Capitolele 9 - 11

Convertirea lui Saul

De-acum încolo începe prezentarea unei lucrări şi a unui lucrător de un caracter diferit. Am văzut împotrivirea aprigă a conducătorilor lui Israel faţă de mărturia Duhului Sfânt, încăpăţânarea lor în respingerea harului răbdător al lui Dumnezeu. Israel a lepădat toată lucrarea Dumnezeului harului făcută pentru binele lor. Saul se face pe sine apostolul urii lor faţă de ucenicii lui Isus, slujitorii lui Dumnezeu. Nefiind mulţumit să i caute doar în Ierusalim, el cere scrisori de la marele preot ca să meargă şi să i prindă şi în cetăţile străine. Când Israel este în deplină opoziţie faţă de Dumnezeu, el este misionarul înflăcărat al răutăţii lor – în neştiinţă, fără îndoială, însă sclav de bună voie al prejudecăţilor sale iudaice.

Cu o astfel de îndeletnicire, el se apropie de Damasc. Acolo, în plină ascensiune a unei voinţe neînfrânte, Domnul Isus îl opreşte. O lumină din cer străluceşte împrejurul lui şi îl înfăşoară cu strălucirea ei orbitoare; cade la pământ şi aude o voce spunându i: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (vers. 4). Slava care l trântise la pământ nu lasă nici o îndoială – acompaniată fiind şi de voce – că autoritatea lui Dumnezeu era descoperită în ea. Cu voinţa frântă, cu mândria dărâmată şi cu mintea supusă, el întreabă: “Cine eşti Tu, Doamne?”. Autoritatea Celui care vorbea era indiscutabilă; inima lui Saul s a supus acestei autorităţi; era autoritatea Domnului Isus Însuşi. Existenţa voinţei sale proprii a luat sfârşit pentru totdeauna. Dar, mai mult decât atât, Domnul slavei îi recunoaşte de asemenea pe sărmanii ucenici, pe care Saul dorea să i ducă prizonieri la Ierusalim, ca fiind El Însuşi: „Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti”.

Descoperirea faptului că Isus cel lepădat şi dispreţuit este Domn şi că ucenicii Lui sunt una cu El

Cât de multe lucruri sunt revelate în aceste câteva cuvinte! Domnul slavei Se declară pe Sine a fi Isus, pe care Saul Îl prigonea. Ucenicii erau una cu El. Tot sistemul pe care iudeii îl menţineau, toată legea lor, toată autoritatea lor oficială, toate rânduielile lui Dumnezeu, nu puteau să i împiedice să lupte pe faţă împotriva Domnului. Saul însuşi, înarmat cu autoritatea lor, s a găsit în poziţia de a distruge numele Domnului şi poporul Lui de pe pământ. O descoperire teribilă, care i a copleşit în întregime sufletul, fiind atotputernică în efectele sale şi nelăsând nici un element moral din sufletul acestui om energic să rămână în picioare înaintea ei. Truda răului a fost fără rod; zelul pentru iudaism era zel împotriva Domnului. Propria conştiinţă nu făcuse decât să alimenteze acest zel. Autorităţile constituite de Dumnezeu, înconjurate de aureola secolelor de onoare, scoase în relief de condiţiile grele ale lui Israel, care nu mai avea nimic decât religia lui – aceste autorităţi nu făcuseră altceva decât să i aprobe şi să i favorizeze eforturile împotriva Domnului. Isus pe care ei Îl lepădau era Domnul. Mărturia pe care ei încercau s o suprime, era mărturia Lui. Ce schimbare pentru Saul! Ce poziţie nouă, chiar pentru minţile apostolilor înşişi care au rămas la Ierusalim când toţi au fost împrăştiaţi – credincioşi într adevăr în ciuda împotrivirii conducătorilor lui Israel, însă rămânând în relaţie cu poporul.

Efectul descoperirii Domnului asupra lui Saul

Dar lucrarea a mers şi mai adânc. Saul era rătăcit, fără îndoială, dar conştiinţa lui în ea însăşi – căci credea că trebuie să facă multe lucruri împotriva lui Isus din Nazaret – l a pus în poziţia de vrăjmaş al Domnului. Dreptatea fără pată a legii, aşa cum omul o putea măsura, l a făcut împietrit şi împotrivitor Domnului pe faţă. Superiorii săi, autorităţile vechii religii – toate lucrurile pe care sufletul său se sprijinea, atât din punct de vedere moral, cât şi religios – au fost năruite în el pentru totdeauna. Era zdrobit în întregime înaintea lui Dumnezeu. Nimic n a mai rămas în el decât vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu dată pe faţă; voinţa i a fost zdrobită, lui care cu un ceas înainte fusese omul conştiincios, religios, fără pată! Comparaţi – deşi descoperirea lui Hristos l a dus ulterior mult mai departe – cu Galateni 2.20; Filipeni 3; 2Corinteni 1.9, 4.10, şi cu o mulţime de alte pasaje.

Alte puncte importante sunt scoase în relief aici. Saul nu L cunoscuse pe Isus pe pământ. El nu avea o mărturie din pricină că L cunoscuse de la început, prin care să declare că fusese făcut Domn şi Hristos. Cel pe care L cunoscuse nu era Isus care Se înalţă la cer unde nu mai poate fi văzut, ci Domnul care i Se arată de la început din cer şi care i vesteşte că El este Isus. Un Domn slăvit este singurul pe care el Îl cunoaşte. Evanghelia sa (după cum el însuşi spune) este evanghelia slavei. Chiar dacă L ar fi cunoscut pe Hristos după carne, acum totuşi nu L mai cunoştea aşa. Avem însă un alt principiu important aici. Domnul slavei Îşi are mădularele pe pământ. “Eu sunt Isus, pe care tu Îl prigoneşti”. Acei sărmani ucenici erau os din oasele Lui şi carne din carnea Sa. Îi privea şi îi îngrijea ca pe propriul Său trup. Slava şi unitatea sfinţilor cu Isus, Capul lor din ceruri, sunt adevărurile legate de convertirea lui Pavel, împreună cu descoperirea lui Isus către el şi cu crearea credinţei în inima sa, şi asta într un fel care răsturna iudaismul în toate semnificaţiile lui în sufletul său; într un suflet însă în care acest iudaism formase o parte integrantă a existenţei sale şi îi conferise întregul lui caracter.

Unit cu un Hristos glorificat

Un alt punct, reieşit din propria sa relatare a evenimentului, făcută mai târziu în aceeaşi carte, este de asemenea remarcabil în legătură cu misiunea sa: “Te am luat din mijlocul poporului acestuia”, spune Domnul, “şi din mijlocul neamurilor la care te trimit”. Acest sfârşit moral al lui Saul îl separa de ambele categorii – bineînţeles de iudei, dar şi de neamuri – şi îl unea cu un Hristos glorificat. El nu era nici iudeu şi nici dintre neamuri în poziţia sa spirituală. Toată viaţa şi slujba lui decurgeau din asocierea sa cu un Hristos ceresc glorificat.

Totuşi el intră în adunare prin mijloacele obişnuite – ca Isus în Israel – luându şi locul cu smerenie acolo unde adevărul lui Dumnezeu era întemeiat prin puterea Sa. Orb vreme de trei zile şi cu totul copleşit – aşa cum era firesc – de o astfel de descoperire, el n a mâncat, nici n a băut; iar apoi, afară de faptul orbirii sale, care era o dovadă tăcută, continuă şi de netăgăduit despre adevărul a ceea ce i se întâmplase, credinţa lui trebuie să fi fost întărită de către sosirea lui Anania, care i a putut declara din partea Domnului ceea ce i se întâmplase, deşi Anania însuşi nu ieşise din cetate – o împrejurare cu atât mai izbitoare din pricină că, într o viziune, Saul îl văzuse venind şi redându i vederea. Şi Anania face acest lucru: Saul îşi primeşte vederea şi este botezat. Apoi mănâncă şi prinde puteri. Conversaţia lui Isus cu Anania este remarcabilă, ea arătându ne cât de evident Se descoperea Domnul în acele zile, precum şi libertatea şi îndrăzneala sfântă cu care ucenicul adevărat şi credincios conversa cu El. Domnul vorbeşte ca un om către prietenul său în chestiuni de detaliu cu privire la locuri şi împrejurări, iar Anania îşi exprimă temerile cu privire la Saul înaintea Domnului, cu toată deschiderea şi încrederea. Iar Isus îi răspunde, nu cu o autoritate aspră, deşi bineînţeles că Anania trebuia să asculte, ci cu explicaţii pline de har, ca unuia ce se bucura de încrederea Sa, declarându i că Saul este un vas ales ca să I poarte Numele înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israel; şi că avea să i arate cât de mult urma să sufere pentru El.

Subiectul predicării lui Saul

Saul nu întârzie să şi mărturisească şi să şi declare credinţa; iar ceea ce el spune este în mod deosebit vrednic de notat. El propovăduieşte în sinagogă că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Este pentru prima dată când acest lucru este făcut. Că El era înălţat la dreapta lui Dumnezeu – că era Domn şi Hristos – fusese deja propovăduit; Mesia cel lepădat era înălţat în ceruri. Însă aici avem învăţătura simplă cu privire la gloria Lui personală; Isus este Fiul lui Dumnezeu. Remarcaţi de asemenea că în cuvintele lui Isus către Anania, fiii lui Israel sunt puşi la urmă.

Saul nu îşi începe încă slujba publică. Mărturisirea lui reprezenta, ca să zicem aşa, doar expresia credincioşiei sale personale, a zelului şi credinţei sale, printre aceia care l înconjurau şi de care era legat din punct de vedere natural. Împotrivirea n a întârziat să se arate din partea poporului care nu L vroia pe Hristos, sau cel puţin nu L vroia după gândul lui Dumnezeu, şi ca urmare ucenicii îl trimit de acolo, dându l jos, peste zid, într o coşniţă; iar prin intermediul lui Barnaba (un om bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă, pe care harul îl învăţase să preţuiască adevărul cu privire la noul ucenic), Saul cel temut îşi găseşte locul printre ucenici chiar la Ierusalim (vers. 23-29). Minunată biruinţă a Domnului! O poziţie stânjenitoare pentru el acolo, dacă n ar fi fost absorbit de gândul lui Isus. La Ierusalim el discută cu eleniştii, căci era unul dintre ei. Evreii nu constituiau sfera sa naturală. Din nou ei caută să l omoare, iar ucenicii îl coboară la Cezareea şi îl trimit la Tars, locul naşterii sale. Biruinţa harului, sub mâna lui Dumnezeu, a redus adversarul la tăcere. Adunările se bucură de pace şi se zidesc – umblând în teama de Dumnezeu şi în mângâierea Duhului Sfânt, cele două mari elemente ale binecuvântării; iar numărul ucenicilor creşte. Persecuţia împlineşte planurile lui Dumnezeu. Pacea pe care El o oferă dă prilejul creşterii în har şi în cunoaşterea Lui Însuşi (vers. 31). Învăţăm căile şi cârmuirea lui Dumnezeu în mijlocul imperfecţiunii omului.

Energia şi lucrarea apostolică ale lui Petru, coexistând cu noua lumină şi lucrare specifice lui Pavel

Pacea fiind stabilită prin bunătatea lui Dumnezeu – singura resursă a celor care cu adevărat nădăjduiesc în El, supunându se voii Sale – Petru străbate tot ţinutul lui Israel. Duhul lui Dumnezeu relatează această împrejurare aici, între convertirea lui Saul şi lucrarea sa apostolică, pentru a ne arăta, nu mă îndoiesc, că energia apostolică exista în Petru chiar în timpul când chemarea noului apostol urma să aducă o lumină nouă şi o lucrare care era nouă în multe aspecte importante (certificând astfel că ceea ce se făcuse înainte era lucrarea Sa, oricare ar fi progresul făcut spre împlinirea scopurilor Sale); şi totodată pentru a ne arăta introducerea neamurilor în adunare aşa cum a fost la început stabilit prin harul Său, păstrând astfel unitatea şi punându Şi pecetea peste această lucrare a harului ceresc.

Adunarea exista. Învăţătura despre unitatea ei, ca trup al lui Hristos, afară din lume, nu era încă făcută cunoscut. Primirea lui Corneliu n a anunţat această învăţătură, însă i a pregătit calea.

Intrarea lui Corneliu în casa lui Dumnezeu prin slujba lui Petru; Duhul Sfânt dat naţiunilor la fel ca şi iudeilor

Puterea nediminuată a lui Petru, autoritatea lui apostolică, în cadrul căreia are loc intrarea lui Corneliu în casa spirituală a lui Dumnezeu, prin intermediul slujbei lui Petru, şi asta după chemarea lui Saul, care deschidea o nouă perspectivă – toate aceste realităţi luate împreună confirmau mersul anterior al lucrurilor. Lucrarea originală în nici un caz n a fost pusă deoparte pentru a face loc alteia. Totuşi, viziunea lui Petru n a descoperit adunarea ca fiind trupul lui Hristos; nici primirea lui Corneliu n a făcut acest lucru. Ele doar au arătat că în orice popor cel ce se temea de Dumnezeu era primit de El – într un cuvânt, că favoarea lui Dumnezeu nu se limita la iudei şi că nu era nevoie ca cineva să devină iudeu pentru a avea parte de mântuirea care este în Hristos. Unitatea trupului legat cu Capul său din cer n a fost dezvăluită cu prilejul acestui eveniment; însă el a pregătit calea pentru proclamarea acestui adevăr, de vreme ce, în fapt, cel dintre neamuri era primit pe pământ fără a deveni iudeu. Lucrul era făcut pe pământ în mod individual, deşi doctrina însăşi nu era încă propovăduită. Pocăinţa spre viaţa veşnică era dată neamurilor ca atare. Duhul Sfânt – pecetea binecuvântării creştine printre iudei, rod al răscumpărării împlinite de către Isus – era dat neamurilor ca şi iudeilor. Aceştia din urmă au rămas uimiţi la vederea acestui lucru, însă nu s au împotrivit lui Dumnezeu. Prin har ei au putut să L laude pentru asta.

Uşa deschisă pentru naţiuni

De la capitolul 9.32 la 11.18 vedem deci puterea Duhului lui Dumnezeu lucrând prin Petru în mijlocul lui Israel şi primirea celor dintre neamuri în Adunarea de pe pământ, fără ca ei să devină iudei sau să se supună vechii rânduieli care era în curs de dispariţie; vedem apoi pecetea Duhului pusă peste ei, iar capii bisericii din Ierusalim, împreună cu cei mai înflăcăraţi susţinători ai circumciziei, sunt siliţi să recunoască acest fapt ca fiind voia lui Dumnezeu, drept care Îl laudă în timp ce I se supun, în ciuda prejudecăţilor lor. Astfel uşa este deschisă neamurilor. Acest lucru a reprezentat un pas imens, însă învăţătura preţioasă despre adunare nu era încă predicată.

Petru proclamase chemarea neamurilor în primul său discurs; însă a o realiza şi a da formă condiţiilor ei, în legătură cu ceea ce deja existase din punct de vedere istoric, necesita intervenţia, autoritatea şi revelaţia lui Dumnezeu. Progresul este evident prin harul răbdător al lui Dumnezeu; căci nu înţelepciunea omului era cea care lucra. Lucru cu totul particular iudeilor, la început poporul din Ierusalim fusese învăţat că Isus avea să Se întoarcă dacă se pocăiau. Această mărturie a harului a fost lepădată şi, în persoana celui care a dat o (Ştefan), primele roade ale Adunării se urcă la cer. Duhul Sfânt, în libertatea Lui suverană, acţionează în Samaria şi printre prozeliţi. Adunarea fiind împrăştiată din pricina persecuţiei, Saul este introdus prin descoperirea unui Hristos slăvit şi printr o mărturie din gura Sa care implica unitatea sfinţilor de pe pământ cu Capul lor din ceruri, formând un singur trup. După aceasta un om dintre naţiuni evlavios, convertit, este adevărat, însă încă dintre naţiuni, primeşte credinţa în Hristos şi Duhul Sfânt; aşa încât, recomandat de această mărturie – această pecete de la Dumnezeu Însuşi peste credinţa sa – el este primit de către apostol şi de către ucenicii care erau cu totul ataşaţi de iudaism; de Petru, fiindcă el îl botează, şi de ceilalţi, fiindcă sunt de acord cu acţiunea acestuia.

Semnificaţia mântuirii; pecetea Duhului

Să notăm aici că mântuirea nu înseamnă numai a fi adus la viaţă şi evlavios, ci o eliberare completă aşa încât să fim prezentaţi înaintea lui Dumnezeu în dreptatea pe care El o dă fiecăruia care are viaţă prin lucrarea Lui. Corneliu era evlavios şi stăruia în evlavia sa; însă el aude cuvinte despre o lucrare făcută în favoarea sa, de oriunde ar fi provenit el, şi (aşa cum ştim) a fost mântuit. În cele din urmă pecetea Duhului Sfânt, pusă peste credinţa în Isus , reprezintă temeiul pe care sunt recunoscuţi cei pe care Dumnezeu îi acceptă. Adică aceasta este evidenţa deplină pentru om.

Noua ordine de lucruri care face ca slujba lui Pavel să fie distinctă

Capitolul 11.19 începe naraţiunea noii stări de lucruri prin care se distinge slujba lui Pavel. Printre cei care au fost împrăştiaţi cu prilejul morţii lui Ştefan şi care au mers până la Antiohia predicându L pe Domnul Isus, au fost unii care, fiind de origine din Cipru şi Cirena, erau în mod obişnuit în legătură cu grecii. Prin urmare ei au vorbit grecilor în această capitală antică a Seleucidei şi mulţi au primit cuvântul lor şi s au întors la Domnul. Adunarea din Ierusalim, deja pregătită prin convertirea lui Corneliu, prin care Dumnezeu le arătase intrarea neamurilor pe teren creştin, acceptă şi acest eveniment şi îl trimite pe Barnaba – el însuşi fiind din Cipru – la Antiohia. Fiind un om bun şi plin de Duhul Sfânt, inima lui se umple de bucurie văzând această lucrare a harului lui Dumnezeu; şi o mare mulţime s a adăugat Domnului (vers. 24).

Barnaba şi Saul la Antiohia

Deocamdată totul este legat de lucrarea de la Ierusalim, deşi această lucrare se întindea acum şi către neamuri. Barnaba, în aparenţă nemaifăcând faţă mărimii lucrării şi în orice caz călăuzit de Dumnezeu, pleacă să l caute pe Saul, care se dusese la Tars, atunci când cei din Ierusalim au vrut să l omoare (cap. 9.29). Apoi cei doi lucrează în adunarea din Antiohia, învăţând pe mulţi. Totuşi, aşa cum am spus, totul se desfăşoară în legătură cu Ierusalimul, de unde vin câţiva profeţi şi vestesc o foamete. Legăturile dintre turmă şi Ierusalim ca centru sunt arătate şi întărite prin trimiterea de ajutoare în această metropolă religioasă a iudaismului şi totodată a creştinismului, centru care şi-a avut începutul în rămăşiţa iudaică ce a crezut în Isus ca Mesia.

Barnaba şi Saul sunt ei înşişi însărcinaţi cu această slujbă şi merg la Ierusalim ca să o împlinească. Împrejurarea respectivă ne duce înapoi la Ierusalim, unde Duhul Sfânt mai are să ne arate ceva despre căile lui Dumnezeu.