VERSETELE 14-18: “Adu-le aminte de aceste lucruri, mărturisindu-le stăruitor înaintea lui Dumnezeu, să nu facă luptă de cuvinte, care nu este nici un folos, ci este spre dărîmarea celor care ascultă”. Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvîntul adevărului. Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti, căci cei care le ţin vor înainta tot mai mult în nelegiuire şi cuvîntul lor va roade ca o cangrenă. Din numărul acestora sînt Imeneu şi Filet, care s-au abătut de la adevăr, zicînd că a şi venit învierea şi răstoarnă credinţa unora".

　　„Adu-le aminte de aceste lucruri". Este al doilea îndemn al apostolului, dat lui Timotei cu privire la misiunea lui. Pe cel dintîi îl găsim la începutul acestui capitol. Mai întîi, Timotei trebuia să se preocupe de transmiterea Cuvîntului la alţii; şi orice slujitor, chemat să înveţe, trebuia să aibă această preocupare. După aceea, trebuia „să îşi aducă aminte" de ceea ce el însuşi avea nevoie (versetul 8), de dimensiunea completă a Evangheliei rezultată din moartea şi învierea Domnului Isus Hristos şi de întreaga împlinire a făgăduinţelor lui Dumnezeu în El. Dacă era îndemnat să cerceteze pentru sine însuşi aceste lucruri şi să rabde suferinţele Evangheliei pe care o propăvăduia, aşa cum şi apostolul însuşi le răbda, urma ca mai departe el să reamintească aceste lucruri celor care le primiseră odată, dar care erau în primejdie să le piardă din pricina luptelor de cuvinte fără folos. Timotei trebuia să se împotrivească acestor rezultate dintr-o vreme de decădere, cînd adevărurile despre mîntuire erau părăsite pentru certuri de cuvinte — aşa cum au avut loc în lumea creştină, după plecarea apostolilor. Dar vai, astăzi răul a crescut groaznic şi totul ne anunţă că apostazia nu va întîrzia să se arate. Cu toate acestea, încă de pe acum, luptele de cuvinte sînt frecvente la creştinii care se lasă atraşi de lume şi, lipsindu-le smerenia şi puterea morală pentru a ţine piept şi a se împotrivi acestei întorsături date creştinismului şi învăţăturii lui, nu numai că fac o slujbă care este fără nici un folos pentru sufletele aflate în legătură cu ei, dar mai mult, tulbură moral pe cei care-i ascultă.

　Activitatea lui Timotei trebuia să fie într-un contrast total faţă de aceea a falşilor învăţători; şi avem astfel frumoasa imagine a slujbei creştine într-o perioadă de decădere. Şi chiar dacă o întîlnim atît de rar, prin harul lui Dumnezeu ea totuşi există. Cea dintîi trăsătură după care putem să o recunoaştem este grija slujitorului de a căuta aprobarea lui Dumnezeu, în timp ce aprobarea oamenilor nu are nici un rol în activitatea unui adevărat slujitor. Ştiind că are încuviinţarea Stăpînului său, un astfel de slujitor merge independent de oameni, negîndindu-se la sine însuşi, dar fiind conştient că Dumnezeul său este cu el şi că nu are în mînă o altă armă decît Cuvîntul adevărului. Dar acest Cuvînt trebuia prezentat corect (sau, după o traducere mai apropiată, „împărţit drept"). Adesea, cele mai rele erezii provin dintr-o învăţătură biblică scoasă din contextul ei, dintr-un anumit adevăr care nu este înfăţişat în legătura sa cu altele, şi chiar putem spune că toate sectele creştinătăţii au ca obîrşie acest temei greşit.

　Versetele de la 16 la 18 ne pot dovedi uşor aceasta. Timotei însă trebuia să se ferească de vorbăriile goale şi lumeşti. El nu trebuia să aibă nici un contact cu ele, chiar dacă nu era deloc în pericol să şi le însuşescă; dar el trebuia să-i avertizeze pe cei care se dedicau acestor preocupări şi care, în loc să se lase scăpaţi de calea lor rea, se adînceau tot mai mult în neevlavie, devenind prin cuvîntul lor o cangrenă distrugătoare, o sursă de moarte pentru cei cărora le vorbeau. Şi adesea, învăţătorii falşi mergeau doi cîte doi (de exemplu: Imeneu şi Filet; Imineu şi Alexandru, la 1 Timotei 1.20 sau în 2 Timotei 3.8 — Iane şi Iambre), susţinîndu-se reciproc în neevlavie şi devenind prin aceasta cu atît mai periculoşi în discuţile lor. Fără îndoială, sprijinindu-se pe adevărul că „au înviat cu Hristos", învăţau că învierea a avut deja loc şi prin urmare, creştinul nu mai aşteaptă o înviere a trupului său care să-1 ducă în cer. El este chemat să găsească paradisul pe pămînt. Mai mult, prin învierea sa, el este adus într-o stare de desăvîrşire pe pămînt. Şi multe alte învăţături mincinoase rezultau din acestea, pe care le vedem active şi în zilele noastre.

　Credinţa multora era răsturnată, iar cangrena ameninţa să se întindă într-un mod general.

　Prin aceste învăţături mincinoase, Satan caută să răpească copiilor lui Dumnezeu caracterul lor ceresc. Astfel, învăţătura dată în 1 Corinteni 15.12, că „morţii nu înviază", ar putea lega de pămînt, căci ar rezulta că nici Hristos nu a înviat. Adevărul de temelie al creştinismului este prin aceasta lovit şi nimicit, căci cel care nu a reuşit să lege Cuvîntul caută acum să-1 nimicească prin învăţătorii mincinoşi. În zilele noastre, acest rău de moarte se întinde din ce în ce mai mult, adăugîndu-se sectelor existente altele noi şi stricînd tot mai mult ceea ce era deja atît de şubred. Fericiţi sînt cei care, în mijlocul acestei dezordini, se feresc să asculte astfel de cuvîntări şi rămîn la simplitatea învăţăturii sănătoase transmisă prin Duhul lui Dumnezeu. (S-a presupus că acest Imeneu amintit aici ar fi acelaşi cu cel din 1 Timotei 1.20 şi că, dat pe mîna Satanei, în loc să se pocăiască, el ar fi continuat să avanseze în nelegiuire, dar această presupunere nu este sigură).