2 Timotei 4:1-22

Chiar dacă mulţi îşi întorc urechile de la adevăr (v. 4), lucrătorul Domnului nu trebuie să lucreze în mai mică măsură, ci să vestească Cuvântul, să avertizeze, să stăruie „la timp şi nelatimp“, să convingă, să mustre, să îndemne…, pe scurt să-şi împlinească deplin slujba (v. 2, 5). Pavel dăduse el însuşi exemplu. Alergarea lui era încheiată. Sportivii însă ştiu că o competiţie nu este niciodată câştigată înaintea liniei de sosire. A abandona sau a te lăsa depăşit pe ultimii metri înseamnă a fi pierdut toată cursa … cu premiul ei. Şi aceşti ultimi paşi sunt adesea cei mai dificili. Apostolul nostru drag ne dă o apreciere rapidă emoţionantă a condiţiilor finale ale luptei şi cursei sale: închisoarea, frigul şi lipsa hainelor (1 Corinteni 4.11; 2 Corinteni 11.27; aici el cere mantaua: v. 13), răutatea şi împotrivirea oamenilor (v. 14, 15), înfăţişarea lui înaintea Cezarului (Nero) în absenţa tuturor prietenilor (v. 16). Aceştia se risipiseră. Dima chiar îl abandonase. Nu putem fi în acelaşi timp dintre cei care iubesc „veacul de acum“ (v. 10) şi dintre cei care iubesc arătarea Domnului (v. 8). Iar epistola se încheie cu suprema resursă într-un timp de ruină: harul. Acesta era cuvântul de «salut» al apostolului (cap. 1.2) şi, de asemenea, este cuvântul său de «adio» (v. 22). Acest har să fie cu fiecare dintre noi!