Cântarea Cântărilor 8:1

"O, de ai fi fost fratele meu, care a supt la sânii mamei mele! Dacă te-aş găsi afară, te-aş săruta şi nimeni nu m-ar dispreţui".

Versetele 2, 3 şi 4 ale capitolului 1 constituie introducerea acestei cărţi. Capitolul 8 este ca o concluzie a tot ceea ce conţine. Vom putea revedea marile adevăruri de care suntem preocupaţi citind această parte. Fie ca Dumnezeu să-Şi atingă deplin scopul şi să producă în inima noastră numeroase subiecte de adorare!

Aici găsim relaţiile binecuvântate ale familiei de credincioşi. Ucenicii au fost cu Domnul Isus în timpul lucrării Sale pe pământ, au rămas cu El în încercările Sale şi cunosc Numele Tatălui. Faptul că această rămăşiţă devine Adunarea după coborârea Duhului Sfânt nu schimbă cu nimic acest adevăr preţios pentru Israel. Ei erau expresia familiei lui Dumnezeu şi El era în mijlocul lor ca Acela căruia nu-I era ruşine să-i numească fraţii Săi, cum le-a transmis prin Maria. În această cântare, Israel este numit "mama". De la acest popor Cuvântul a fost păstrat cu o grijă geloasă. Credincioşii sunt hrăniţi cu acest Cuvânt, dar mai întâi Domnul Şi-a găsit plăcerea în acest Cuvânt: "Legea Ta este înăuntrul inimii mele"(Psalmul 40:8). "Mă trezesc la miezul nopţii ca să Te laud pentru judecăţile dreptăţii Tale" (Psalmul 119:62). "După cuvântul buzelor Tale, eu m-am păzit de căile celui violent"(Psalmul 17:4). "Mă bucur de Cuvântul Tău ca unul care găseşte o pradă mare" (Psalmul 119:162).

Regăsim sărutul, prima notă din această cântare: "Dacă te-aş găsi afară, te-aş săruta şi nimeni nu m-ar dispreţui". Acum ea îşi dă sărutul în bucuria dragostei ei. Într-o zi viitoare, când Mântuitorul lumii Se va arăta cu toţi ai Săi, toţi vor înţelege că din dragoste S-a jertfit pentru ei. În loc să dispreţuiască o astfel de dragoste, Îl vor admira fără rezerve.

Cântarea Cântărilor 8:2

"Te-aş lua, te-aş aduce în casa mamei mele: ea m-ar învăţa; te-aş face să bei din vinul aromat, din sucul rodiei mele".

De mult respins şi dispreţuit de poporul Său, Mesia lui Israel va fi condus în sânul naţiunii rămăşiţei credincioase. Această rămăşiţă va face cunoscut gloria Sa poporului şi el Îl va primi, se va bucura de El şi va avea parte de binecuvântarea adusă de El. "Mama" reprezintă naţiunea. Când Mesia a venit prima dată în casa Lui, ai Săi nu L-au primit; dar atunci toate inimile atinse de puterea lui Dumnezeu vor fi fericite să-L primească. Atunci El va putea să Se odihnească în dragostea Lui, în sânul unui popor care-L va recunoaşte şi care va avea parte de binecuvântările care sunt în El.

Avem o frumoasă imagine în evanghelii, când Domnul ajunge cu ucenicii Săi în locul în care un timp a fost alungat; este recunoscut şi din toate părţile din jur aleargă la El şi Îi aduc bolnavii: "şi toţi câţi Îl atingeau erau vindecaţi" (Marcu 6:56). Ce schimbare pentru acest popor, astăzi vrăjmaş! Fiind în mijlocul lor, El va putea să răspândească un belşug de har.

"... ea m-ar învăţa".

Când citim Evanghelia după Marcu, găsim sfânta activitate a desăvârşitului Slujitor care dă învăţături poporului Său. Într-o astfel de lucrare, învăţătura ocupă un loc important. Câte lucruri avea să le spună din partea Tatălui care-L trimisese! Dar lucrarea Sa de dragoste în mijlocul lor a fost aparent fără rod, cum anunţase profetul Isaia. El Se trudise în zadar şi-Şi consumase forţa pentru nimic (Isaia 49:4). Israel nu a fost reunit; a rămas împrăştiat printre naţiuni, departe de locul în care Domnul Îşi stabilise Numele. Dar, într-o zi apropiată, acum, când acest popor a fost readus în ţara sa, Mesia Se va întoarce în mijlocul lor şi va putea să-i înveţe cu toată libertatea lucrurile pe care niciodată nu au vrut să le cunoască. Atunci li se vor deschide ochii şi vor contempla "lucrurile minunate care sunt în legea Ta" (Psalmul 119:18). Vălul care este pe ochii lor, pe inimile şi mintea lor, va fi luat. Lucrurile care-L privesc pe Mesia, suferinţele Sale, gloriile Sale, care până astăzi nu le sunt cunoscute, vor străluci înaintea ochilor lor uimiţi; vor şti să răspundă la întrebarea solemnă pusă la începutul Psalmului 22. Vor vedea cu ochii lor rănile de care vorbeşte Zaharia 13. Nu va arde inima lor înăuntrul lor când Domnul le va deschide Scripturile?

"... te-aş face să bei din vinul aromat, din sucul rodiei mele".

Regăsim rodia şi vinul, dar observăm că în acest verset, ca de altfel în tot sfârşitul acestei cărţi, aceleaşi imagini corespund realităţilor mai frumos decât acelea de la începutul cărţii, pentru că Preaiubitul este cu ai Săi. Binecuvântările din Psalmul 133 pot fi gustate: "Iată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii uniţi împreună! ... acolo a poruncit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru totdeauna". El, în acea zi, va putea să Se bucure liber de comuniunea preaiubiţilor Săi şi de bucuria de a Se găsi în mijlocul lor. Ce va fi pentru noi când Îl vom vedea faţă în faţă pe Cel care prin Duhul Sfânt ne vorbeşte de atâta timp? Fericirea noastră va fi deplină şi cu atât mai mult a Sa.

Cântarea Cântărilor 8:3

"Stânga lui ar fi sub capul meu şi dreapta lui m-ar îmbrăţişa!"

În prezenţa Lui nu se găseşte numai bucurie, ci şi odihnă perfectă. Un timp, oaia obosită în mijlocul pustiului a găsit prin credinţă un răspuns dulce în aceste braţe puternice. Acum credinţa este schimbată în vedere şi oaia este lângă El pentru totdeauna şi se bucură de această odihnă. Cât este de plăcut, după atâtea trude din pustiu! În versetele de la 1 la 3 avem un suprem şi ultim apel al iubitei chiar în momentul venirii Mirelui. Pare că, văzându-L, ţine cont de toată binecuvântarea pe care El o poartă cu Sine: legăturile familiei, dragostea care va avea curs liber; deplina cunoştinţă de El, bucuria prezenţei Sale, pacea care umple inimile. A fi înconjuraţi de braţele Sale puternice, acesta va fi privilegiul tuturor celor care vor participa la frumoasa Împărăţie a Domnului Hristos pe pământ şi, încă mai mult, a celor ai Săi care se vor bucura etern de tovărăşia Sa în locurile cereşti.

Cântarea Cântărilor 8:4

"Vă jur, fiice ale Ierusalimului, de ce să stârniţi, de ce să treziţi dragostea până nu va voi ea?"

El răspunde la dorinţa ei arzătoare de a se odihni liniştită. Astăzi sunt numeroşi cei care-L iubesc pe Domnul şi care doresc să fie în compania Lui. Ce schimbare pentru ei când vor lăsa aceste lucruri pustii pentru a fi mereu cu El! Domnul vrea ca cei dragi ai Săi răscumpăraţi să guste lângă El odihna eternă care se află în prezenţa Sa. Prin credinţă ne bucurăm de odihnă în mijlocul unei lumi agitate, dar când vom fi în cer va fi o odihnă perfectă şi eternă, pe care nimic nu o va putea tulbura. De aceea, în acest verset nu găsim nici un cerb sau gazelă (ca în capitolul 1:7), chiar dacă pasul lor rapid şi uşor nu va putea tulbura mult odihna celor care sunt în braţele Bunului Păstor.

Cântarea Cântărilor 8:5

"Cine este aceasta care se suie din pustiu rezemată de preaiubitul ei? Te-am trezit sub măr: acolo te-a născut în dureri mama ta; acolo cea care te-a născut a fost în munci".

După ce au fost născuţi în pustiu în timpul necazului celui mare, la sfârşit, credincioşii se vor sui la Ierusalim, oraşul Marelui Împărat. Ce bucurie să se poată sui din acest loc distrus, la sfârşitul necazului lor, ca să intre în cetatea dorită de atâta timp! A doua carte a Psalmilor ne vorbeşte de strâmtorarea lor: "Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu. Când voi veni şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?" (Psalmul 42:1-2). Iată-i în pustiu; sufletul lor este mâhnit. Se încred în Domnul pentru eliberare, dar timpul încercării durează. Ce lung este acest drum! Dar iată că Domnul vine, ca fulgerul care iese de la răsărit şi se arată până la apus. Ai Săi Îl văd şi se suie la Ierusalim. Suferinţele din pustiu s-au sfârşit.

Am văzut în capitolul 3:6 că Sulamita se ridică din pustiu, aluzie la poporul care a ieşit din Egipt sub călăuzirea lui Moise. Aici ea este cu El şi pare că nu are altceva de contemplat în afară de El. Şi noi vom fi curând ca ucenicii pe care Domnul i-a condus pe un munte înalt, unde au putut contempla gloria Sa. După ce s-au uitat în jur, n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Domnul Isus singur. Nu va mai rămâne decât El. Ce fericită zi!

"Te-am trezit sub măr".

Puterea vieţii care se găseşte în Domnul Hristos s-a manifestat când El a făcut să răsune glasul Său puternic, glas care a făcut lumile din nimic. El este Cel care a spus ca din sânul întunericului să strălucească lumina (lumină care a luminat şi inimile noastre) şi cu acelaşi Cuvânt i-a scos pe toţi ai Săi din profunzimea somnului morţii în care păcatul îi cufundase. Înaintea mormântului lui Lazăr, Domnul Isus a spus: "Lazăre, vino afară!" (Ioan 11:43) şi mortul a ieşit, având mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză. Nu este Domnul vrednic de a fi subiectul unei iubiri arzătoare din partea tuturor celor care au fost eliberaţi prin puterea Sa? Ce simţeau Lazăr, Marta şi Maria când Domnul Isus Se găsea în Betania, la cina care-I fusese pregătită? Moartea era în spate, era o amintire! Lazăr era la masă cu Cel care-l scosese din moarte, Marta Îl servea pe Domnul, iar Maria turna peste El parfumul! Aşa va fi viitorul glorios al sfinţilor. Treziţi de El şi rezemaţi de braţul Său, ne vom sui înspre cer, unde nu vom mai avea nevoie nici de soare, nici de lună, pentru că acolo luminează gloria lui Dumnezeu şi lumina este Mielul. Nu va mai fi nici moarte! Sfinţii vor lăuda fără încetare şi împăraţii pământului îşi vor aduce gloria lor.

"... acolo te-a născut în dureri mama ta; acolo cea care te-a născut a fost în munci".

"Mama" este poporul Israel, mireasa pământească. Adunarea, în schimb, formată în perioada actuală din iudei şi naţiuni, este mireasa cerească. Cei credincioşi din rămăşiţă vor ieşi în timpul necazului celui mare; un adevărat chin dureros şi plin de teamă va cădea peste această naţiune, ca durerile femeii însărcinate (1. Tesaloniceni 5:3). Sub loviturile unor astfel de încercări şi suferinţe, acest popor, care astăzi este necredincios, va fi în profunzime lucrat de Dumnezeu. Conştiinţele lor vor fi atunci exersate cu privire la legea pe care au călcat-o, la Mesia pe care L-au respins şi la dispreţul harului lui Dumnezeu care le-a fost oferit de-a lungul secolelor de răbdare ale lui Dumnezeu. Va fi necesară o mare frământare interioară ca să-i conducă să judece tot trecutul, care de la ieşirea din Egipt nu a fost altceva decât răzvrătire şi neascultare faţăde Domnul care le făcuse promisiuni şi care le încredinţase oracolele Sale.

Ca după durerile unei naşteri, va ieşi un popor pocăit, umilit, care va conta numai pe mila lui Dumnezeu şi va fi gata să-L primească cu bucurie pe Mesia, pe care părinţii lui L-au răstignit. Vor avea în El viaţa, în virtutea lucrării împlinite în favoarea lor când a murit pe cruce, lângă oraşul iubit, unde va fi stabilit tronul gloriei Sale şi va primi pe poporul Său în har. Acolo, "sub măr", care este Domnul Hristos, ei vor fi născuţi, se vor naşte din nou, vor avea în El o viaţă nouă.

Cântarea Cântărilor 8:6

"Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău. Pentru că dragostea este tare ca moartea; gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor, jarul ei este jar de foc, o flacărăa Domnului".

Marele preot purta pe piept "pieptarul" cu douăsprezece pietre preţioase pe care erau înscrise, cum se înscriu sigiliile, numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Aceste pietre bogate, în căsuţele lor de aur, străluceau în Locul Sfânt, iluminate de sfeşnicul cu şapte braţe. Preaiubiţii Domnului sunt mereu pe inima Celui care este Marele nostru Preot şi care este continuu pentru noi în prezenţa lui Dumnezeu; ei reflectă gloriile Sale.

În acest verset, Împărăţia fiind stabilită în glorie şi în putere, iubita cere să fie pe inima Lui, care este în acelaşi timp Împărat şi Mare Preot, lucru care niciodată nu s-a întâmplat sub vechiul legământ. În această frumoasă Împărăţie, cei credincioşi care L-au iubit pe Domnul în timpul absenţei Lui vor străluci ca atâtea pietre preţioase, subiectele dragostei deosebite a Împăratului gloriei. Ele vor fi şi pe braţul Său puternic, care i-a susţinut şi i-a protejat pe ai Săi şi care se va face cunoscut în toate faptele Sale minunate.

"Pentru că dragostea este tare ca moartea".

Nu este o aluzie la moartea în care Domnul Hristos a intrat în har pentru noi, ci faptul că moartea nu lasă niciodată pe cel căruia îi este stăpână. Duhul Sfânt vrea să ne arate cu această imagine că nimic, absolut nimic nu va putea să ne răpească din strânsoarea acestei iubiri.

Moartea nu se înduioşează de nimic; şi nu sunt nici lacrimi, nici durere în faţa cărora să se dea înapoi şi care s-o împiedice să ia cu sine victima ei. Totuşi ea nu poate să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu "care este în Hristos Isus, Domnul nostru" (Romani 8:39). Puterile pământului şi ale infernului aliate împotriva noastră nu pot să ne smulgă din inima şi din braţele Celui care ne iubeşte şi ne-a luat pentru Sine. Suntem săpaţi pe inima Lui ca o pecete.

"... gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor, jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului".

Gelozia refuză să împartă cu alţii dragostea persoanei iubite. Locuinţa morţilor este dură, crudă, nu restituie niciodată pe nimeni. Cu cât dragostea este mai arzătoare, cu atât este mai mare gelozia, este o flacărăcare consumă tot ce întâlneşte fără a ierta nimic.

Domnul nostru, care în dragostea Sa Şi-a jertfit viaţa, este obligat să consume cu focul pedepsei câteva lucruri care se interpun între El şi inimile noastre. Dragostea Sa nu poate fi satisfăcută decât de posesiunea totală a celor care umplu inima Lui. Marele vrăjmaş este lumea şi lucrurile din ea (1. Ioan 2:15). Ce sărace sunt inimile noastre când ştiu să se bucure atât de puţin în Cel care singur putea să le umple şi care le va face să se reverse în timpul eternităţii! În nebunia noastră, alergăm după lucrurile care sunt deşertăciune şi care ne depărtează de Cel care ne iubeşte, fapt ce atrage peste noi pedeapsa şi suferinţa. O, de am putea să spunem: "Să fiu a Ta, Doamne, deplin!"

Cântarea Cântărilor 8:7

"Ape multe nu pot stinge dragostea, nici şuvoaiele n-o îneacă. Chiar dacă cineva ar da toată averea casei lui pentru dragoste, ar fi profund dispreţuit".

Dragostea Domnului Isus a triumfat peste tot, a rămas neclintită când a întâlnit apele mari ale judecăţii lui Dumnezeu şi când a trebuit să spună: "Un adânc cheamă un alt adânc, la vuietul căderilor Tale de apă; toate valurile Tale şi talazurile Tale au trecut peste mine" (Psalmul 42:7).

În acest cuvânt, "nici şuvoaiele n-o îneacă", avem poate o aluzie la Iordan, imaginea morţii, pe care chivotul Domnului întregului pământ a trebuit să-l străbată atunci când poporul a intrat în ţara promisă. Numai picioarele preoţilor care purtau chivotul au intrat în apă; tot poporul a trecut pe uscat. În acea zi, poporul a trăit minuni şi a mers pe un drum pe care nu-l cunoştea. Nimic nu L-a putut opri pe Domnul în ceea ce a vrut să facă în favoarea preaiubiţilor Săi; nici suferinţa, nici ruşinea, nici abandonarea, nici moartea nu au putut să stingă dragostea Sa pentru ei. Este dragostea pură, neînvinsă, care îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi care este veşnică cum El Însuşi este veşnic.

"Chiar dacă cineva ar da toată averea casei lui pentru dragoste, ar fi profund dispreţuit".

Dragostea este satisfăcută numai posedând persoana iubită, care nu poate fi nici evaluată, nici plătită. Toate bunurile unei case n-o pot egala. Adam, în mijlocul splendorilor grădinii Eden, nu putea să se bucure deplin de toate bogăţiile pe care Domnul i le pusese la dispoziţie; erau bune şi plăcute să le vezi, dar pentru el nici una nu se compara cu femeia pe care Domnul trebuia să i-o dea. Eva valora mai mult decât toate minunile de care era înconjurat în acel loc de plăceri. Înţelegem exclamaţia sa când Domnul i-o prezintă pe cea care a fost făcută din coasta sa: "Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea" (Geneza 2:23). Nimic nu era mai preţios ca această tovarăşă. Dar Adam nu era altceva decât imaginea Celui care trebuie să vină. Era ca un om provizoriu. Un Altul mai mare şi mai glorios ca el trebuia să apară, Omul planurilor lui Dumnezeu, Cel care singur putea să-L glorifice şi să fie El Însuşi glorificat în ochii întregului univers: Hristos, Preaiubitul cântării, Preaiubitul tuturor celor care au gustat bunătatea Sa.

Cântarea Cântărilor 8:8

"Avem o soră mică şi n-are sâni; ce vom face pentru sora noastră în ziua când se va vorbi pentru ea?"

Cine este această soră micuţă? Sunt cele zece seminţii pierdute şi necunoscute de nimeni astăzi. Iacov avea doisprezece fii – douăsprezece seminţii ale lui Israel. Mesia lui Israel nu va împărăţi numai peste casa lui Iuda şi Beniamin, ci peste întregul popor. Vrăjmaşul poporului lui Dumnezeu nu va putea să răpească celorlalte zece seminţii privilegiile Împărăţiei casei lui David şi binecuvântările promise lui Iacov şi seminţei lui. Mesia nu va fi lipsit de gloria de a extinde sceptrul Său peste tot poporul. Promisiunile se împlinesc în totul şi dincolo de tot ce credinţa celor credincioşi ar spera.

Aceste seminţii sunt împrăştiate din acea zi în care Salmaneser, împăratul Asiriei, i-a dus în robie. Dar Dumnezeu, care ştie perfect unde sunt şi care veghează asupra lor, îi va conduce la începutul Împărăţiei. Atunci Fiul lui David Îşi va extinde dominaţia şi va răspândi binecuvântarea Sa nu peste două sau zece seminţii, ci peste cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. "Dumnezeu este cunoscut în Iuda, Numele Său este mare în Israel" (Psalmul 76:1). Cum ar putea gloria lui Mesia să aibăo extindere mai mică decât aceea a lui Solomon care a dominat întregul Israel?

Aceste zece seminţii sunt numite "soră mică", însă ele nu au participat la uciderea lui Mesia şi nu trebuie să treacă prin necazul cel mare, ca celelalte două care erau în Palestina când Domnul Hristos a fost omorât. Dar, nefiind necesar ca ele să treacă acest timp de încercare, ele nu cunosc precum Iuda imensitatea harului lui Dumnezeu şi nu vor ajunge la dezvoltarea spiritualăa credincioşilor din Iuda, care atunci vor fi deja cu Domnul. Dar Dumnezeu Se va ocupa de aceste zece seminţii, ca să le conducă în plină plăcere de tot ce Mesia este pentru poporul Lui. De aceea se adaugă:

"Ce vom face pentru sora noastră în ziua când se va vorbi pentru ea?"

Astăzi se vorbeşte puţin de aceste zece seminţii şi Iuda pare a fi uitat această soră cu care a fost în război în trecut. Dar Dumnezeu nu uită promisiunile Sale. Curând va pune aceste seminţii în evidenţă şi le va conduce în ţara lor. Ce se va spune când ele vor ieşi ca din înviere din mijlocul naţiunilor în care au fost ca moarte şi uitate de toţi? Atunci "invidia lui Efraim se va depărta şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu-l va invidia pe Iuda şi Iuda nu-l va tulbura pe Efraim" (Isaia 11:13) şi cele două seminţii, Iuda şi Beniamin, se vor ocupa de celelalte zece seminţii, recunoscându-le ca surorile lor şi participând la aceleaşi binecuvântări.

Cântarea Cântărilor 8:9

"Dacă ar fi zid, am construi un turn de argint pe ea; şi dacă ar fi uşă, am închide-o cu scânduri de cedru".

Găsim aici zidul sfinţirii, al separării de rău şi de lume pentru Dumnezeu. Acest principiu al separării de rău este printre cele mai importante în toate timpurile şi dispensaţiile. Nu te poţi bucura de comuniunea cu Dumnezeu dacă nu te separi de tot ce este incompatibil cu gloria Sa şi de o lume care este vinovată de moartea Fiului Său.

"Dacă ar fi zid"; am văzut cine sunt credincioşii de după zid, sunt cei pe care Preaiubitul vine să-i caute (capitolul 2:9). Iată-i că sunt separaţi de naţiunile în mijlocul cărora au trăit în timpul secolelor şi care au venit în ţara pe care Domnul le-o dăduse părinţilor lor; acum se găsesc într-o locuinţă de argint, o casă preţioasă.

Argintul ne vorbeşte de răscumpărare. Când în Israel se făcea recensământul poporului, fiecare trebuia să dea răscumpărarea propriei persoane, care era o jumătate de siclu de argint (Exod 30:13). Deci, în virtutea răscumpărării, Domnul va putea să locuiască în mijlocul poporului Său pământesc, nu numai în mijlocul iudeilor, dar şi în mijlocul seminţiilor lui Israel.

"... şi dacă ar fi uşă, am închide-o cu scânduri de cedru".

Cele zece seminţii, intrate în ţara lor, vor fi în siguranţă sub protecţia puternică a lui Mesia. I-am văzut după ziduri, în spatele cărora vor fi perfect protejaţi de orice pericol; aici găsim uşa. De multe ori vrăjmaşii au intrat pe porţile cetăţii lui Israel, înconjurând Ierusalimul şi jefuind orice lucru; neglijenţa poporului cu privire la aceste porţi a fost din pricina faptelor lor rele. În timpul lui Neemia, poporul era într-o mare mizerie şi ruşine, pentru că zidurile Ierusalimului erau în ruină şi porţile lui erau arse de foc. În timpul profetului Ieremia, pe străzile Sionului era jale, pentru cănimeni nu mergea la sărbătorile Domnului şi toate porţile erau demolate şi cufundate în praf. Nu mai era siguranţă, nici bucurie în cetatea sfântă. Dar când cele douăsprezece seminţii ale lui Israel vor fi reunite sub sceptrul Împăratului păcii, toţi vor fi în siguranţă. Împărăţia glorioasă a lui Solomon era imaginea a ceea ce va fi acel timp fericit în care poporul se va bucura de prezenţa Împăratului dreptăţii şi al păcii (1. Împăraţi 4).

Cântarea Cântărilor 8:10

"Eu sunt un zid şi sânii mei sunt ca nişte turnuri. Atunci am fost în ochii lui ca una care a găsit pace".

Ne găsim între imagini care ne sunt familiare; pe de o parte ne sugerează separarea (zidul) de tot ce este nepotrivit cu gloria şi sfinţenia lui Dumnezeu, pe de alta, cea mai completă adorare şi mai dezinteresată dragoste. Această dragoste va avea curs liber sub sceptrul Domnului, toţi supuşii Săi fiind imitatorii Săi. Iuda şi Israel nu vor mai fi vrăjmaşi, ci, având inimile atinse de harul lui Dumnezeu, vor fi plini de dragoste unii faţă de alţii şi se vor dărui pentru bucuria şi fericirea tuturor.

Pentru a treia oară în cântarea noastră găsim turnurile; este vorba de un loc de refugiu în care suntem în siguranţă împotriva vrăjmaşului. Primul pas este capitolul 4:4, unde lucrul acesta este realizat în ascultare; siguranţa tuturor oamenilor mari din alte timpuri a fost ascultarea lor atentă de Cuvântul lui Dumnezeu.

În capitolul 7:4 este aceeaşi siguranţă experimentată în sfinţenie, de care ne vorbeşte fildeşul; aici este realizată în dragoste. Sunt trei lucruri importante pentru cel credincios şi de asemenea minunate, pentru că el le manifestă într-o lume caracterizată prin neascultare, corupţie morală şi egoism. Credinciosul smerit le realizează în fiecare zi, aşteptând momentul când ele vor avea curs liber în frumoasa Împărăţie care se va stabili în putere.

"Atunci am fost în ochii lui ca una care a găsit pace".

Totul va fi desăvârşit în acea frumoasă Împărăţie a Domnului. Va fi sfinţenie, va fi dreptate, va fi siguranţă, putere, dragoste, pace – această pace după care oamenii aspiră şi pe care nu o pot obţine, pentru că L-au respins şi L-au omorât pe Domnul gloriei, pe Prinţul păcii. În ciuda tuturor eforturilor celor înţelepţi din această lume, această pace este mai departe ca niciodată, dar ucenicul umil al Domnului o simte în inima sa şi se bucură aşteptând momentul în care va fi stabilită în putere. Atunci El va face să înceteze războaiele, va rupe arcurile, va rupe în bucăţi şi va arde cu foc carele de război. În acea zi, pe pământ, El va fi înălţat între toate naţiunile. Va fi Împărăţia păcii; ea a fost câştigată prin suferinţele Sale: "făcând pace prin sângele crucii Lui" (Coloseni 1:20).

Cântarea Cântărilor 8:11

"Solomon avea o vie la Baal-Hamon. El a arendat via unor păzitori; fiecare trebuia să aducă pentru rodul ei o mie de arginţi".

Omul nu a fost în stare să păstreze nimic intact din ceea ce i-a încredinţat Dumnezeu. Binecuvântarea se baza pe responsabilitatea lui, dar el a căzut; în mâna sa totul a fost stricat iremediabil. În loc de struguri buni, Dumnezeu a găsit struguri sălbatici în mijlocul poporului Său. Acum Preaiubitul locuieşte în har în mijlocul poporului Său, totul se odihneşte pe credincioşia Sa şi El găseşte bucurie din belşug în via pe care dreapta Sa a plantat-o şi de care El Se îngrijeşte. Ni s-a spus că această vie este Baal-Hamon; este un nume simbolic care aminteşte că El este Domnul unei seminţii de naţiuni. Acestea se vor supune din inimă şi vor fi binecuvântate împreună cu poporul Său. Atunci va fi mare bucurie pretutindeni. La aceasta face El aluzie când spune ucenicilor Săi că va bea din rodul viţei într-un mod nou cu ei, în Împărăţia Tatălui Său (Matei 26:29). Totul va fi nou şi plin de bucurie în acea frumoasă Împărăţie.

"El a arendat via unor păzitori; fiecare trebuia să aducă pentru rodul ei o mie de arginţi".

Un timp, fiii poporului, păzitorii viei, nu aduceau nici un rod Domnului din via Sa. Ba mai mult, când via a ajuns la coacere, stăpânul a trimis pe robii săi, ca să ia roadele; dar lucrătorii i-au luat pe robi şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis şi pe altul l-au rănit. Apoi le-a trimis pe fiul său, spunând: "Îl vor respecta pe fiul meu". Dar lucrătorii, văzându-l, au spus între ei: "Acesta este moştenitorul; veniţi, să-l omorâm şi să luăm în stăpânire moştenirea lui!"(Matei 21:33-38). Şi l-au luat, şi l-au scos afară din vie, şi l-au omorât. De atunci via este pustie şi stearpă.

Dar acum, Domnul a încredinţat via altor lucrători şi ei aduc fiecare o mare sumă: o mie de arginţi! Via Sa a produs din belşug. Observăm aici că nebunia şi răutatea oamenilor nu pot fi un obstacol pentru ceea ce Domnul Şi-a propus, ca să-Şi satisfacă inima. El este dragoste şi dragostea Sa va găsi satisfacţie în poporul Său iubit, ca şi în toate naţiunile care vor fi binecuvântate împreunăcu poporul Său (Deuteronom 32:43).

Cântarea Cântărilor 8:12

"Via mea, care este a mea, este înaintea mea: o mie să fie pentru tine, Solomon, iar două sute pentru cei care păzesc rodul ei".

Aici Sulamita, care nu ştia să-şi păzească via (capitolul 1:6), contemplă această vie în toată întinderea şi prospeţimea ei. Ce bucurie pentru cei credincioşi când vor fi în stare să aprecieze binecuvântarea adusă de Împărat unui popor care nu a dovedit altceva decât răutate şi necredincioşie faţă de Dumnezeul lor şi faţă de Mesia al lor! Mare va fi bucuria acestor credincioşi atât de binecuvântaţi pe pământ, dar şi mai mare va fi bucuria celor care vor avea parte de Tatăl în locuinţele cereşti! Dacă prin credinţă am şti să intrăm mai bine în moştenirea noastră şi în bucuria prezentă a binecuvântărilor care sunt partea noastră, cât am fi de fericiţi şi cât am realiza poziţia noastră de străini în această lume unde suntem numai în trecere!

"O mie să fie pentru tine, Solomon, iar două sute pentru cei care păzesc rodul ei!"

Iubita ţine cont că totul este al Soţului ei şi Îi aparţine de drept, pentru că El este Cel care a făcut totul pentru ea. Domnul Hristos are o răsplată deplină din această vie, care a fost subiectul îngrijirilor Sale credincioase. El va primi o răsplată pentru toată truda. De la prima oră şi până la a unsprezecea, El a invitat lucrători ca să lucreze această vie (Matei 20:1-7). El îi va recunoaşte pe slujitorii Săi, care vor primi o răsplată deplină, un rod din belşug. Noi ce facem pentru bucuria Stăpânului nostru?

Cântarea Cântărilor 8:13

"Tu, care locuieşti în grădini, însoţitorii ascultă de glasul tău: fă-mă să-l aud!"

Este vorba de binecuvântarea finală. Iubita este în locul plăcerilor, un adevărat paradis, mai bun decât grădina Edenului. Acolo nu mai sunt pericole şi ea poate, fără piedici, să admire pe Domnul şi lucrările Sale: nu numai creaţia, dar şi răscumpărarea. El nu Se mulţumeşte să viziteze grădina, ca în Eden, ci s-o locuiască. În acest loc locuiesc şi prietenii Sulamitei, care au primit mesajele Împărăţiei; ei au o parte cu ea, care personifică rămăşiţa credincioasă. Aceştia au cunoscut necazurile, spaimele, durerile şi timpul necazului celui mare; aceşti prieteni sunt atraşi în preţiosul serviciu al laudei, aşteptând ca rămăşiţa credincioasă să le audă glasul, pentru a ajunge la ei. Toate gurile vor fi deschise pentru a-I da glorie. Atunci se vor împlini cuvintele: "Lăudaţi pe Dumnezeu în sfântul Său locaş! Tot ce are suflare să laude pe Domnul!" (Psalmul 150:1, 6).

Putem adăuga: Doamne, grăbeşte acea zi! Şi chiar aşa se termină Cântarea Cântărilor.

Cântarea Cântărilor 8:14

"Vino repede, preaiubitul meu, şi fii ca o gazelă sau ca un pui de cerb pe munţii de miresme!"

Aici muntele nu mai are prăpăstii care păreau că împiedică venirea Preaiubitului, ca în capitolul 2:17. Există miresme, parfumul Numelui Său, care se răspândeşte peste tot, pentru că El vine repede ca o gazelă cu picioare uşoare şi ca puiul de cerb care se găseşte în locurile înalte. Cântarea Cântărilor, ca şi Apocalipsa, se termină cu această expresie a dorinţei arzătoare de a-L vedea.

El vine pe nori. "Eu vin curând"; aceasta este promisiunea Lui. "Amin! Vino, Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22:20).