Cântarea Cântărilor 1:1

„Cântarea Cântărilor, care este a lui Solomon".

Poate un cititor se întreabă de ce acest titlu, Cântarea Cântărilor? Am amintit că Solomon a compus o mie cinci cântări, separat Psalmul 127 (acesta singur a ajuns până la noi); el singur trebuia să constituie o carte în canonul inspirat. Considerat din acest punct de vedere, el are un loc aparte. Dar greutatea acestui titlu nu se limitează aici. În Scripturi, o cântare celebra o eliberare. Acum, acest cântec celebrează mântuirea deplină şi pe Cel care este „mântuirea", Domnul Isus Hristos, singurul care ne poate face pe deplin fericiţi şi care va fi fericirea noastră când orice lucru se va sfârşi. A fi ocupaţi cu El este adevărata eliberare a răscumpăratului.

În această carte nu se vorbeşte despre păcat, despre iertare, despre îndreptăţire: sunt lucruri deja rezolvate. Aici este inima care se bucură de Cel pe care-L iubeşte. „Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?" (1 Ioan 5.5).

Cine este stăpânit prin credinţă de El, îşi are gândurile şi afecţiunile nu pe pământ, ci în cer. Ce poate oferi lumea şi atracţiile ei unuia care se bucură deja de aici, de jos, de Cel care constituie bucuria cerului? Aceasta este eliberarea deplină, adevărata cântare a cântărilor.

Versetele 2-4 sunt ca o introducere a cărţii şi găsim subiectul care va fi tratat, dragostea în manifestările sale, din momentul sărutului care aduce pace până în ziua în care sufletul se va bucura în plinătatea sa în locuinţa Domnului său.

Cântarea Cântărilor 1:2

"Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul".

Avem aici prima manifestare a dragostei lui Dumnezeu, sărutul împăcării care aduce pace unei inimi tulburate. Cine nu cunoaşte dulceaţa sărutului împăcării nu cunoaşte nimic din dragostea lui Dumnezeu, nici din desfătările casei Sale: este străin de bucuriile cerului.

Sărutul este primul lucru pe care fiul risipitor l-a primit de la tatăl său când s-a aflat în braţele sale. Tot trecutul său este uitat; acel sărut i-a dat o siguranţă statornică. Acum cunoştea dragostea tatălui său. Cine ar putea descrie ce a simţit când a primit acest să-rut al dragostei?

Să lăsăm ca Dumnezeu Însuşi să ne spună: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a facut milă, şi a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult" (Luca 15.15-20). Cel care primea o asemenea mântuire a iubirii era un fiu nedemn, care risipise tot, un nenorocit acoperit în zdrenţe. Cu puţin mai înainte păştea porcii; acum se află în braţele tatălui său. Şi fraţii lui losif au cunoscut ceva din această bucurie inexprimabilă când el le-a spus: „Eu sunt losif"; s-a aruncat pe gâtul lor şi le-a dat la toţi un sărut de iertare şi în acea zi multe lacrimi au curs pe feţele lor.

Cu ce notă armonioasă se deschide deci Cântarea Cântărilor!

Sărutul dragostei divine este mai dulce decât toate bucuriile pe care lumea le poate oferi şi care sunt reprezentate de vin.

Cântarea Cântărilor 1:3

„Miresmele tale au un miros plăcut. Numele tău este ca o mireasmă vărsată''.

Una este a cunoaşte dragostea Iubitului şi alta este a-L cunoaşte pe El, deplina manifestare a iubirii! Duhul Sfânt, divinul Mângâietor trimis de Domnul, are menirea de a-L face cunoscut. Această carte, de la început şi până la sfârşit, ne spune cât este de sublim. În cortul care a fost ridicat de Moise în pustiu şi care era imaginea lucrurilor care sunt în cer (Evrei 9.23), parfumul aromelor arse pe altarul de aur se ridica în continuu în prezenţa lui Dumnezeu. Acest parfum, compus „după meşteşugul făcătorului de mir" din parfumuri suave, amintea de parfumul incomparabil al Numelui Isus.

Apostolul Pavel cunoştea excelenţa acestuia când spunea: „Dar mulţumiri fie lui Dumnezeu, care întotdeauna ne conduce în victorie în Hristos şi descoperă prin noi în orice loc parfumul cunoaşterii Lui. Pentru că noi suntem o mireasmă a lui Hristos către Dumnezeu, printre cei mântuiţi şi printre cei care pier: unora, un parfum din moarte spre moarte; iar altora, un parfum din viaţă spre viaţă" (2 Corinteni 2.14-16). Pentru cei care-L iubesc pe Domnul Isus, care au în El viaţa eternă, numele Isus care a fost răspândit în lume prin Evanghelie, este o mireasmă de viaţă, un parfum suav, parfumul care umple sanctuarul ceresc. Spuneţi de Domnul Isus celor care-L cunosc şi bucuria îi va invada. Nu este oare din cauză că El va fi bucuria lor pentru eternitate?

„De aceea te iubesc pe tine fetele!" (versetul 3). Trebuie să învăţăm să ne familiarizăm cu imaginile pe care Duhul Sfânt le foloseşte în Scripturi, altfel există pericolul de a ne descuraja sau să cădem în greşeală şi în meditaţia la astfel de lucruri. Comparând aceste imagini cu alte pasaje înţelegem mai bine ce vrea Dumnezeu să ne înveţe.

„Gloria lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea lucrurilor" (Proverbe 25.2). Pentru care motiv rămăşiţa credincioasă a lui Israel este prezentată ca nişte fete tinere? Pentru că încă nu a venit momentul în care vor fi manifestaţi în glorie cu Regele şi recunoscuţi de toţi ca mireasă pământească.

Aşa este Biserica, mireasa cerească. Pavel spunea corintenilor: „V-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos" (2 Corinteni 11.2). Dar în Apocalipsa, unde Îl vedem pe Domnul Hristos că vine în Împărăţia Sa, nu mai avem aceleaşi imagini; este spus că ,,soţia Lui s-a pregătit şi că i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat. Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor" (Apocalipsa 19.7-8). Nu mai este vorba de relaţii secrete şi intime între sufletul credincios şi Domnul lui, ci de o manifestare glorioasă şi publică a ceea ce Hristos este pentru ai Săi şi de ceea ce ei sunt pentru El.

„Trage-mă după tine! Şi haidem să alergăm!" (versetul 4). Am văzut din sărutul Iubitului care aduce pacea, parfumul Numelui Său care bucură inima. Spre EI aleargă credinciosul. Nu a spus El fiecăruia dintre ei; „Urmează- Mă?" El este Cel care leagă cu legăturile dragostei.

Apostolul Pavel, uitând lucrurile care-i stăteau înapoi, înainta spre cele care-i stătea înainte.

Alerga drept spre ţinta care este Hristos în glorie! Când era pe drumul Damascului, această glorie a lui Dumnezeu a strălucit în jurul lui şi, din acea zi memorabilă, unul singur a fost obiectivul său şi spre acesta şi-a îndreptat toate eforturile sale: Hristos glorificat!

Când un credincios aleargă astfel, trage în mod inevitabil după sine pe tovarăşii lui; nu este spus: «Trage-mă după tine şi eu voi merge după tine», ci „trage-mă după tine şi vom merge după tine". Cine aleargă îi stimulează pe cei care îl înconjoară şi toţi împreună tind spre acelaşi ţel: Persoana iubită.

Cântarea Cântărilor 1:4

”Împăratul mă duce în odăile lui ...".

Când alergăm, în mod necesar avansăm spre un punct prevăzut. Pentru credincios este un loc glorios: „Împăratul mă duce în odăile lui". Nu este vorba încă de „Casa Tatălui" din Ioan 14 şi care putea fi descoperită numai de Fiul.

Isaac a introdus-o pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara. Împăratul o va introduce pe mireasa iudee în camerele palatului. Fiul va introduce familia lui Dumnezeu în Casa Tatălui! Ce bucurie pentru cei credincioşi din poporul Său, când Dumnezeu îi va conduce în palatul Său, unde orice lucru strigă: „Slavă!" Atunci vor vedea pe Împărat în frumuseţea Lui, cum se spune în Isaia 33.17.

Dar înainte de aceste lucruri, Biserica va fi adunată în locaşurile cereşti. El Însuşi a spus: „Tată, aceia pe care Mi i-ai dat, doresc ca, unde sunt Eu, să fie şi ei cu Mine, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii" (Ioan 17.24). Şi aceasta poate avea loc dintr-o clipă în alta, pentru că „pentru Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul" (1 Tesaloniceni 4.16- 17).

Această speranţă are puterea să încarce afecţiunile alor Săi şi să trezească o teamă profundă în cei care sunt fară speranţă şi care vor fi lăsaţi înapoia „uşii închise" şi care vor striga: „Doamne, deschide-ne", dar va fi prea târziu.

„Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine" (versetul 4). Cine va fi fericirea noastră veşnică când vom ajunge la ţintă? Va fi Cel care a constituit fericirea noastră aici, pe pământ, care ne-a bucurat inimile în timpul drumului; El şi nimeni altul: „Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine".

Psalmistul a înţeles bine când spunea: ,,Pe cine am eu în ceruri? Şi n-am avut plăcere pe pământ decât în Tine" (Psalmul 73.25).

„Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin". Când Împăratul atât de iubit îi va aduna la Sine pe cei credincioşi ai lui Israel, aceştia se vor bucura cu EI de toată gloria Sa, de frumuseţea Sa şi de dragostea Sa, dragostea Celui care va avea înaintea ochilor o mărturie vădită: ,,De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?" (Zaharia 13.6). Ei îşi vor aminti astfel de imensa dragoste care L-a împins să Se jertfească lângă Ierusalim, oraşul Marelui Împărat.

Noi vom face la fel: în cer şi pentru eternitate ne vom aminti de acea dragoste mare care a fost manifestată prin coborârea pe pământ a Fiului Preaiubit, dragoste de care ne putem bucura acum, deşi într-o măsură imperfectă. Dar în cer, în plinătate, va fi pentru noi ca un ocean căruia nu-i vom cunoaşte niciodată marginile, nici profunzimile. O astfel de amintire va alimenta pentru eternitate laudele răscumpăraţilor.

„Pe drept te iubesc ele" (versetul 4). În cer, afecţiunile nu vor mai fi parţiale, ci vor avea un singur subiect: El, Iubitul. Toţi ochii vor fi fixaţi asupra Lui, toate inimile vor palpita deopotrivă pentru El, toate gurile vor fi deschise pentru a-I da glorie. Ferice, în acea zi, de cei care vor fi amintiţi de El şi care vor fi suspinat pentru EI în absenţa Lui!

Aceste prime patru versete formează un tot unic şi schiţează în linii mari subiectul de care ne vom ocupa în această carte: dragostea lui Mesia, de la prima Sa manifestare în inimi până în momentul în care, pentru eternitate, această inimă va putea să se bucure complet, fără abatere şi fară piedici.

Cântarea Cântărilor 1:5

„Sunt neagră, dar sunt plăcută, fiice ale Ierusalimului, ca şi corturile Chedarului".

Cei iubiţi de Împărat nu sunt persoane apreciate pentru virtutea lor, pentru meritele lor sau pentru faptele lor bune. Nu; sunt nişte nenorociţi care, conştienţi de nevrednicia lor, strigă: „Sunt ca şi corturile Chedarului".

Chedar, fiul lui Ismael, era unul din cei doisprezece principi menţionaţi în Geneza 25.13-15. El şi poporul născut din el sunt principalii destinatari ai profeţiei Domnului împotriva Arabiei în Isaia 21.13-17. Este citat de multe ori în Scriptură şi poate mai important decât fraţii săi, deşi nu este întâiul născut. Chedar este omul tare, energic, trăgător cu arcul, ca şi tatăl său, iar cu comerţul său ar avea bogăţie şi glorie (Ezechiel 49.38). Poporul din Chedar trăia în corturi în pustiu şi psalmistul spunea: „ Vai de mine că stau pentru un timp la Meşec, locuiesc în corturile Chedarului!" (Psalmul 120.5).

O judecată deosebită asupra acestor corturi a fost pronunţată de profetul Ieremia (49.29). Ele sunt imaginile lumii în care trăim. Cei care sunt iubiţi de Împărat au conştiinţa propriei lor nevrednicii, ,,sunt din fire copii ai mâniei ca şi ceilalţi", dar pentru harul minunat al Regelui au devenit reflectarea a ceea ce era EI pentru Dumnezeu. Din cauza aceasta, Împăratul este numit Iubitul lor. Nici un rege nu este iubit de poporul său ca Regele gloriei.

,,... ca perdelele lui Solomon" (versetul 5). Perdelele împăratului Solomon vor fi fost foarte frumoase şi ne fac să ne gândim la cea mai frumoasă dintre toate, la perdeaua care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt în Templul pe care Solomon îl construise şi care era o imagine a Domnului Hristos în umanitatea Sa desăvârşită (Evrei 10.20). Această perdea s-a sfâşiat în momentul morţii Sale pe cruce. În EI şi în virtutea morţii Sale, ai Săi au fost făcuţi plăcuţi lui Dumnezeu, iubiţi ca El şi datorită Lui. Ei erau negri precum corturile Chedarului, dar au fost spălaţi în sângele Mielului şi au devenit mai albi decât zăpada.

Cântarea Cântărilor 1:6

„Nu vă uitaţi la mine că sunt neagră, pentru că m-a privii soarele".

Aici culoarea neagră este în raport cu necazurile şi suferinţele sfinţilor; soarele arzător al încercării i-a înnegrit, arzându-i; aşa va fi pentru cei din rămăşiţa lui Israel care vor fi traversat necazul cel mare, ziua mâniei Domnului, o vreme de strâmtorare cum nu a fost niciodată şi nici nu va mai fi.

Prin acest mijloc dureros, credinţa lor va fi pusă la încercare, va fi curăţită, iar ei vor fi determinaţi să-şi judece păcatele proprii şi pe acelea ale naţiunii care a călcat Legea sfântă a lui Dumnezeu şi a adus moartea lui Mesia. Nimiciţi fară vreo resursă, fară nici o încredere în ei, iată-i în stare să aprecieze în toată justa sa valoare excelenţa harului oferit lor, pe muntele Sionului, al Regelui, acel Rege pe care naţiunea Îl respinsese şi despre care au spus: ,,Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi" (Luca 19.14). Neavând nimic în ei înşişi, au totul în El şi pot spune cu psalmistul: „Tu, care eşti scutul nostru, vezi, Dumnezeule, şi priveşte faţa Unsului Tau” (Psalmul 84.9).

„Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine" (versetul 6). Aceştia sunt iudeii necredincioşi, prigonitorii rămăşiţei credincioase. Găsim aici pentru prima dată pe aceea care în această cântare este numită „mama". Este vorba de Israel, pentru că din Israel, după trup, a venit Domnul Hristos „care este deasupra tuturor lucrurilor, Dumnezeu binecuvântat în veci'' (Romani 9.5). Aici sunt copiii acestei „mame", naţiunea în apostazia sa, care, asociată vrăjmaşilor dintotdeauna, îi va asupri şi îi va persecuta pe cei credincioşi care nu-l vor urma pe Antihrist şi de care se vorbeşte adesea în Psalmi. „Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina împotriva unui neam nemilos" (Psalmul 43.1). „Din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua" (Psalmul 44.22; Romani 8.36).

Numeroase alte pasaje ne vorbesc despre suferinţele cu care se vor întâlni cei credincioşi din partea compatrioţilor lor. Ca întotdeauna, este ura care umple inima celor răi împotriva celor drepţi, ură pe care a cunoscut-o Abel, cel drept, din partea lui Cain, fratele său; sau David, persecutat de Saul ca o potârniche pe munţi, dar mai ales Singurul Drept, care a spus: „Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei, Ce numeroşi cei care se ridică împo-triva mea!" (Psalmul 3.1). Şi apoi este aceeaşi ură pe care au întâlnit-o din partea iudeilor Pavel şi cei care au vestit Evanghelia naţiunilor.

„... m-au pus păzitoare la vii; via mea, care este a mea" (versetul 6).

Despre vie ni se vorbeşte în Isaia 5 şi în Psalmul 80.8. Israel, Care păzeşte viile, este o imagine a acestui popor sub lege. În nebunia sa, a spus: „ Vom face tot ce Domnul ne va porunci". Ei nu cunoşteau nici sfinţenia lui Dumnezeu, nici incapacitatea lor. În schimb, au pierdut totul din pricina necredinţei lor.

Rămăşiţa nu va putea niciodată să satisfacă exigenţele legii Domnului. Regăsim via la sfârşitul cântării în momentul în care Domnul Hristos, divinul „Solomon", va împărăţi peste poporul Său. În acea zi, El va primi rodul viei Sale din belşug. Fericită zi va fi pentru El, ca şi pentru poporul Său! Avem în versetele 5 şi 6 descrierea a ceea ce va fi, în timpul împărăţiei Domnului Hristos, mireasa iubită a Regelui: un subiect al harului Său!

Cântarea Cântărilor 1:7

„Spune-mi, tu, pe care te iubeşte sufletul meu, unde-ţi paşti turma, unde o odihneşti la amiază?" (versetul 7).

Această carte este toată un plăcut dialog între femeia iubită şi împărat. De atâtea ori, în ardoarea dragostei, ea vorbeşte despre el tovarăşelor ei. Este un semn de intimitate preţioasă de care se bucură cei răscumpăraţi cu Cel pe care-L iubesc.

În versetul 7, mireasa este cea care vorbeşte, dar spre deosebire de versetele 5 şi 6, când le vorbea fiicelor Ierusalimului, aici vorbeşte Împăratului, care este şi Marele Păstor al sufletului său: „Tu, pe care te iubeşte sufletul meu". Dacă vorbeşte de dragostea pe care o are pentru El, o face pentru că este conştientă de dragostea pe care El o are pentru ea, oaia săracă a turmei Sale. Ea îl iubeşte, pentru că El a iubit-o întâi (1 Ioan 4.19).

Lângă El, credinciosul şi Bunul Păstor, vine să caute siguranţă, hrană şi odihnă în timpul căldurii zilei. Adevărul binecuvântat este expus şi dezvoltat într-un mod atât de înduioşător în Psalmul 23: „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite".

”Spune-mi ... unde-ţi paşti turma, unde o odihneşti?" Lângă El găsim din belşug tot ce este necesar pentru fericirea noastră, găsim o deplină părtăşie.

,,Pentru că, de ce să fiu ca una rătăcită pe lângă turmele tovarăşilor tăi?" (versetul 7). O femeie a cărei faţă este ascunsă, acoperită, nu poate fi recunoscută. Dar cine a învăţat să-L cunoască pe Bunul Păstor doreşte şi să fie cunoscut de alţii şi să se întâlnească cu ei, pentru a se bucura de grija credinciosului Păstor în părtăşie frăţească. Cei care au în vedere aceeaşi Persoană trebuie să se întâlnească, să vorbească despre Domnul lor în comun în locul în care se bucură de prezenţa Sa.

O oaie care se ţine deoparte, care nu caută turma şi compania altor oi, este cu siguranţă o oaie bolnavă.

Cântarea Cântărilor 1:8

„Dacă nu ştii unde, tu, cea mai frumoasă dintre femei ..."

Există în acest „dacă nu ştii" o uşoară.mustrare. Dar cu câtă delicateţe ne ajută împăratul să simţim ignoranţa noastră! Este ca şi cum ar spune: sunt lucruri pe care trebuie să le ştiţi. Dar Domnul vede în preaiubiţii Săi nu slăbiciunea lor, nici neputinţa lor, ci cum sunt ei înaintea Lui, în virtutea excelentei lucrări pe care El a împlinit-o în favoarea lor.

Credinciosul este făcut desăvârşit datorită jertfei Domnului Hristos, este îmbrăcat cu dreptatea lui Dumnezeu, care a găsit în dragostea Sa mijlocul pentru a-i îndreptăţi pe vinovaţi; o face în perfect acord cu toate drepturile sfinţeniei Sale, a dragostei Sale şi a dreptăţii Sale, pentru că justiţia Sa a fost pe deplin satisfăcută când Unicul Drept a murit pentru cei nedrepţi, ca să-i conducă înaintea lui Dumnezeu ca fii iubiţi, în toată frumuseţea propriei Sale Persoane reflectate în ei. Este de dorit ca toţi preaiubiţii Domnului să fie fericiţi că sunt în Domnul Hristos şi aceasta le va permite să guste o pace statornică şi să aprecieze pe deplin dragostea Lui faţă de ei.

„... ieşi pe urmele turmei”. Turma sugerează biserica, iar turmele, adunările locale. Cei care au mers înainte pe acest teren au lăsat urmele paşilor lor; este un loc unde ne putem bucura de prezenţa Păstorului, o cale pe care El îşi conduce turma. Această cale a fost trasată de El; credinţa o discerne într-o lume rătăcită de stăpânitorul întunericului şi vede urmele Sale sfinte. Este aceeaşi cale pe care au pornit servitorii credincioşi de la început, martorii Domnului.

Apostolul Pavel a spus: ,Fiţi împreună-imitatori ai mei, fraţilor, şi aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa cum ne aveţi model pe noi" (Filipeni 3.17).

Epistola către Evrei spune: ,,Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind atent la sfârşitul purtării lor, imitaţi-le credinţa" (13.7).

De ce sunt astăzi atâtea turme diferite? De ce sunt atâţia aşa-zişi păstori care, în loc să adune oile în jurul Păstorului, le pierd? Aceasta provine de la faptul că nu este ascultată vocea Bunului Păstor, ci este ascultată în schimb vocea străinilor. De aceea, oile sunt. rătăcite pe căi tot mai diferite. Nu este decât un remediu: a privi în lumina Cuvântului urmele lăsate de cei care au fost pe calea dreaptă de la început. Numai ea va lumina cărarea noastră şi ne va arăta unde trebuie să ne odihnim picioarele noastre.

„... şi paşte-ţi iezii lângă colibele păstorilor". Grija Păstorului se arată într-un mod mişcător. El are grijă de cei care sunt tineri în credinţă, care sunt încă necunoscători şi deci într-un mod deosebit expuşi pericolelor create de vrăjmaşi şi de păstori răi, care sunt adesea ca nişte lupi răpitori. Siguranţa pentru aceşti „iezi" stă în a nu se depărta de cei care pot să-i instruiască, să-i hrănească şi să le facă cunoscut Persoana Domnului lor. Aproape de El suntem în siguranţă.

Sunt medii unde se face experienţa prezenţei Sale şi unde EI a dat „daruri" necesare pentru îngrijirea turmei. Ferice de cei care, conştienţi de pericolele la care sunt expuşi, stau unde este siguranţă şi unde găsesc hrană şi îngrijiri necesare.

Sunt învăţături de mare importanţă şi pentru cei cărora Domnul le-a încredinţat un serviciu pastoral şi care trebuie să se ocupe de tinerii credincioşi. ,,Paşte mieluşeii mei'' a spus Domnul Isus servitorului Său, Petru. Dar vedem şi cât de important este ca tinerii să asculte de cei pe care Domnul i-a calificat ca păstori şi să nu se depărteze de locul în care Numele Său este onorat şi unde se bucură de îngrijirile iubirii Sale.

Cântarea Cântărilor 1:9

"lubita mea, te asemăn cu o iapă de la carele lui Faraon". Dacă versetul 8 ne-a amintit de Psalmul 23, aici avem ceva care atrage atenţia asupra Psalmului 24. Este o comparaţie simplă; nu trebuie confundat Egiptul de care se vorbeşte adesea în Scriptură cu iapa înhămată la carele lui Faraon, În acest pasaj, Faraon este o imagine a Celui care va veni în toată gloria Sa de Domn al întregului pământ. În strălucirea Sa, El va trimite înaintea Sa carul, car minunat şi teribil, care va nimici pe toţi vrăjmaşii Săi şi despre care avem descrierea în primul capitol al profetului Ezechiel.

În ziua triumfului Său va fi însoţit de toţi servitorii Săi, aşa cum călăreţii şi servitorii lui Faraon îl însoţeau când alergau după fiii lui Israel (Exod 14.23).

Dar această scenă străluceşte mai mult prin contrast decât prin asemănare. În zilele din Exod 14, Faraon a murit în mare cu toţi călăreţii săi. Când Domnul va veni, ai Săi se vor arăta cu El în glorie şi toate naţiunile „se vor boci" din pricina Lui. El îi va străpunge cu săgeţile Lui ascuţite. Este Împăratul gloriei.

Ferice de servitorii Săi, care, cu voinţa lor neforţată, ci naturală, şi cu un zel sfânt Îl vor însoţi în ziua triumfului Său şi vor vedea când se va aşeza pe tronul Său. Ei sunt subiectele dragostei Sale întregi, pentru că îi numeşte cu acest preţios nume: ,,Iubita (sau Prietena, sau Scumpa) mea". A fi iubiţi de Împăratul gloriei! Există oare ceva mai bun de dorit?

Cântarea Cântărilor 1:10

”frumoşi sunt obrajii tăi cu şiraguri de mărgăritare, gâtul tău cu lănţişoare de podoabă".

Lănţişoarele sunt simbolul diferitelor glorii ale Domnului Hristos. Împăratului îi place să vorbească de ceea ce vede la mireasa Lui: obrajii şi toată faţa ei, cele mai frumoase şi mai preţioase lucruri sunt folosite ca imagini pentru a ne face să înţelegem frumuseţea pe care El o vede în ai Săi.

Bijuteriile care ornează obrajii femeii iubite sunt un simbol al diferitelor glorii ale Persoanei Domnului Hristos reflectate în ai Săi, care strălucesc pe feţele lor: „... privind, ca într-o oglindă, cu faţa descoperită gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, ca de la Duhul Domnului" (2 Corinteni 3.18). Împăratul face să strălucească astfel orice rază din propria glorie pe feţele alor Săi; poate contempla pe ei reflectarea propriei frumuseţi şi a propriilor desăvârşiri.

Dorim cu înflăcărare să ne asemănăm cu Cel care este cel mai frumos dintre toţi fiii oamenilor şi să avem un loc glorios în strălucitul cortegiu care-L va însoţi în ziua triumfului Său? De câtă glorie vor fi acoperiţi în acea zi cei care au suferit pentru Numele Lui şi care, datorită Lui, au fost urcaţi chiar pe rug! Şi câtă glorie vor avea cei care astăzi păzesc Cuvântul Său într-o sfântă ascultare! Răsplata lor va fi ca a unor lănţişoare în jurul gâtului!

Colierul, în Scriptură, sugerează ideea unei recompense publice atribuite celor care au ascultat de Dumnezeu şi Îi sunt supuşi, aplecând gâtul lor în faţa autorităţii Sale. Domnul a spus: ,,Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoara” (Matei 11.29-30). Jugul se pune pe gât, pentru ca voinţa noastră să fie subordonată în întregime voinţei Domnului (fruntaşii tecoiţi nu şi-au aplecat gâtul în serviciul Domnului - Neemia 3.5). Daniel, când era prizonier în Caldeea, s-a supus în acea ţară ca şi cum ar fi fost la Ierusalim, în cele mai frumoase timpuri din istoria poporului lui Dumnezeu. Nu a vrut să se mâncând mâncărurile gustoase ale împăratului, iar ca recompensă, Domnul i-a dat înţelepciune şi o mare glorie şi a făcut să i se pună la gât un lanţ de aur. Era un răspuns glorios al lui Dumnezeu, faţă de credincioşia servitorului Său.

Acest colier al împăratului Babilonului era din aur care piere, dar răsplata pe care Domnul o va da celor care ÎI ascultă va dura în eternitate.

Cântarea Cântărilor 1:11

"Îţi vom face şiraguri de aur cu stropituri de argint" (versetul 11).

În versetul 9 era singularul: Împăratul vorbea de ceea ce vedea frumos în mireasa Sa. Dar aici nu mai este „eu", ci „noi": „îţi vom face". Acest „noi" minunat este acelaşi al lui Ioan 3.11 şi al altor pasaje din Scriptură. Acesta este Dumnezeu în plinătatea Sa: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. ÎI găsim în prima pagină a Cuvântului, în decizia luată împreună: ,,Să facem om după chipul Nostru" (Geneza 1.26). Lucrau cu acelaşi gând, cu acelaşi scop, cu aceeaşi dragoste. În acest pasaj nu este vorba de a crea lumi care sunt lucrarea Dumnezeirii, ci de a crea legături de aur şi de argint pentru a-l lega pe credincios de Domnul său.

Şiragurile acestea de aur vorbesc de justiţia divină; argintul ilustrează răscumpărarea păcătoşilor prin Domnul Hristos.

Ce citim în 2 Corinteni 1.21- 22? ,,Iar Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre". Ce dulci sunt aceste legături de dragoste ale lui Dumnezeu care, în dreptatea şi virtutea răscumpărării, ne leagă unii de alţii şi pe toţi împreună de Cel care este Împărat! Cum le gustăm? Ce sunt deşertăciunile unei lumi în care totul trece, faţă de ceea ce avem în Domnul? Aceste legături ne fac să ne gândim la „legătura de dragoste" prin care Dumnezeu Salvatorul voia să-i atragă pe oameni (Osea 11.4). Dar care a fost răspunsul răzvrătiţilor? „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor" (Psalmul 2.3). Cu dreaptă răsplată ei sunt „legaţi în ticăloşie şi în fiare". Ce strâmtorare, când ajung la porţile morţii (Psalmul 107:10, 18, 19)!

Cântarea Cântărilor 1:12

"În timp ce împăratul este la masa lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul".

Versetele de la 12 la 14 sunt răspunsul miresei la mărturisirea pe care împăratul i-a facut-o. Ea vorbeşte despre el şi în aceste trei versete avem mireasma numelui său prezentat sub diferite aspecte: nard, mir, flori de bena, în trei scene diferite. Duhul Sfânt să ne deschidă ochii şi să ne atingă inimile prin această lectură.

Împăratul a venit în lume la timpul fixat, iar neamurile sau tulburat, popoarele au gândit lucruri deşarte. Împăraţii pământului s-au întâlnit şi conducătorii s-au sfătuit împreună împotriva Domnului şi a Unsului Său (Psalmul 2). Astfel a fost respins de poporul Său şi în palatul marelui preot căpeteniile poporului s-au sfătuit împreună să-L prindă, să-I intenteze proces cu înşelăciune şi să-L omoare. Rămăşiţa credincioasă pe care o găsim în toate timpurile, şi în această cântare, era în acel moment redusă la un mic număr de persoane. Pe câteva le vedem adunate în Betania, în casa unui lepros, când Domnul este oaspete. Ceasul întunericului şi al puterii lui Satan se apropia. Şase zile mai târziu va fi Paştele şi Mielul lui Dumnezeu va fi înjunghiat. Vine o femeie cu un vas de alabastru plin de parfum de nard curat, de mare preţ; sparge vasul, varsă parfumul pe capul Său şi casa se umple de mirosul parfumului. Nimic pentru ea nu era prea mult şi prea preţios ca să-L onoreze pe Domnul ei refuzat şi dispreţuit; ea sparge vasul cu intenţia de a-l folosi numai pentru El. Acestei mărturisiri de dragoste numai El putea să-i dea justa valoare, Înainte de această faptă, era aşezată la picioarele Sale, învăţase să cunoască excelenţa Persoanei Sale şi gustase dragostea Sa. ,,Şiraguri de aur cu stropituri de argint o legaseră de El şi inima ei abunda de recunoştinţă.

Dar ce scenă avem în acest verset! Cu mii de ani înainte Duhul Sfânt vorbeşte de acest Împărat, de această cină, de acest parfum. Era chiar parfumul nardului pe care Maria l-a vărsat pe capul Domnului ei. Două mii de ani au trecut de când vasul s-a spart şi parfumul s-a răspândit şi în orice loc în care se predică evanghelia, în întreaga lume, se vorbeşte de ceea ce a făcut această femeie.

Legea poruncea ,,să iubeşti pe Domnul Dumnnezeul tău" (Deuteronom 6.5), dar niciodată legea nu făcuse să izvorască nici cea mai mică scânteie de dragoste. Harul lui Dumnezeu ne spune că: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea'' (Ioan 3.16) şi iată că acest har sparge inimile cele mai împietrite şi le umple cu o dragoste care va arde pentru toată veşnicia. Ce satisfacţie pentru Împăratul respins să întâlnească pe un răscumpărat care-L iubeşte, care apreciază harul Său şi se bucură astfel! Ce va fi veşnicia în care dragostea noastră pentru El va putea să se exprime fără piedici!

Cântarea Cântărilor 1:13

„Un mănunchi de mir este preaiubitul meu pentru mine; el va petrece noaptea între sânii mei"

Mirul simbolizează suferinţele Domnului Hristos; este amar, dar parfumul lui este plăcut. Ne amintim de Cel care a fost rănit, care a suferit, care a plâns aici pe pământ. Domnul a fost înmormântat şi trupul Său a fost tratat cu un amestec de mir şi aloe de aproximativ o sută de litri (Ioan 19.39). Aici, mănunchiul de mir se referă la un obicei al femeilor orientale, care îşi puneau în sân un mănunchi de flori sau de plante aromate pentru a le parfuma hainele. Cei care-L iubesc pe Domnul în timpul în care El nu mai este pe pământ au pe inimă amintirea suferinţelor Sale. Noi, care-L iubim, înţelegem această imagine; a suferi cu El şi pentru El este ca parfumul de mir care ne însoţeşte în noaptea acestei lumi.

Cântarea Cântărilor 1:14

"Preaiubitul meu este pentru mine un ciorchine de flori de hena în viile din En-Ghedi''.

Versetul 12 aminteşte de o scenă trecută care a avut loc în timp ce Domnul era pe pământ în mijlocul poporului Său. Versetul 13 vorbeşte de o scenă actuală, de timpul în care Împăratul este absent din această lume, dar mereu prezent în inima miresei. În versetul 14 avem o scenă viitoare. Parfumurile de nard şi de mir fac loc miresmei florilor de hena din En-Ghedi.

Hena este un arbust graţios format din ramuri subţiri şi acoperit de o scoarţă alburie de miros plăcut. Florile, sub formă de struguri albi, răspândesc un parfum suav. Egiptenii îşi făceau din ele mănunchiuri pe care le foloseau pentru parfumare. Un astfel de parfum ne vorbeşte de Domnul ca Împărat. Această scenă se petrece la En-Ghedi, cetate aparţinând seminţiei lui Iuda; ea se găseşte într-un deşert (Iosua 15.62). În această oază şi-a găsit David refugiul când fugea de Saul (1 Samuel 24.1; 2 Cronici 20.2). Dar în acest verset nu mai este vorba nici de pericole, nici de lupte, nici de pustiu. Florile de hena ne vorbesc despre o primăvară eternă şi de vii care prefigurează bucuria care va fi. Este un exemplu însemnat al transformării minunate care va avea loc pe acest pământ sub domnia Domnului Hristos.

Cântarea Cântărilor 1:15

„Iată, ce frumoasă eşti, iubita mea! Iată, ce frumoasă eşti".

Avem răspunsul Împăratului la iubirea alor Săi exprimată în versetele anterioare. El le spune ce sunt pentru El şi cum îi vede. Mai întâi sunt frumoşi. Această mireasă care L-a aşteptat în timpul nopţii absenţei Sale şi care acum este acolo pentru a-L aclama în ziua triumfului Său, este de o mare frumuseţe în ochii Săi. El este omul care a căutat perle frumoase şi când a găsit una de mare preţ, a mers, a vândut tot ce a avut şi a cumpărat-o. Numai El este în stare să-i aprecieze toată frumuseţea şi să-i recunoască adevărata valoare. Nu oboseşte să repete că este frumoasă. Poate ne întrebăm ce frumuseţe poate vedea Domnul Hristos în sărmanele fiinţe spiritual întunecate precum corturile Chedarului? Dar EI contemplă în ei reflectarea propriei Sale frumuseţi. Razele gloriei Sale atât de puţin vizibile în ai Săi sunt totuşi reflectate aşa cum luna, care nu are lumina ei proprie, reflectă razele soarelui şi străluceşte cu o dulce seninătate în întunericul care acoperă pământul, în timp ce soarele este ascuns în cer. Ce dorinţă este mai mare şi mai preţioasă decât de a manifesta în viata noastră în orice zi razele gloriei Domnului nostru? Lumea L-a respins şi acum El este ascuns în cer; dar ştim că în curând va apărea ca Soarele dreptăţii care aduce mântuirea „în aripile Sale" (Maleahi 4.2).

De această glorie vor fi încon juraţi în acea zi cei care L-au iubit, L-au onorat şi L-au aşteptat marcaţi de multă durere în timpul nopţii absenţei Sale. Ei sunt obiectul întregii Lui iubiri: „Iubita mea", repetă El.

Domnul Isus iubea pe Marta, şi pe sora ei şi pe Lazăr şi Îşi găsea bucuria în mijlocul lor. Astăzi El îşi iubeşte Adunarea, pe cei care au crezut în EI fără să-L fi văzut şi care păzesc Cuvântul Său în aşteptarea reîntoarcerii Sale. Foarte curând El va mărturisi această dragoste şi celor credincioşi ai lui Israel care, după răpirea Adunării, Îl vor glorifica în mijlocul celor mai înspăimântătoare persecuţii. Suntem noi conştienţi că suntem obiectul celei mai duioase iubiri?

„Ochii tăi sunt porumbeii" (versetul 15). Mai departe, în această cântare, Împăratul va face descrierea miresei în întregime; aici nu vorbeşte decât despre ochi, care au pentru El o atracţie enormă şi îi compară cu nişte porumbei. Porumbelul lui Noe nu găsea un loc unde să se odihnească (Geneza 8.6-13) într-o lume încă sub consecinţele judecăţii lui Dumnezeu. Un corb necurat putea să găsească condiţii potrivite pentru el în lume, dar porumbelul s-a întors în corabie, singurul loc în care se simţea ca acasă. „Cine sunt aceia care zboară... ca nişte porumbei spre porumbarul lori" (Isaia 60.8).

Cei credincioşi de aici realizează ceea ce spune psalmistul: ,sunt străin în ţară'' (Psalmul 119.19). Ei suspină cu gândul la Domnul lor şi gem pentru că sunt departe de EI: locuinţa lor este lângă Domnul. „O, de aş avea aripi ca un porumbel, aş zbura şi m-aş odihni. Iată, aş fugi departe, în pustie" (Psalmul 55.6-7). Mai bine să fii în pustiu cu Domnul, decât în oraş unde este nelinişte şi chin.

Cântarea Cântărilor 1:16

"Iată, ce frumos eşti, preaiubitul meu, ce plăcut eşti"

Se poate să fii frumos, dar nu plăcut, sau plăcut fără să fii frumos. În Domnul Hristos totul este reunit: frumuseţea şi plăcerea. Aici este dragostea care răspunde dragostei. Este mireasa care, având ochii aţintiţi asupra Iubitului ei pentru a-I contempla Persoana, exclamă: „Tu eşti frumos, eşti plăcut!" Sunt aceiaşi credincioşi pe care-i întâlnim în Psalmul 45; inima lor arde în acest psalm. Împăratul apare pe scenă pe neaşteptate. El va străluci ca lumina care iese din orient şi se vede până în occident. Ei Îl văd, Îl contemplă: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele Tale". Nu este numai frumos, este şi plăcut. Tot ce poate să-L facă dorit este reunit în Persoana Sa. El este Iubitul. Unii împăraţi au fost iubiţi de supuşii lor, cum ar fi David sau Solomon, dar nici un împărat nu va fi iubit de poporul său, ca Domnul. Când cei credincioşi vor intona cântarea compusă de ei care va avea ca subiect Împăratul, o vor face cu accente armonioase, niciodată auzite nici de oameni, nici de îngeri.

„Patul nostru este verdeaţa!" (versetul 16). Oile Bunului Păstor realizează în fiecare zi ceea ce ne-a fost spus aici cu simplitate. Iubitul este Împăratul, dar este şi credinciosul şi Bunul Păstor. Recitind Psalmul 23, ne va face să înţelegem dulceaţa a ceea ce găsim aici mai bine decât oricare explicaţie: ,,Domnul este păstorul meu... El îmi dă odihnă în păşuni verz". Aproape de Bunul Păstor va fi mereu odihnă. Nu a făcut Domnul Isus să stea pe iarba verde grupuri de oameni care, ca oile flămânde şi fără păstor, Îl urmau? Cu ce belşug de pâine au fost săturate! Şi a mai şi rămas!

Cântarea Cântărilor 1:17

„Grinzile caselor noastre sunt cedrii; bolţile noastre sunt chiparoşii".

Lângă Bunul Păstor am văzut că se găseşte o odihnă desăvârşită şi hrană din belşug, dar şi un loc unde El Se găseşte în mijlocul alor Săi. Ai Săi se bucură de o mare siguranţă şi de toate bunurile acestui „sanctuar". ,,Doamnene, am iubit locaşul casei Tale şi locul unde locuieşte gloria Ta" (Psalmul 26.8). „Un lucru am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta: să locuiesc în Casa Domnului toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi sa întreb despre El în templul Său"' (Psalmul 27.4).

Credinciosul este în siguranţă. Cât de trainic şi confortabil este totul în casa aceasta! Grinzile sunt din cedru, copac maiestuos din lemn dur şi rezistent. Bolţile sunt din chiparos. Am putea dori o locuinţă mai bună?