Capitolul 16

Capitolul 16 înfăţişează urmările celor şapte potire vărsate pe pămînt. Nu numai „a treia parte" este lovită, ca sub trîmbiţe, cu care totuşi există o strînsă asemănare; acţiunea judecăţilor nu este restrînsă la imperiul roman de Apus. Toată sfera lumii apostate suferă efectele judecăţilor lui Dumnezeu, cu mai multă intensitate decît sub trîmbiţe. Pămîntul, marea, rîurile şi izvoarele apelor, apoi soarele sînt treptat obiectele judecăţilor divine, cînd primele patru potire sînt vărsate. Diferitele părţi sau domenii ale naturii sînt cercetate de mînia lui Dumnezeu, oricare ar fi de altfel obiectele pe care ele le simbolizează; şi semnificaţia lor nu mi se pare nici neprecizată, nici neclară.

Ultimele trei potire, ca şi cele trei trîmbiţe de nenorociri, au un înţeles mai intim relativ la om.

„Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei". Avem deci în mod evident înaintea noastră o sferă a neamurilor, ceea ce se potriveşte în totul cu scena care este ca o introducere la ceea ce vedem aici. „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia ei s-a întunecat. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor şi din cauza rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor. Al şaselea a vărsat potirul lui peste fluviul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui". Eufratul era frontiera răsăriteană a im¬periului. El îl despărţea de hoardele numeroase ale neamurilor necivilizate din nord-est, destinate să intre în conflict, în zilele din urmă, cu puterile Apusului. Calea le este deschisă pentru a înainta si a lua parte la lupta finală. Aceasta pare a fi semnificaţia uscării marelui fluviu.

„Apoi am văzut ieşind din gura balaurului si din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca nişte broaşte. Acestea sînt duhuri de demoni care fac semne şi care se duc la împăraţii întregii lumi locuite, ca să-i strîngă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic". Aceasta con¬firmă ceea ce am anticipat. O răscoală universală are loc şi o luptă pe moarte este pe punctul de a se începe între Răsărit şi Apus. Dar Domnul are planurile Sale neştiute de una şi de cealaltă parte şi de care ele nu ţin nici o socoteală: El nu rămîne spectator nepăsător.

"Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!" Şi i-au strîns în locul care în evreieşte se numeşte Armaghedon".

În sfîrşit, vine al şaptelea înger, care, vărsînd potirul său în aer, exercită asupra lumii o acţiune încă mai apăsătoare şi mai universală.

„Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din templul cerului, din scaunul de domnie, a ieşit un glas puternic, zicînd: „S-a sfîrşit!" Şi au început să fie fulgere şi glasuri şi tunete; şi s-a făcut un mare cutremur de pămînt, aşa de tare, cum, de cînd este omul pe pămînt, n-a mai fost un cutremur aşa de mare."

Astfel este limpede că judecata cerului devine şi mai neînduplecată în pedepsele cu care ea loveşte pe om aici pe pămînt. „Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare". Aceasta explică avertismentul relativ la căderea Babilonului, menţionat în seria completă a căilor lui Dumnezeu în capitolul 14; şi cît despre timp, pînă acolo ne conduce capitolul 16.