pe Fiul Său (Ioan 5.37). Fiul, care a spus odată: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14.9), după ce S-a suit la cer ne-a trimis pe Duhul Sfânt! (Ioan 16.7).

Un comentariu necesar:

Înainte de a termina acest subiect, să fim siguri să nu concludem că este o Treime divină din cauză că lumina, timpul... şi altele au trei aspecte. Noi nu putem asemăna pe Dumnezeu cu nimic, aşa cum spune Scriptura: „Cu cine deci Îl veţi asemăna pe Dumnezeu? Şi cu ce Îl veţi compara?“ Şi: „Cu cine deci Mă veţi asemăna sau cu cine voi fi deopotrivă?“, zice Cel Sfânt (Isaia 40.18, 25). Noi nu putem asemăna pe Dumnezeu cu ceva din ce ştim noi, pentru că diferenţa dintre Creator şi creaţie e vastă, deşi ea poartă din semnele Lui.

Pentru a ilustra acest lucru să ne gândim la un expert care examinează o pictură a renumitului artist Picasso. El va recunoaşte că pictura este lucrrarea lui Picasso pentru că îi reflectă personalitatea. Dar, desigur, pictura nu este însuşi Picasso. Aceasta este o ilustrare foarte simplă pentru ceea ce discutăm. Pentru că, deşi nu este nimic în univers care să se poată asemăna cu Dumnezeu (Deut. 4.15-19), universul poartă semnele lui Dumnezeu, care l-a creat. „Fiindcă de la crearea lumii, lucrurile Sale nevăzute se văd, fiind înţelese de mine, prin lucrurile făcute“ (Rom. 1.20).

Dacă vedem trinitate în toate din jurul nostru, apoi aflăm că revelaţia divină în Scriptură ne vorbeşte de Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, ar avea vreun rost să contrazicem aceste lucruri? Să facem speculaţii? Dimpotrivă; ne plecăm smeriţi înaintea lui Dumnezeu care S-a descoperit pe Sine Însuşi unor creaturi sărmane ca noi. Căci dacă El nu ni S-ar fi revelat, noi n-am fi cunoscut niciodată adevărul despre Trinitatea unui singur Dumnezeu. Toată gloria este a Lui!

II. Hristos, este El Fiul lui Dumnezeu?

„Ce gândiţi voi despre Hristos?“ (Matei 22.42)

Unii gândesc că Hristos este un om înălţat de creştini la poziţia de Dumnezeu. Faptul este cu totul contrariu. Oricine crede Biblia, vede clar că el, fiind Dumnezeu, S-a smerit pe Sine Însuşi şi a devenit om.

Pentru a începe, să ne întrebăm pe noi înşine: Dacă Dumnezeu vroia să devină om, ar fi putut? Răspunsul este, în mod hotărât, da, pentru că puterea lui Dumnezeu nu are limite. Cineva ar putea obiecta, spunând că El poate face orice, dar de ce să facă aşa ceva? Cu ce scop? Voi amâna discuţia aceasta şi voi răspunde la această întrebare vitală în cel de al treilea capitol în care vom vorbi despre ispăşirea făcută de Hristos.

Totuşi să vorbim pe scurt: cu tot respectul, despre acest fapt preasfânt al credinţei noastre că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. [Aş vrea să amintesc cititorului despre judecata aspră care a căzut peste cei care au scos cuvinte grele împotriva Domnului Isus (Iuda 14, 15). Şi să nu uităm că Însuşi Hristos este „Judecător al celor vii şi al celor morţi“ (Fapte 10.42).]

Am vrea să ne fie clar de la început că Persoana lui Hristos este dincolo de înţelegerea umană.

Mai întâi, vrem să subliniem că Persoana lui Hristos este mult superioară înţelegerii omului. Se spune despre El în Vechiul Testament: „Numele Lui este minunat“ (Isaia 9.6). Şi în Noul Testament El spunea despre Sine Însuşi: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl“ (Mat. 11.27). Duhul Sfânt confirmă aceasta, spunând: „Şi cu adevărat, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în trump..“. (1 Timotei 3.16).

Înainte de a prezenta dovezile Scripturii că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, am vrea să avem ceva lumină asupra subiectului care este neînţeles de mulţi, adică:

Înţelesul pe care-l are „Hristos“ ca Fiu

Faptul că Hristos este numit „Fiu“ nu înseamnă nicidecum că ar fi numit aşa prin naşterea firească sau căsătorie. [Creştinismul ne descoperă că „Dumnezeu este Duh“ (Ioan 4.24). Şi cei care ar atribui creştinismul ideea de căsătorie în Dumnezeire sunt ori cu totul neştiutori ai învăţăturii Bibliei, ori oameni răi care ar încerca să rătăcească pe cei nepregătiţi.] Creştinismul este cu totul departe de gândirea celor care se închină la idoli. În plus, aceasta n-ar însemna întâietate, în sensul că Tatăl ar fi existat înaintea Fiului.

Adnotare

(Această confuzie ar veni de la faptul că părinţii sunt cei prin care vin în existenţă copiii. De aceea unii au presupus că o anumită perioadă de timp i-a separat, pe cei doi. Este adevărat că între un tată şi fiul lui trebuie să fie o durată în timp, dar de altă parte nimeni nu devine tată decât din momentul când fiul lui vine în existenţă. De aceea starea de a deveni tată coincide cu momentul când fiul vine în existenţă. În Dumnezeire, pentru că Tatăl este etern, în mod necesar şi Fiul este etern.)

Niciuna din Persoanele Divine nu are întâietate faţă de celelalte, altfel egalitatea stabilită de faptul că sunt una ar fi pierdută.

Deci, ce înseamnă faptul că El este Fiu? Faptul acesta are mai multe implicaţii spirituale: [Este important de ştiut că Scriptura niciodată nu vorbeşte de Hristos ca fiind „copil“ al lui Dumnezeu, ci numai „Fiu al lui Dumnezeu“, care arată o condiţie spirituală. În plus, nu este nici o referinţă a Scripturii că Hristos ar fi fost născut din Tatăl înainte de veacuri. Adevărul este că n-a fost nicidecum vreo naştere.]

Întâi: o iubire unică. Citim că „Tatăl iubeşte pe Fiul“ (Ioan 3.35). Această iubire este eternă, aşa cum Hristos spunea Tatălui: „Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17.24). De aceea se şi spune despre „singurul Fiu care este în sânul Tatălui“ (Ioan 1.18), desigur, nu în sens literal şi fizic,ci în sens spiritual. El este, de asemenea, numit cu acest preţios nume, „Fiul dragostei Sale“ (Col. 1.13).

Al doilea: egalitate perfectă. Îngerii şi oamenii sunt slujitori ai lui Dumnezeu, dar Hristos este „singurul [„Singurul“, în gr. „monogenes“ înseamnă „unic“ sau „singurul de acest fel“, de 5 ori cu privire la Hristos, în Ioan 1.14, 18; 3.16, 18 şi 1 Ioan 4.9. Această expresie, monogenes, este şi în alte 4 versete: „singurul fiu“ (Luca 7.12), „singura fiică“ (Luca 8.42), „singurul copil“ (Luca 9.38) şi „singurul său fiu“ (Evrei 11.17).] Fiu al lui Dumnezeu“ (Ioan 3.18). El este egal cu Dumnezeu.

Aceasta este exact ce înţelegeau iudeii în timpul lor: „Pentru aceasta deci căutau iudeii şi mai mult să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sabatul, dar şi pentru că spunea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine Însuşi egal cu Dumnezeu“ [Încă o dată subliniem faptul că a fi Fiu pentru Hristos înseamnă egalitate, nu inferioritate, cum ar gândi unii. Apostolul Pavel spune: „deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit“ (Evrei 5.8). Nu spune „pentru că este Fiu“, ci „deşi era Fiu“.] (Ioan 5.18; 19.7). Şi de aceea s-a şi spus despre El „care, fiind chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu“ (Filip. 2.6). Şi Hristos spunea: „Eu şi Tatăl una suntem“ (Ioan 10.30). [Sunt şi alte versete care ne arată clar egalitatea aceasta. Cititorul se poate referi şi la aceste versete: Ioan 5.17; 14.21; 15.24; 16.15; 17.4, 5, 10.]

Al treilea: chipul perfect al lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, Fiul putea să ne descopere pe deplin ce este Dumnezeu, şi nu numai unele din caracteristicile Sale. Domnul i-a spus lui Filip: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14.9) şi, de asemenea, este scris: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1.18). În această privinţă cităm următoarele versete: „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile necredincioşilor, ca lumina Evangheliei gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei“ (2 Cor. 4.4). „El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut“ (Col. 1.15).

Ni se spune despre Hristos nu numai că El este chipul lui Dumnezeu, ci de asemenea „Cuvântul lui Dumnezeu“ (Apoc. 19.13), exprimarea lui Dumnezeu.

Al patrulea: singura reprezentare a lui Dumnezeu. În toate veacurile, înainte de întruparea lui Hristos, era imposibil pentru cineva să-L reprezinte pe Dumnezeu pe deplin. În epistola către Evrei 1.1-3 citim: „În multe rânduri şi în multe feluri [Se înţelege din orginalul grec. că profeţii au dat numai revelaţii parţiale despre Dumnezeu.] în vechime Dumnezeu a vorbit părinţilor în profeţii..“. apoi în contrast cu tot ce a fost în trecut, „la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul... care este strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale“ (Evrei 1.1-3).

În parabola viticultorilor din Marcu 12, Hristos spunea că stăpânul viei (Dumnezeu) a trimis pe slujitorii săi de mai multe ori la viticultori, şi n-a primit niciun rod din vie. A trimis apoi pe „singurul său fiu“ ca reprezentant personal, spunând: „Îl vor respecta pe fiul meu“.

Şi acum, după ce am înţeles semnificaţia faptului că Hristos este Fiu, să vedem dovezile Dumnezeirii Sale. Este un fapt de o astfel de mărime încât nu poate fi prezentat satisfăcător decât în volume mari. Este întreţesut în tot ce a făcut Hristos, în tot ce a spus şi în tot ce s-a spus despre El. Deci, vom menţiona numai câteva exemple care ar fi suficiente pentru fiecare ochi să vadă, fiecare ureche să audă şi fiecare inimă să înţeleagă.

Vom împărţi ideile pe care le subliniem despre Dumnezeirea lui Hristos în 5 părţi:

* Numele Sale divine

* Atributele (caracteristicile) Sale divine

* Lucrările Sale divine

* Gloriile Sale divine

* Lucrurile atribute Lui în Noul Testament care au fost atribuite lui Iahve în Vechiul Testament.

1. Numele divine ale lui Hristos

Din multele [De exemplu, numai într-un singur capitol (Ioan 1) găsim 12 nume şi titluri divine: „Cuvântul“ (v. 1, 14); „adevărata Lumină“ (v. 9); „singurul Fiu“ (v. 18); „Domnul“ (v. 23); „Isus sau Iahve Mântuitor (v. 29); „Mielul lui Dumnezeu“ (v. 29, 36); „Hristos“ (v. 41); „Împărat al lui Israel“ (v. 49); „Fiul omului“ (v. 51).] nume divine ale lui Hristos vom considera trei:

a) Dumnezeu

În Noul Testament se spune clar despre El că este „Dumnezeu“ cel puţin în aceste câteva texte:

- „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu“ (Ioan 1.1).

- „Iar către Fiul: „Tronul Tău, Dumnezeule, este pentru veacul veacului“ (Evrei 1.8).

- „Prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos“ (2 Petru 1.1).

- „În Fiul Său, Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă“ (1 Ioan 5.20).

- „Arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos“ (Tit 2.13).

Alte nume sunt puse în legătură cu acest măreţ nume, Dumnezeu, ca:

- „Dumnezeu puternic“ (unul din cele 5 nume menţionate în Isaia 9.6)

- „Dumnezeu binecuvântat în veci“ (Romani 9.5)

- „Emanuel“, care tradus înseamnă „Dumnezeu cu noi“ (Matei 1.23)

- „Dumnezeul meu!“ (Ioan 20.28)

b) Fiul lui Dumnezeu

Aşa se spune despre El în Scripturi de vreo 50 de ori. [Întâi, Tatăl a spus aceste cuvinte de 7 ori, de exemplu 2 Petru 1.17. În al doilea rând, Duhul Sfânt a dat mărturie despre El cu acest nume (Marcu 1.1). În al treilea rând, El spunea despre Sine Însuşi, ca în Ioan 9.35; 10.36. În al patrulea rând, aşa a spus îngerul Gabriel despre El în Luca 1.32, 35. În al cincilea rând, demonii Îl recunoşteau în felul acesta (Marcu 5.7). În al şaselea rând, acesta este numele pe care-L vesteau ucenicii (Mat. 16.16; Ioan 1.34; 11.27). În al şaptelea rând, aşa I-au spus şi unii străini (Mat. 27.54).]

Sunt două aspecte ale faptului că Hristos este Fiul. Şi aceasta, din cauza celor două firi ale Sale, fiind Dumnezeu şi Om în acelaşi timp. Hristos este Fiul lui Dumnezeu din eternitate, dar El este Fiul lui Dumnezeu şi prin naşterea din fecioara Maria – pentru că el n-a avut tată pământesc.

În legătură cu acest nume sunt şi alte două nume:

„Singurul Fiu“, fiind obiectul iubirii Tatălui în eternitate, este o relaţie pe care nimeni altul n-o poate împărtăşi. Acest nume este atribuit Lui de 5 ori, în Ioan 1.14, 18; 3.16; 18.1 şi 1 Ioan 4.9.

„Cel dintâi născut“ este titlul pe care binecuvântatul Fiu l-a primit prin întruparea Sa. Expresia aceasta este atribuită lui Hristos tot de 5 ori, în Rom. 8.29; Col. 1.15, 18; Evrei 1.6; Apoc. 1.5. Este de notat că termenul „întâi-născut“ nu înseamnă întâi în timp, ci în superioritate. S-a spus despre David: „Şi Eu îl voi face cel dintâi-născut, cel mai înălţat dintre împăraţii pământului“ (Psalmul 89.27). Este evident că David n-a fost cronologic cel dintâi împărat.

c) Domnul

Acesta este cel mai obişnuit nume folosit pentru Hristos, menţionat de vreo 650 de ori în Noul Testament, din care de 170 de ori în cele patru evanghelii. Alte nume sunt în legătură cu acest preţios Nume:

„Domnul gloriei“ (1 Cor. 2.8; Iacov 2.1)

„Domnul domnilor“ (Apoc. 17.14; 19.16)

„Domn al tuturor“ (Fapte 10.36)

„Domn al sabatului“ (Mat. 12.18; Marcu 2.28; Luca 6.5)

„Domnul meu“ (Luca 1.43; Ioan 20.28; Filip. 3.8)

2. Atributele (caracteristicile) divine ale lui Hristos

a) Omnipotent – având toată puterea

Aceasta se dovedeşte prin viaţa Lui şi prin faptele Sale de putere în care vedem autoritatea Sa:

* Asupra bolii: El a vindecat cele mai grave boli printr-un singur cuvânt (Ioan 5.8). De asemenea, a vindecat din depărtare (Ioan 4.50).

* Asupra naturii: El a certat marea înfuriată cu un singur cuvânt şi îndată s-a făcut „linişte mare“ (Marcu 4.39-41; 6.48-51).

* Asupra altor creaturi: Trei minuni au dovedit autoritatea Sa chiar şi asupra peştilor care treceau pe cărările mării (Psalmul 8.8). De văzut şi Matei 17.27; Luca 5.4; Ioan 21.6).

* Îngrijind de toate nevoile: Minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor (Matei 14.16-21; 15.32-38) şi schimbând apa în vin (Ioan 2.3-11).

* Asupra duhurilor rele: 7 minuni au fost menţionate de evanghelii în amănunţime, pe lângă altele despre care nu sunt date detalii.

* Asupra omului: Matei 9.9; 21.2, 3.

* Asupra morţii: Pentru că moartea, care a secerat toate fiinţele omeneşti, a fost cucerită de Hristos. Minunea învierii lui Lazăr a fost cea dintâi ocazie când un om mort a fost înviat după ce fusese pus în mormânt de patru zile. Totuşi, cea mai minunată dintre toate a fost învierea Sa dintre cei morţi. Aceasta este una din marile dovezi că El este Dumnezeu. [Ce a murit pe cruce a fost umanitatea Sa: El Şi-a încredinţat duhul Său omenesc în mâinile Tatălui Său, când era pe cruce (Luca 23.46). Totuşi, nicidecum nu s-ar putea spune că Dumnezeirea Sa ar fi murit. Acesta este şi motivul pentru care a putut să învieze El Însuşi. După cum spusese iudeilor: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile Eu îl voi ridica... Dar El le vorbea despre templul trupului Său“ (Ioan 2.19-21). Şi El mai spusese: „Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi“ (Ioan 10.17, 18).]

b) Atotştiutor – o cunoaştere infinită:

- El ştia numele persoanelor fără ca cineva să-I fi spus numele lor (de exemplu, Petru, Zacheu; Ioan 1.42; Luca 14.5).

- El vedea pe oameni de la mari distanţe (ca Natanael; Ioan 1.48)

- El ştia faptele din trecut ale oamenilor (de exemplu, femeia samariteancă; Ioan 4.12).

- El ştia data de când cineva era bolnav, chiar şi când aceasta s-a întâmplat înainte de întruparea Sa (Ioan 5.6).

- El ştia ce era în inimile şi gândurile oamenilor (Luca 9.46, 47 comp. 1 Împ. 8.39).

- El ştia şi felul cum se înşelau cei făţarnici (Ioan 6.70, 71; 13.10, 21-25).

- El ştia viitorul şi ce avea să aibă loc înainte de a se întâmpla (Matei 21.2-4; 24.3-41; Luca 22.9-13; Ioan 6.6).

Cine putea fi această persoană? Petru ne oferă un răspuns la această întrebare, când spunea Domnului: „Doamne, Tu toate le ştii!“ (Ioan 21.17). Dar cine ar fi putut să fie El, decât Dumnezeu?!

c) Omniprezent – Prezent în orice loc în orice timp

El este întotdeauna prezent, aşa cum a spus ucenicilor Săi: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Mat. 28.20).

De asemenea, El este prezent în orice loc: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (Mat. 18.20).

d) Etern – Prezent întotdeauna – fără început, fără sfârşit

El era, din eternitatea trecută: „La început era Cuvântul“ (Ioan 1.1). Aceasta înseamnă că ori de câte ori a fost vreun început, El era. Cu alte cuvinte, existenţa Lui este eternă. Aşa cum spunea despre Sine Însuşi: Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt“ (Ioan 8.58).

El este, de asemenea, fără sfârşit. „Şi am fost mort şi iată, sunt viu în vecii vecilor“ (Apoc. 1.18).

Este şi o afirmaţie minunată spusă despre El în Apoc. 1.8: „Cel care este şi care era şi care vine“.

e) Întotdeauna acelaşi – niciodată nu Se schimbă

Dumnezeu I se adresează, spunând: „Cerurile sunt lucrări ale mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu râmâi; şi toate se vor învechi ca o haină, şi le vei face sul ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate; dar Tu eşti Acelaşi“ (Evrei 1.11, 12). Şi Duhul Sfânt spune despre El: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci“ (Evrei 13.8).

3. Lucrările lui Hristos sunt divine

a) Creatorul

Sunt 3 texte în Noul Testament care ne arată clar că Hristos este Creatorul: Ioan 1, Coloseni 1 şi Evrei 1.

Iată, de exemplu, la Coloseni 1.16 se spune: „Toate au fost create prin El, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El şi pentru El“. S-ar fi putut spune aşa ceva despre vreun profet? Ar putea „un duşman de rangul al doilea“ [Aşa spunea Arius, în secolul al 4-lea, în erezia care îi poartă numele. Şi, de asemenea, este ceea ce spun „martorii lui Iehova“ până în ziua aceasta.] să fie centru al întregului univers? Hristos a creat toate. Toate au fost create de El şi pentru El.

b) Susţinătorul – Cel care menţine toate

„Susţinând toate prin Cuvântul puterii Lui“ (Evrei 1.3; şi Coloseni 1.17).

c) Dătătorul vieţii

„După cum Tatăl înviază morţii şi dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea El... Vine un ceas şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi“ (Ioan 5.21, 25).

d) Cel care iartă păcatele

În timpul vieţii Sale pe pământ, El a spus unui om: „Păcatele tale sunt iertate“ (Marcu 2.5). El a spus acelaşi lucru şi unei femei (Luca 7.48). După moartea, învierea şi înălţarea Sa, El a dat binecuvântarea aceasta (iertarea păcatelor) mulţimii mare de bărbaţi şi femei care cred în El (Col. 3.13).

e) Mântuitorul

„Şi-i vei pune numele Isus (Iahve mântuieşte), pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele lor“ (Mat. 1.21).

f) Cel care dă Duhul Sfânt

„Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acesta este Cel care botează cu Duhul Sfânt“. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu“ (Ioan 1.33, 34). De asemenea, Fapte 2.32, 33.

g) Judecătorul

Deşi Dumnezeu este „Judecătorul tuturor“ (Evrei 12.23), care din Persoanele Dumnezeirii va face judecata? Fiul, „pentru că Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului“ (Ioan 5.22). Apostolul Pavel spune: „... şi a lui Hristos Isus, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi pentru arătarea Sa şi pentru Împărăţia Sa“ (2 Timotei 4.1).

4. Gloriile divine ale lui Hristos

Nu este El subiectul credinţei? Nu este El obiectul închinării? Cine ar putea fi El, deci, decât Dumnezeu?

a) Subiectul credinţei

„Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine“ (Ioan 14.1). De notat aici că Domnul n-a spus „credeţi în Dumnezeu şi credeţi şi în Mine“, ca şi cum ar fi două persoane în care credem. El nu dă ideea că ar trebui să ne întemeiem credinţa pe două lucruri diferite. Nu aşa. Domnul spune deci: „Credeţi în Tatăl, credeţi şi în Mine“. [Hristos spunea aceste cuvinte preţioase pe drumul crucii şi al morţii, şi ştia aceasta (Ioan 13.21, 36). Cu toate acestea, cerea ucenicilor Săi să facă din El obiectul credinţei lor. De ce? Pentru că el este Cel care dă un viitor etern: „calea, adevărul şi viaţa“. ] Nu înseamnă deci clar că El este Dumnezeu?

Ce parte binecuvântată are oricine crede în Hristos! „Toţi profeţii mărturisesc despre El că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor“ (Ioan 10.43). În acest Nume binecuvântat, Numele Domnului nostru Isus Hristos, celui credincios îi sunt dăruite aceste binecuvântări:

* Iertarea păcatelor (1 Ioan 2.12)

* Mântuirea (Fapte 4.12)

* Viaţa eternă (Ioan 20.31)

* Refugiu în timp de necaz (Prov. 18.10)

* Mângâiere în suferinţă (Isaia 26.8, 9)

* Adunarea împreună cu sfinţii pentru Numele Său (Matei 18.20)

* În Numele său preţios, cei credincioşi se roagă şi îşi prezintă cererile, şi Tatăl răspunde (Ioan 16.23, 24).

Dacă Hristos n-ar fi Dumnezeu, ar putea fi puse toate aceste binecuvântări în legătură cu numele Său? Dacă ar fi fost numai un om, ar fi putut El chema la Sine pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi le-ar fi putut El da odihnă? (Matei 11.28). Ar fi putut El să-i facă pe cei însetaţi şi care vin la El să bea, ca din inima lor să curgă râuri de apă vie – înţelegând prin aceasta pe Duhul Sfânt? (Ioan 7.37, 39)

b) Obiectul închinării

În timp ce era cu trup pe pământ, Hristos a primit ca oamenii să I se închine (fapt care este adus numai la Dumnzeu) în 11 ocazii menţionate în evanghelii. Observăm în aceste ocazii că Hristos a acceptat închinarea şi n-a mustrat pe cei care se închinau Lui – deşi El spusese diavolului: „Este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-i slujeşti»“ (Matei 4.10).

De exemplu, leprosul I s-a închinat, rugându-L să-i dea vindecarea (Matei 8.2). Unul care fusese orb I s-a închinat după ce a fost vindecat (Ioan 9.38). Şi toţi ucenicii I s-au închinat, mai întainte de a merge El la cruce (Matei 14.33) şi după învierea Lui (Matei 28.17). Şi, în curând, la întoarcerea Sa în lume, toţi îngerii se vor închina Lui (Evrei 1.6). Şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ (Filip 2.10).

Da, orice genunchi se va pleca, fără excepţie. Aceasta înseamnă că şi tu, iubite cititor, te vei pleca înaintea Lui (vezi Ps. 72.9; Isaia 45.22, 23; 65.12). Nu este mai bine să te pleci chiar acum?

5. Noul Testament Îi atribuie Lui ceea ce Vechiul Testament Îi atribuie lui Iahve

Vom discuta şapte referiri în privinţa aceasta:

1. Ieremia 17.10: „Eu, Domnul (Iahve), cercetez inima, Eu încerc rărunchii, ca să dau fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui“. În Apocalipsa 2.23 citim cuvintele lui Hristos: „... şi toate adunările vor cunoaşte că eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile; şi vă voi da fiecăruia după faptele voastre“.

2. Isaia 48.12, 13: „Eu sunt („Eu sunt“ este unul din numele divine, însemnând Cel care există prin Sine Însuşi) Cel dintâi şi eu sunt Cel din urmă. Da, mâna Mea a pus temelia pământului şi dreapta Mea a întins cerurile“. (vezi şi Isaia 44.6) Şi Hristos spune de 4 ori în Apocalipsa: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă“ (1.11, 17; 2.8; 22.13).

3. Prov. 30.4. Aici Agur, fiul lui Iache, spune în profeţia lui cu privire la Dumnezeul Cel Sfânt: „Cine s-a suit în ceruri şi s-a coborât?“ Hristos spune în Ioan 3.13: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer“.

4. Psalmul 68.18. David se adresează Domnului Dumnezeu, spunând: „Te-ai suit pe înălţime, ai lust robia roabă... Doamne, Dumnezeule!“ Apostolul Pavel foloseşte aceste cuvinte pentru Hristos, în Efeseni 4.8, 9: „De aceea el spune: «Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor... Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit.»“

5. Isaia 6.1-10. Aici profetul vorbeşte despre Domnul, Împăratul, Domnul oştirilor, când a văzut gloria Lui şi a mărturisit despre El. Apostolul Ioan citează aceasta în evanghelia lui, aplicând cele spuse la Domnul Isus (Ioan 12.38-41).

6. Isaia 45.23. Dumnezeu spune: „Pe Mine Însumi am jurat... orice genunchi se va pleca înaintea Mea, orice limbă va jura pe Mine“. Şi apostolul Pavel aplică aceste cuvinte de două ori despre Hristos în romani 14.11 şi Filipeni 2.10, 11.

7. Psalmul 97.1, 7. Aici se spune că toţi dumnezeii să se închine Domnului (Iahve). În Evrei 1.6 se citează acest text, referindu-se la Hristos, la venirea Lui din nou în lume, când îngerii lui Dumnezeu se vor închina Lui.

Şi acum, încă te mai îndoieşti?

Am prezentat dovezi clare şi amănunţite despre Dumnezeirea lui Hristos. Oricine caută cu sinceritate adevărul nu trebuie să aibă vreo dificultate să creadă acest fapt. Totuşi, cineva poate spune: „Sunt puţin în încurcătură; pe lângă cele pe care le-ai menţionat, multe versete în Biblie vorbesc despre Hristos ca om, şi deci El este inferior lui Dumnezeu. Se pare să fie contraziceri chiar şi în cele spuse de Hristos. Într-o ocazie El spune: «Eu şi Tatăl una suntem» şi în alta: «Tatăl Meu este mai mare decât Mine» (Ioan 10.30; 14.28). Nu te încurcă astfel de afirmaţii? De asemenea, când Hristos spune: «Toată autoritatea Mi-a fost dată» (Matei 28.18), nu este aceasta o dovadă că el este inferior Celui care I-a dat autoritatea?“

Nu este nici o contrazicere în ceea ce a spus Hristos. Dar ca să ne răscumpere din moarte şi blestem, Hristos de bunăvoie a acceptat să Se smerească pe Sine Însuşi (Filipeni 2.6-8) şi să Se nască dintr-o femeie, sub lege (Gal. 4.4) şi să Se facă mai prejos decât îngerii (Evrei 2.9) şi să devină „un om“ (Ioan 8.40). De aceea, El spune uneori că este egal cu Tatăl, pentru că aceasta este poziţia Lui eternă în Trinitate. În alte ocazii, El spune despre Sine că a fost trimis de la Dumnezeu ca să împlinească lucrearea de răscumpărare.

Ascultaţi ce spune Biblia despre El: „Având chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-se în asemănarea oamenilor... până la moarte, şi chiar moarte de cruce“. (Filipeni 2.6-8).

Pentru noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine Însuşi. Şi pentru a ne răscumpăra, El de bunăvoie a luat locul nostru, ca să moară pe cruce. După toate acestea, Îl vei dispreţui, Îl vei respinge? El este Dumnezeu! El este măreţ! Harul Lui minunat L-a adus la noi! „Deoarece cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos, că el, bogat fiind, S-a făcut sărac pentru voi ca prin sărăcia Lui, voi să fiţi îmbogăţiţi“ (2 Corinteni 8.9). Nu este prea mult că Satan, duşmanul lui Hristos şi al nostru, încearcă să te facă să-L respingi şi să-L dispreţuieşti pe Hristos pentru aceleaşi motive pentru care ar trebui să-L iubeşti? Ia seama deci ce ai să faci!

Hotărât, destinul tău etern este pecetluit de atitudinea pe care o ai faţă de Hristos. El este piatra de încercare (Isaia 28.16). Care este relaţia ta cu El? În smerenia Lui, El este o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere (Isaia 8.14; 1 Petru 2.8). Oricine va cădea pe piatra aceasta (adică Îl va dispreţui din cauza smeririi Lui) va fi sfărâmat; iar pe acela peste care va cădea ea (în ziua judecăţii, care va fi în curând), îl va spulbera (Matei 21.44).

De asemenea, este de notat că numai admiraţia pentru Persoana lui Hristos nu-ţi poate fi de folos. Nu admiraţia este necesară, ci credinţa. Hristos a spus: „Dacă nu credeţi că Eu sunt (Dumnezeu arătat în trup), veţi muri în păcatele voastre“ (Ioan 8.24). Credeţi acest lucru? Credeţi în El?

A fi doar convins de toate acestea câte s-au spus, nu v-ar fi de mare folos. Aveţi nevoie ca Dumnezeu să strălucească în inimile voastre ca să cunoaşteţi cine este Hristos şi de ce a venit el în lume. Aveţi nevoie de adevărată credinţă în inimile voastre.

„Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“ (Ioan 9.35)

O, de-ai face ca acel om orb ai cărui ochi au fost deschişi! A răspuns la această întrebare: „Cred, doamne!“ şi I s-a închinat.

Lui I se pleacă orice genunchi,Către el se-nalţă cântarea de bucurie,Onoarea, gloria, mulţumirea şi laudaSunt pe drept ale Lui!