Căminul creștin - Capitolul 2

Căsătoria, temelia căminului creştin

După ce am privit locul atât de important pe care Dumnezeu l-a rânduit căminului creştin în structura socială a acestei lumi, să privim acum puţin mai în detaliu căsnicia, care este pusă de Dumnezeu ca bază pentru un cămin şi pe care trebuie să o păstrăm tot timpul la mare cinste. Scopul acestor rânduri este de a-i ajuta pe tinerii credincioşi care, acum sau mai târziu, au intenţia să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie care să fie spre gloria Domnului.

Instituită de Dumnezeu în Eden

Căsătoria este cea mai veche şi una dintre cele mai nobile instituţii pentru viaţa pe pământ pe care Dumnezeu le-a dat omului. Căsătoria a fost planul lui Dumnezeu pentru om încă de la începutul istoriei lui. În grădina Eden, El Însuşi a constituit primul cuplu, iar Cuvântul Său declară: „Căsătoria să fie ţinută în onoare în toate“ (Evrei 13.4). Astfel, căsătoria poartă sigiliul autorităţii lui Dumnezeu.

Bărbatul nu este complet în el însuşi. Femeia este cea care îl împlineşte, completând lipsurile lui. Ea este tare în aspectele în care el este slab şi slabă în aspectele în care el este tare, iar împreună ei formează o plinătate, un trup. Aşa ne spune Scriptura: „Dumnezeu... l-a făcut. Parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat; şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele Adam“ (Geneza 5.1, 2). A fost nevoie atât de bărbat, cât şi de femeie, pentru a alcătui un Adam (om) complet.

Văzând faptul că bărbatul nu era complet în sine însuşi, Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur; îi voi face un ajutor potrivit“ (Geneza 2.18). Astfel, Eva a fost făcută din coasta lui Adam şi a fost darul lui Dumnezeu pentru el; după aceea i-a adus-o lui Adam, i-a binecuvântat şi ei au devenit un trup.

Calea înaltă a celibatului

Păcatul a intrat în creaţia minunată a lui Dumnezeu şi a întinat orice lucru, astfel că şi în această legătură binecuvântată, care este căsătoria, nu mai poate fi totul roz şi fără spini. Cei care se căsătoresc „vor avea necaz în carne“ (1 Corinteni 7.28), spune apostolul inspirat, cel care a căpătat îndurare şi un dar special de la Domnul să rămână necăsătorit, pentru a putea sluji Domnului fără nicio piedică. Cel care se ridică în puterea Duhului deasupra cerinţelor şi înclinaţiilor naturale, pentru a sluji cu totul Domnului, păşeşte pe o cale mai înaltă decât cel care urmează drumul normal al dorinţelor naturale şi se căsătoreşte.

Dar „nu toţi pot primi cuvântul acesta“, declară Domnul în Matei 19.11, atunci când ucenicii îi spun: „Dacă astfel este situaţia omului cu soţia lui, nu este de folos să se căsătorească.“ Calea purităţii şi a sfinţeniei, consacrarea prin celibat, este mai degrabă o excepţie decât o regulă. „Sunt fameni care au fost născuţi aşa din pântecele mamei; şi sunt fameni care au fost făcuţi fameni de către oameni; şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate primi, să primească“ (Matei 19.12). „Fiecare are darul său de la Dumnezeu“, „dacă te vei căsători, nu păcătuieşti“, însă „cel care nu se căsătoreşte mai bine face“ (1 Corinteni 7.7, 28, 38). „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza curviilor, fiecare să-şi aibă soţia lui şi fiecare să-şi aibă soţul ei“ (1 Corinteni 7.1, 2).

Dumnezeu pregăteşte un ajutor potrivit

Căsătoria lui Adam constituie etalonul pentru toate celelalte căsătorii. Dumnezeu a pregătit legătura dintre Adam şi Eva şi aşa face El în cazul oricărei căsătorii după gândul Său. Înţelepciunea divină discerne momentul în care singurătatea omului nu mai este utilă şi El Se îngrijeşte să-i pregătească o mireasă care reprezintă adevărata împlinire a naturii sale. Adam a putut spune despre Eva, că a fost: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine“ (Geneza 3.12). Astfel trebuie să poată spune orice bărbat cu privire la soţia sa; el trebuie să se gândească la ea ca la un dar din partea Domnului. „Cine a găsit o soţie a găsit un lucru bun şi a primit har de la Domnul. Casa şi averea sunt o moştenire de la părinţi, dar o soţie chibzuită este de la Domnul“ (Proverbe 18.22; 19.14).

În cazul lui Adam nu a existat o alegere a soţiei; era doar una care i se potrivea, iar ea fusese pregătită de Dumnezeu în mod special pentru el. Un vechi proverb spune: „Căsătoriile sunt făcute în cer.“ Numai Dumnezeu poate pregăti un ajutor potrivit, doar El poate uni un tânăr şi o tânără, astfel încât ei să poată fi un singur trup în Domnul. El este Cel care poate cunoaşte ce caracter şi ce temperament corespunde şi poate completa caracterul şi temperamentul celuilalt; astfel este posibilă suportarea slăbiciunilor fiecăruia. Dumnezeu este singurul care poate „aranja“ căsătoriile, dacă putem spune aşa. Aici ar trebui să subliniem în trecere că toţi cei care încearcă să joace acest rol eşuează.

Uniţi de Dumnezeu

În Matei 19.6, Cuvântul spune: „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă“, iar acest loc ne arată că adevărata căsătorie este în acord cu gândul lui Dumnezeu. Acesta este un act divin, prin care două inimi sunt atrase şi prin care două vieţi sunt unite între ele prin dragoste, iar acest lucru este făcut de Dumnezeu Însuşi. Cei doi sunt uniţi de Dumnezeu Însuşi într-un singur trup printr-o legătură pe care niciun om nu trebuie să o desfacă. În mod sigur, aceasta reprezintă ceva mai înalt decât ceremonia legală sau religioasă, care îi declară pe cei doi soţ şi soţie, deşi trebuie să subliniem cu toată tăria, că şi ea este de neapărată trebuinţă, deoarece trebuie să respectăm legile şi autorităţile.

Dacă este voia Domnului să te căsătoreşti, este foarte important ca acest lucru să fie analizat cu toată seriozitatea, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Este tânăra sau tânărul la care te gândeşti persoana pe care Dumnezeu a ales-o pentru a-ţi fi partener de viaţă într-o căsnicie sfântă? Eşti sigur că persoana pe care ai ales-o este cea cu care poţi să fii împreună în acest mod şi că este voia clară a lui Dumnezeu ca o astfel de unire să aibă loc?

Un pas foarte solemn

După întoarcerea la Dumnezeu, nu există un alt pas mai important şi mai solemn în viaţa ta, decât căsătoria, care este o legătură pentru întreaga viaţă, până ce moartea o va dezlega. O greşeală făcută în acest aspect este o greşeală pentru toată viaţa. Alte greşeli pot fi reparate, într-o oarecare măsură, dar greşeala făcută în alegerea unei soţii, sau a unui soţ, este ireparabilă şi o pierdere irecuperabilă. Gândiţi-vă la tristeţea unei căsnicii întemeiate în urma unei enorme greşeli venite prin exercitarea voinţei proprii, în loc ca ea să fie caracterizată de bucuria şi binecuvântarea venite în urma sfatului divin al Tatălui ceresc!

Căsătoria este un pas deosebit de decisiv, pentru că ea atinge lucrurile cele mai tainice şi sfinte din viaţă, atât ale unuia, cât şi ale celuilalt şi pentru că are efecte asupra întregii vieţi, nu numai a unei persoane, ci asupra vieţii a doi oameni. Acest pas va conduce fie la progresul, fie la regresul vieţii creştine. Cât de greşit este să desconsiderăm importanţa unei astfel de legături! Această hotărâre trebuie luată după profunde exerciţii de inimă înaintea lui Dumnezeu şi cu siguranţa deplină că este voia Sa.

Căsătoria în Domnul

Creştinului i se porunceşte să nu se înjuge la un jug nepotrivit cu cel necredincios (2 Corinteni 6.14); în consecinţă, căsătoria unui creştin cu unul care nu este creştin cu adevărat nu poate fi în niciun caz o legătură creată de Dumnezeu. (Faptul că, în harul Său suveran, Dumnezeu poate interveni şi poate mântui pe cel necredincios, dăruind binecuvântarea, este un lucru de excepţie, care nu schimbă cu nimic principiul rânduit de Dumnezeu.) Căsătoria „în Domnul“ (1 Corinteni 7.39) înseamnă recunoaşterea domniei şi a autorităţii Lui în acest pas solemn (a se vedea Luca 6.46); aceasta înseamnă să te căsătoreşti cu partenerul pe care Domnul l-a ales pentru tine. Trebuie să ne reamintim că simplul fapt că două persoane sunt creştine nu reprezintă garanţia că este voia Domnului să se căsătorească.

Cunoaşterea voii Lui

Poate că cititorul este uimit şi se va întreba: „Cum pot cunoaşte cine este persoana pe care Domnul a ales-o pentru mine?“ Calea pe care putem cunoaşte gândurile lui Dumnezeu cu privire la acest pas solemn şi important, este aceeaşi ca în oricare altă problemă, fie mică, fie mare. Este calea rugăciunii şi a aşteptării în liniştea comuniunii cu Domnul, căutând faţa Lui şi cercetând Cuvântul Lui. Primul şi cel mai important pas în înţelegerea voii lui Dumnezeu este să nu ai o voie proprie în respectiva problemă. Când voia noastră este inactivă, Dumnezeu ne poate arăta voia Lui, care este „bună şi plăcută şi desăvârşită“: „ .fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, cea bună şi plăcută şi desăvârşită“ (Romani 12.2). Atunci, vom vedea călăuzirea ochiului Său şi vom putea să-i auzim glasul, care ne vesteşte voia Sa. Astfel vom putea gusta aceeaşi experienţă fericită a slujitorului lui Avraam, care a fost trimis să aducă o mireasă pentru Isaac: „Domnul m-a condus pe drum“ (Geneza 24.27). „Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările“ (Proverbe 3.6). El ştie, El iubeşte, El îngrijeşte! Nimic nu ne poate lua această cunoştinţă; El dăruieşte ce este „cel mai bun“ acelora Care Îl lasă pe El să aleagă pentru ei.

Dragostea este prea sfântă pentru a fi luată în joacă

În aceste zile, în care valorile morale s-au pierdut şi în care predomină libertinismul, este necesar să atragem atenţia că obiceiul tinerilor, ba chiar şi al unora mai în vârstă, de a avea anumite „relaţii“, prietenii, după bunul lor plac, nu este în niciun fel după gândul lui Dumnezeu. Adevăratele sentimentele sunt prea sfinte pentru a le lua în joacă. O singură persoană trebuie să aibă acces în cercul intim al afecţiunilor şi al dragostei; toate celelalte trebuie ţinute la o distanţă respectabilă. A te juca cu astfel de lucruri sfinte reprezintă o încălcare a legilor morale, lucru care va avea efecte dezastruoase. Acestea sunt regulile acestui veac rău, dar un creştin nu trebuie să urmeze niciodată astfel de principii. Astfel de principii conduc în multe cazuri mai târziu la divorţ.

De asemenea, nu este plăcut înaintea Domnului şi nu este nici corect din punct de vedere moral să dai curs liber sentimentelor faţă de o persoană de sex opus sau să o curtezi, fără a avea intenţii serioase de căsătorie. Sentimentele, fiind dăruite de Dumnezeu, sunt prea sfinte pentru a le dispreţui şi pentru a te juca cu ele. Aceasta este o greşeală foarte gravă faţă de respectiva persoană. Dragostea adevărată este un lucru nobil şi sfânt şi trebuie preţuită ca atare. Odată ce nutreşti sentimente şi te ataşezi de o soră în Domnul, această legătură trebuie, după cursul normal al lucrurilor, să conducă la logodnă şi la căsătorie.

Totuşi, dacă cineva a încheiat o logodnă în mod pripit sau dacă s- a grăbit să curteze pe cineva, iar apoi descoperă că acesta nu este deloc gândul Domnului, este mai bine să rupă această legătură, decât să meargă înainte în această greşeală şi să trăiască în nefericire şi în întristare pentru tot restul vieţii. Cu siguranţă că nimeni nu trebuie să încurajeze ruperea logodnei, dar, în contextul prezentat mai sus, este singurul lucru bun care mai poate fi făcut. Fiecare trebuie să fie exersat înaintea lui Dumnezeu şi să înţeleagă bine voia Lui înainte de a curta pe cineva. În acest fel ar putea fi evitate multe dezamăgiri şi multe suferinţe, care succed ruperea unei logodne.

Lipsă de discreţie

Trebuie să menţionăm şi o altă necuviinţă larg răspândită astăzi: este vorba despre modul nefeminin şi neruşinat atunci când primul pas spre începerea unei relaţii este făcut de fată. O astfel de cutezanţă, care este o părăsire a locului rânduit de Dumnezeu, este nepotrivită pentru sensibilitatea unei inimi omeneşti drepte şi pentru o gândire spirituală. Ea este cu totul contrară cu „frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu“ (1 Petru 3.3, 4), care este recomandat femeilor. Cele care manifestă o astfel de cutezanţă şi se grăbesc să aibă un soţ, adesea au de suferit pe termen lung. Femeia evlavioasă, care-L aşteaptă liniştită pe Domnul şi îşi varsă inima în rugăciune înaintea Lui, este cea care primeşte cele mai mari binecuvântări cu privire la alegerea partenerului şi în căsnicie, cât şi în toate lucrurile vieţii.

Dragostea adevărată este singurul motiv corect

Motivaţia pentru două inimi de a se uni trebuie să fie dragostea adevărată şi o afecţiune, pe care Dumnezeu o sădeşte în inimi. Acest lucru, împreună cu siguranţa cu privire la voia lui Dumnezeu, trebuie să reprezinte singurul motiv pentru căsătorie. Adesea motivele ascunse ale curtării şi ale căsătoriei sunt reprezentate de bunăstare, de rang, de avantaje pământeşti sau de frumuseţea feţei. Dar acestea nu pot produce nici dragostea reală, nici bucuria, nici pacea şi nici adevărata fericire în căsnicie. Dragostea este legătura desăvârşirii, este legătura care nu se rupe niciodată (Coloseni 3.14; 1 Corinteni 13.8). Numai dragostea adevărată, care îşi are sursa în Dumnezeu şi care este reînnoită şi înviorată prin hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu apele liniştite ale prezenţei Sale, va putea rămâne în picioare atunci când stresul sau tensiunea valurilor şi talazurilor, care sunt inerente unui cămin, se vor ridica şi vor testa trăinicia vieţii de căsnicie.

Obiectivul oricărei perechi de îndrăgostiţi trebuie să fie întemeierea unui cămin, instituţie care este rânduită în mod divin pentru om şi pentru naţiune, şi trăirea în el pentru gloria lui Dumnezeu. Ce este mai binecuvântat decât a întemeia un cămin sub călăuzirea Domnului şi pentru El, un loc în care El este invitat să trăiască cu noi? Această atmosferă este într-adevăr, aşa cum am remarcat deja, ca „zilele cerurilor deasupra pământului“ (Deuteronom 11.21). Să ne ajute Domnul ca aceasta să fie partea fiecăruia!