Versetul zilei

Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți.

1 Petru 5:10 (VDC)

Iosua

de E. P. Vedder Jr. - 31 Martie 2016

Iosua

Iosua fusese însoţitorul credincios al lui Moise dea lungul călătoriei îndelungate prin pustie. Acum Moise murise, iar Iosua era noul conducător, care trebuia să conducă poporul în ţara promisă. Dumnezeu îi dă multe încurajări şi îndrumări în vederea acestei misiuni.

Aveau să fie multe lupte înainte ca Israel să se poată bucura de ţara pe care io dăduse Dumnezeu. Noi, credincioşii de astăzi, avem de asemenea de luptat cu puterile spirituale ale răutăţii în locurile cereşti. Însă mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!

Iosua trebuia să fie tare şi curajos. El avea să pună poporul în stăpânirea ţării pe care Dumnezeu jurase părinţilor lor că le-o va da. Pentru aceasta, ţara trebuia mai întâi cucerită. Dumnezeu ia promis lui Iosua căi va da biruinţă, însă nu o biruinţă uşoară, lipsită de efort – el trebuia să cucerească ţara pas cu pas.

Mai exista însă ceva chiar şi mai dificil: el trebuia să păzească toată legea pe care Dumnezeu o dăduse prin Moise. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie păzit exact aşa cum la dat El. Iosua nu trebuia să se întoarcă nici la dreapta, nici la stânga. Dreapta şi stânga au aceeaşi semnificaţie şi astăzi. A te întoarce la dreapta înseamnă să adaugi la Cuvântul lui Dumnezeu. Fariseii adăugau tradiţiile lor la poruncile lui Dumnezeu. A te întoarce la stânga înseamnă să scoţi din Cuvântul lui Dumnezeu. Saducheii făceau acest lucru, necrezând în înviere, nici în îngeri, nici în duhuri. Nicio astfel de atitudine nu este plăcută lui Dumnezeu, iar noi, pentru a prospera, trebuie să ne ferim de ambele. Facă Dumnezeu să ascultăm cu grijă de Cuvântul Lui!

Moise murise, iar cele treizeci de zile în care poporul la plâns se sfârşiseră. Dumnezeu îl numise pe Iosua conducător al lui Israel, pentru a duce poporul în ţara promisă. Îi făgăduise că va fi cu el şi că avea săi dea biruinţă împotriva tuturor vrăjmaşilor. Îi accentuase, de asemenea, importanţa păzirii legii pe care Moise leo poruncise şi a faptului de a nu se întoarce de la ea nici la dreapta, nici la stânga.

Iosua a început să pregătească poporul pentru traversarea Iordanului şi pentru luarea în stăpânire a ţării. El a avut câteva cuvinte speciale pentru cele două seminţii şi jumătate care îşi ceruseră partea la răsărit de Iordan. Moise le poruncise ca oamenii lor de război să vină şi săşi ajute fraţii din celelalte nouă seminţii şi jumătate să cucerească ţara Canaan, după care aveau să fie liberi să plece înapoi şi să se bucure de moştenirea lor.

„Amintiţivă de cuvântul pe care vi la poruncit Moise, robul Domnului“, lea spus el. Cât de important este şi pentru noi să ne amintim de cuvintele binecuvântatului nostru Domn! „Credeţi în Mine“; „Rămâneţi în Mine“; „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele“; „Să faceţi aceasta în amintirea Mea“; „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia oricărei făpturi“; „Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum vam iubit Eu“; „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi“.

Răspunsul lor imediat a fost că aveau să facă tot ceea ce el le poruncise şi că aveau săl asculte aşa cum îl ascultaseră pe Moise. Dar cât au reuşit ei să facă acest lucru? Suntem mult mai grabnici să promitem ascultarea, decât so înfăptuim. Domnul să ne ajute ca nu numai să promitem căL vom urma şi căL vom asculta, ci să şi facem aşa, zi de zi!

Cei doi spioni pe care Iosua îi trimisese în Ierihon sunt numiţi şi mesageri. Pentru cetatea Ierihon şi pentru împăratul ei, aceşti doi oameni erau spioni, care trebuiau găsiţi şi omorâţi. Pentru Rahav şi pentru familia ei, cei doi sau dovedit a fi mesageri ai mântuirii. Astăzi, credincioşii sunt o mireasmă plăcută a lui Hristos pentru Dumnezeu. Însă pentru cei care pier, care resping mesajul lui Dumnezeu de mântuire, suntem o mireasmă de la moarte la moarte, în timp ce pentru cei mântuiţi suntem o mireasmă de la viaţă la viaţă.

Rahav era o prostituată canaanită, moartă în fărădelegile şi în păcatele în care umbla. Din punct de vedere natural, ea nu era cu nimic mai bună decât restul poporului ei. Totuşi, ea a dat dovadă de o pocăinţă reală, întorcânduse de la poporul ei la recunoaşterea Domnului ca Dumnezeu adevărat şi purtânduse cu bunătate faţă de mesagerii Lui, ascunzândui şi salvândule viaţa. Prin credinţă, ea sa încredinţat îndurării lui Dumnezeu, căutând, pentru ea şi pentru întreaga ei familie, scăpare din partea Lui de la moartea sigură care avea să vină asupra poporului. Acestei femei nu i sa spus săşi cureţe viaţa pentru a putea deveni israelită. Ea a trebuit să atârne o funie roşie la fereastră (simbol al sângelui lui Hristos). Familia ei, de asemenea, trebuia săşi găsească adăpostul în aceeaşi casă, marcată cu funia roşie. Suntem noi convinşi că judecata lui Dumnezeu va cădea curând asupra acestei lumi vinovate? Suntem preocupaţi cu mântuirea celor dragi ai noştri? Suntem gata săL mărturisim deschis pe Domnul Isus înaintea acestei lumi, în care El este încă dispreţuit şi lepădat?

Ziua mult aşteptată a venit! Deşi Iordanul se revărsa peste malurile lui, Israel la traversat. La porunca Domnului, chivotul, purtat pe umerii preoţilor, a mers înaintea poporului, la o distanţă de două mii de coţi. Când preoţii au ajuns la Iordan şi au călcat în apă, apele care veneau de sus au stat şi sau ridicat grămadă, foarte departe, aşa încât tot poporul a traversat pe uscat.

Israel nu trebuia să uite niciodată acest eveniment miraculos. Dumnezeu ia poruncit lui Iosua ca un bărbat din fiecare seminţie să ia o piatră din albia Iordanului, unde preoţii se opriseră cu chivotul. Aceste pietre trebuiau aşezate ca un memorial, în locul în care Israel avea săşi petreacă noaptea. Dumnezeu Se aştepta ca, peste ani, copiii lor să întrebe despre semnificaţia acestor pietre. Părinţii lor aveau atunci să le istorisească felul cum Dumnezeu îi trecuse pe strămoşii lor Iordanul, în ţara promisă.

Acest lucru trebuie să ne vorbească şi nouă. Este important să le spunem copiilor noştri despre marea mântuire a lui Dumnezeu, despre felul cum El nea adus din moarte la viaţă, prin lucrarea Domnului Isus, împlinită pe cruce. Lucrarea Lui trebuie să fie mereu proaspătă în mintea noastră.

Înainte ca preoţii să iasă din albia râului, au fost luate alte douăsprezece pietre, care au fost aşezate acolo unde ei stătuseră. Acestea naveau să fie văzute de oameni, însă erau întotdeauna văzute de Dumnezeu. Lucrarea Domnului Isus este întotdeauna înaintea ochilor lui Dumnezeu. Ea va fi mereu preţioasă pentru El, iar Lui Îi face plăcere să ne audă cum Îi reamintim despre ea în închinarea noastră.

Israel a trecut Iordanul în cea dea zecea zi a lunii întâi. Apoi şiau pus tabăra la Ghilgal, la răsărit de Ierihon. Aici au fost circumcişi toţi bărbaţii care fuseseră născuţi în timp ce poporul a traversat pustia. Circumcizia este o imagine a judecăţii făcute asupra cărnii, un lucru foarte necesar pentru noi, creştinii. Abia acum a fost îndepărtată ocara Egiptului şi Israel a sărbătorit primul Paşte în ţară. Au început să mănânce din rodul Canaanului – „grâul vechi“ al ţării – imagine a lui Hristos glorificat, iar Dumnezeu a încetat să le mai dea mana pe care o mâncaseră în pustie.

După mulţi ani, privind înapoi la aceste vremuri, Dumnezeu a spus: „Israel era sfânt pentru Domnul, cel dintâi rod al venitului Său“ (Ieremia 2.3). În Apocalipsa 2, Domnul aminteşte adunării din Efes de „dragostea dintâi“, pe care o părăsise.

După ce poporul este circumcis, după ce ei celebraseră eliberarea lor din robia Egiptului şi după ce se hrăniseră cu grâul vechi al ţării, Domnul Însuşi vine la ei. Iosua se apropie de acel Om înarmat, întrebânduL dacă era de partea lor sau de partea vrăjmaşilor lor. Nu poate exista neutralitate în lucrurile divine! Când acest Om spune despre Sine că este Căpetenia oştirii Domnului, Iosua Îl numeşte Domn şi I se închină. Căutând călăuzire, el se recunoaşte a fi robul Său şi i se spune că se afla pe un teren sfânt. Acesta este şi locul nostru!

După ce israeliţii urmaseră instrucţiunile detaliate ale Domnului timp de o săptămână, la porunca lui Iosua au scos strigăte mari, preoţii au suflat în trompete şi zidurile înalte ale Ierihonului au căzut. Israeliţii au pătruns în cetate din orice direcţie, iau nimicit pe locuitori şi au distrus tot ce era înăuntru.

Trecuseră câteva săptămâni de când Rahav îi coborâse pe cei doi spioni de la fereastră, pe zidul cetăţii. Acum Iosua ia trimis la casa ei, spunândule să scoată afară pe Rahav şi pe toţi cei care erau cu ea acolo. În mod evident, Dumnezeu făcuse ca acea casă să nu se dărâme odată cu zidul. Când spionii au ajuns la casa lui Rahav, au găsito acolo pe ea şi pe familia ei. Toţi se îngrămădiseră în acea casă de pe zid şi rămăseseră acolo. Nu ştiau când avea să vină eliberarea, însă au aşteptat, încrezânduse în jurământul făcut de cei doi spioni. Ceilalţi locuitori ai cetăţii poate că şiau bătut joc văzând procesiunea ciudată care sa desfăşurat timp de şapte zile în jurul cetăţii lor, însă credinţa celor aflaţi în casa lui Rahav era acum răsplătită.

La început, ei au stat în afara taberei lui Israel. Curând însă vedem că Rahav „a locuit în mijlocul lui Israel, până în ziua aceasta“. Trecutul ei trist a rămas în urmă. Ea sa căsătorit cu o căpetenie din Iuda, cu Salmon, şi a devenit mama lui Boaz, a acelui om bogat care a luato de soţie pe Rut, moabita. Împăratul David a fost unul dintre descendenţii ei. Mai mult, numele ei a fost introdus în genealogia Domnului nostru Isus Hristos (Matei 1.5). Ce minunat este harul lui Dumnezeu! Acelaşi har este la lucru şi astăzi.

Dumnezeu este sfânt! Nu trebuie să uităm niciodată acest lucru. După marea biruinţă de la Ierihon, Israel a hotărât să trimită trei mii de oameni pentru cucerirea cetăţii Ai, care era o cetate mult mai mică. Spre consternarea lor, ei au fost puşi pe fugă şi treizeci şi şase de oameni au fost ucişi în luptă. Iosua şi bătrânii au căzut la pământ înaintea chivotului Domnului şi au stat acolo până seara. Fiind foarte tulburat, Iosua a strigat la Domnul cu disperare.

Există momente când rugăciunea nuşi are locul. Acesta a fost unul dintre ele. Domnul ia spus lui Iosua să se ridice – Israel păcătuise şi furase din prada Ierihonului. Porunca lui Dumnezeu fusese clară: trebuiau să ardă şi să distrugă în întregime cetatea şi pe toţi cei din ea, cu excepţia argintului, a aurului, a bronzului şi a fierului, care trebuiau puse în vistieria Domnului. Acest păcat trebuia judecat pentru ca Dumnezeu să poată continua să fie alături de popor şi săi dea biruinţa asupra vrăjmaşilor lui.

Ceea ce se întâmplase era că un om, Acan, luase o mantie frumoasă de Şinear, argint şi aur şi le ascunsese în pământ, sub cortul său. A fost aruncat sorţul, pe seminţii, pe familii şi pe bărbaţi, până când a fost descoperit Acan. După ce a recunoscut ceea ce făcuse, el, familia lui şi tot ce avea au fost omorâţi cu pietre, iar apoi au fost arşi în foc. Este greu de crezut că Acan a ascuns lucrurile furate în cortul său fără ştirea familiei sale. Mai mult, Dumnezeu vede pe poporul Său ca fiind una. „Israel a păcătuit“, a spus El. Noi, de asemenea, suntem mădulare unii altora. Ceea ce facem ne afectează nu doar pe noi, ci întreaga mărturie a lui Dumnezeu.

După pedepsirea lui Acan, Dumnezeu ia dat lui Israel o biruinţă completă asupra cetăţii Ai, însă nu o biruinţă uşoară, aşa cum au crezut ei, încrezânduse în ei înşişi şi crezând că pot câştiga cu doar trei mii de oameni. De data aceasta, Iosua a trebuit săi ia pe toţi oamenii de război.

De îndată ce biruinţa a fost câştigată, Iosua şi poporul au făcut ceea ce Moise le poruncise în Deuteronom 27. Iosua a zidit un altar din pietre mari, pe care a adus arderidetot şi jertfe de pace. După ce a văruit pietrele, a scris pe ele o copie a legii. Apoi a strâns pe tot Israelul şi pe străinii care locuiau în mijlocul lui. Şase seminţii au stat pe muntele Garizim, pentru a binecuvânta poporul, şi celelalte şase seminţii au stat pe Muntele Ebal, pentru a rosti blestemul. Apoi a fost citit cu solemnitate tot ceea ce Moise poruncise să fie citit.

Cât de atent trebuie să fi ascultat ei la binecuvântările şi la blestemele care leau fost citite! Trebuie să ne aducem aminte că acest lucru a avut loc înainte ca cei din popor să aibă fiecare o copie a legii, aşa cum noi astăzi beneficiem de privilegiul de a avea întreaga Scriptură la îndemână. Rareori aveau ei prilejul să audă Cuvântul lui Dumnezeu citit. Să remarcăm, de asemenea, persoanele prezente acolo: Iosua, tot Israelul, bătrânii, căpeteniile oştirii, judecătorii, preoţii, leviţii, femeile, copiii şi străinii care locuiau printre ei.

Cât de privilegiaţi suntem noi! Cuvântul lui Dumnezeu ne stă la îndemână şi îl putem citi fără teama de a fi prigoniţi pentru acest lucru. Vedem din nou faptul că Dumnezeu doreşte ca oamenii din toate categoriile – inclusiv copiii – să fie prezenţi atunci când este citit şi studiat Cuvântul Său. Fie ca familia fiecăruia dintre noi să fie astfel binecuvântată!

Temânduse pentru viaţa lor, bărbaţii din cetatea împărătească Gabaon au decis să facă un legământ cu Israel. Spre deosebire de Rahav, care recunoscuse că Domnul era „Dumnezeu în cer şi pe pământ“ şi care se încredinţase pe ea însăşi îndurării Sale, gabaoniţii au acţionat cu viclenie. Ei au venit cu haine şi cu încălţări învechite, cu pâine mucegăită şi cu burdufuri rupte şi leau spus israeliţilor că veniseră dintro ţară îndepărtată şi că, atunci când porniseră la drum, toate acele lucruri fuseseră noi şi proaspete.

Fără săL întrebe pe Domnul, Iosua şi căpeteniile lui Israel au făcut un legământ cu ei, ca săi lase în viaţă. Trei zile mai târziu, israeliţii au aflat cine erau cu adevărat cei cu care tocmai făcuseră legământ. Ei au murmurat împotriva căpeteniilor şi erau gata săi ucidă pe gabaoniţi, însă Iosua şi căpeteniile iau oprit, reamintindule că nu se puteau atinge de ei, căci le juraseră pe Domnul Dumnezeul lui Israel că aveau săi lase cu viaţă.

Gabaoniţii îi spuseseră lui Iosua: „Noi suntem robii tăi“. Viaţa le fusese cruţată, însă aveau să fie robi pentru totdeauna! Aveau să taie lemne şi să scoată apă. Însă, în căile minunate ale lui Dumnezeu, ei aveau să facă aceste lucruri nu doar pentru adunarea lui Israel, ci şi „pentru altarul Domnului, până în ziua aceasta“. Netinimii, slujitorii templului, care au preţuit privilegiul de aI sluji lui Dumnezeu şi care, după mulţi ani, sau întors din exilul din Babilon, erau descendenţi ai acestor gabaoniţi.

Gabaoniţii făcuseră pace cu israeliţii şi se aflau acum sub protecţia lor. Acest lucru nu lea plăcut vecinilor din sud ai gabaoniţilor. Cinci împăraţi ai amoriţilor, sub conducerea împăratului Ierusalimului, au tăbărât înaintea cetăţii Gabaon cu armatele lor, pentru a face război împotriva ei. Gabaoniţii au apelat la Iosua pentru ajutor.

Iosua şi oamenii săi de război au mers toată noaptea pentru a ajunge la Gabaon. Domnul ia încurajat să lupte, spunândule că era cu ei şi că avea să facă să cadă o grindină mare peste oştile vrăjmaşului. Această grindină a omorât mai mulţi vrăjmaşi decât armele lui Israel. Totuşi exista pericolul ca unii dintre ei să scape. Împăraţii lor se refugiaseră în peştera Macheda, iar Iosua a poruncit să fie astupată intrarea peşterii cu nişte pietre mari, în timp ce aveau săi urmărească pe vrăjmaşii care mai rămăseseră.

Domnul îi promisese biruinţa lui Iosua. Se părea că ziua se apropia de sfârşit şi că nu era suficient timp pentru o biruinţă completă. Prin puterea credinţei, Iosua a poruncit soarelui şi lunii să stea în loc, până când poporul avea să se răzbune pe vrăjmaşii lor!

Acest eveniment unic este atestat şi în altă parte. Dumnezeu este în continuare pentru cei ai Săi, chiar şi atunci când ei falimentează. În Romani 8.31 citim: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?“. El este cu totul credincios Cuvântului Său şi promisiunilor pe care lea făcut. El încă ascultă de glasul omului, în special de cel al Omului înălţat în glorie.

În Iosua 11 vedem cum popoarele din partea de nord a ţării sau unit sub conducerea lui Iabin, împăratul Haţorului, pentru a lupta împotriva lui Israel. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „au ieşit, ei şi toate oştirile lor cu ei, popor mult, mulţime ca nisipul care este pe ţărmul mării, şi cai, şi care foarte multe“. Însă această confederaţie de popoare era sortită să fie înfrântă de Iosua. Din nou şi din nou auzim cum Iosua câştiga biruinţă după biruinţă, până când a luat întreaga ţară, după care ţara sa odihnit de război.

Aşa cum ştim, Iosua este o imagine a Domnului nostru Isus Hristos. El este Acela Căruia Ia fost dată toată puterea, Biruitorul glorios asupra oricărui vrăjmaş. El este Cel înaintea căruia orice genunchi se va pleca, al celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ. El trebuie să aibă locul dintâi în orice lucru. „Dezbrăcând stăpânirile şi autorităţile, lea făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce“ (Coloseni 2.15). Oştile cerului Îi cântă laude. Tot ceea ce avem, avem în El, datorită a ceea ce este El şi datorită lucrării Sale glorioase de la cruce. Acum aşteptăm să intrăm în odihna Lui.

După şapte ani de război, ţara era acum împărţită ca moştenire pentru seminţiile lui Israel. Iuda era seminţia dintâi, iar Caleb, în vârstă de optzeci şi cinci de ani, un războinic viteaz, care făcuse parte din cele douăsprezece iscoade trimise în ţară, a venit pentru aşi cere partea promisă lui de Moise, în urmă cu patruzeci şi cinci de ani, fiindcă Îl urmase în totul pe Domnul, Dumnezeul lui Israel. El a primit ChiriatArba, cetatea lui Arba, ca stăpânire a sa. Trei dintre uriaşi, fii ai lui Anac, se aflau încă acolo. Chiar dacă era înaintat în vârstă, Caleb sa suit şi ia înfrânt pe aceşti uriaşi. Numele cetăţii lor a fost schimbat în Hebron, care înseamnă comuniune.

Caleb nu sa oprit aici, ci a mers şi împotriva cetăţii vecine, ChiriatSefer. El nu numai că era un vechi luptător încercat, ci ştia săi însufleţească şi pe alţii la luptă. Caleb a oferito pe fiica sa, Acsa, ca soţie pentru cel care avea să cucerească cetatea ChiriatSefer. Nepotul său Otniel a primit această provocare şi a luat cetatea. ChiriatSefer, cetatea cărţii, a devenit Debir, care înseamnă Cuvânt [al lui Dumnezeu].

La fel ca tatăl ei, Acsa a preţuit moştenirea. Ea la îndemnat pe Otniel să ceară un ogor ca dar de nuntă, iar după ce Caleb li la dăruit, ea a cerut şi izvoare de apă, pentru adăparea ogorului. Domnul nostru ne spune să cerem şi ne va fi dat. Ce minunat este când nu doar tinerii bărbaţi doresc binecuvântarea spirituală, ci şi tinerele femei!

Seminţia lui Manase şi cea a lui Efraim nu nimiciseră pe toţi canaaniţii aflaţi pe teritoriul moştenirii lor. Ei sau plâns la Iosua că seminţiile lor erau numeroase şi că teritoriul alocat lor era prea mic. Nu cădem şi noi adesea în aceeaşi capcană? Dumnezeul şi Tatăl nostru nea binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos. Se întâmplă des să ne însuşim doar puţin din binecuvântările bogate pe care ni lea dăruit Dumnezeu. Totuşi ne plângem că nu primim suficient pentru nevoile noastre. Strângerile laolaltă sunt plictisitoare, prea seci, fără să ne împlinească nevoile; prin urmare, suntem tentaţi să plecăm în altă parte, în căutarea unor păşuni mai verzi.

Iosua lea spus acelor oameni să meargă în păduri şi să taie copacii, pentru aşi face astfel loc suficient în moştenirea lor. Ei au răspuns că, făcând chiar şi aşa, tot nar fi avut suficient spaţiu şi sau plâns că locuitorii ţării aveau care de fier, care erau echivalentul unor tancuri în ziua de astăzi. Dumnezeu nu intenţionează ca cei credincioşi să fie hrăniţi cu linguriţa, toată viaţa lor, de către alţii. Israel trebuia să lupte cu vrăjmaşii şi să depindă de ajutorul lui Dumnezeu. David, mai târziu, a scris: „Aceştia se încred în care şi aceia în cai, dar noi ne încredem în Numele Domnului Dumnezeului nostru. Ei sau plecat şi au căzut; dar noi suntem ridicaţi şi stăm în picioare“ (Psalmul 20.7,8).

Vrăjmaşul are multe greutăţi şi păcate pe care să ni le ataşeze, pentru a ne împiedica înaintarea şi pentru a ne jefui de binecuvântările pe care Dumnezeu doreşte să ni le însuşim. Să lepădăm orice greutate şi orice păcat şi să apucăm viaţa eternă la care am fost chemaţi (1 Timotei 6.12)!

După ce ia scos pe israeliţi din Egipt, Dumnezeu a pus deoparte seminţia lui Levi pentru slujba Sa, în locul întâilornăscuţi dintre copiii lui Israel. Din această seminţie, El ia ales pe Aaron şi pe descendenţii săi pentru aI sluji ca preoţi. Astăzi, orice credincios este un preot sfânt şi împărătesc, prin chemarea divină. De asemenea, orice credincios are privilegiul înalt de aI sluji Domnului. Însă este valabil şi astăzi că Dumnezeu îi cheamă şi îi pune deoparte pe cei pe care îi alege pentru diferite aspecte speciale ale lucrării Sale. AL sluji pe Domnul nu este o profesie omenească, aşa cum cineva este doctor, inginer sau tâmplar. Nu este nici ceva care poate fi obţinut prin absolvirea unui seminar sau institut biblic.

Aşa cum Dumnezeu a pregătit cetăţi în seminţiile lui Israel pentru leviţi şi pentru preoţi, ca şi păşuni pentru vitele lor, la fel El este credincios pentru a îngriji de nevoile celor puşi deoparte pentru lucrarea Lui astăzi, fie în ţările lor, fie pe câmpul de misiune. Fiecare seminţie a lui Israel a contribuit cu cetăţi şi cu sate pentru preoţi şi pentru leviţi. Astfel, aceşti slujitori ai Domnului au trăit printre fraţii lor pe întreg cuprinsul ţării.

Printre cetăţile deţinute de ei erau şase cetăţi de refugiu. Preoţii şi leviţii erau astfel responsabili să discearnă dacă cineva era un ucigaş fără voie şi săi ofere adăpost, în timp ce trebuiau săl refuze pe cel care era ucigaş cu premeditare.

Trecuseră mai mult de şapte ani de când aceşti războinici traversaseră Iordanul pentru ai ajuta pe fraţii lor să cucerească ţara promisă. Ei îşi respectaseră promisiunea. Prin urmare, după ce ia binecuvântat, Iosua ia trimis acasă, împreună cu multe bogăţii, la familiile lor care rămăseseră de cealaltă parte a Iordanului. El ia îndemnat să se ţină alipiţi de Domnul şi de poruncile Lui.

La Iordan însă, ei sau oprit. Privind înainte în timp, o temere a pus stăpânire pe inimile lor, cu privire la generaţiile viitoare. Aveau oare descendenţii lor, în viitor, să fie recunoscuţi şi acceptaţi de ceilalţi israeliţi, sau aveau să fie respinşi, din cauza locului în care trăiau? Nu Lau întrebat pe Domnul cu privire la ceea ce trebuiau să facă, ci au hotărât să ridice un altar mare, o copie a altarului arderilordetot.

Aceste două seminţii şi jumătate aleseseră câmpiile bogate de dincolo de Iordan, în loc de ţara pe care Iahve dorea să leo dea. Şi noi facem adesea «alegeri de bunsimţ» în ceea ce numim chestiuni de importanţă secundară, precum locul unde locuim, locul de muncă pe care îl acceptăm sau preocupările din timpul liber. Alegem ceea ce simţim că este în avantajul nostru sau ceea ce ne place, în loc să acceptăm direcţia în care Domnul doreşte să ne conducă. Mai târziu ne dăm seama de consecinţele acestor alegeri pentru copiii noştri şi încercăm să le evităm. Căutăm noi gândul Său în ceea ce facem?

Oamenii de război din cele două seminţii şi jumătate ridicaseră acel altar mare pe malul Iordanului, o copie a altarului pentru arderiledetot de la cortul întâlnirii. Acest lucru ia tulburat adânc pe ceilalţi israeliţi, care sau grăbit să se strângă la Şilo pentru a porni războiul împotriva lor. Însă, înainte de a face acest lucru, au trimis câţiva oameni pentru a cerceta cazul, în fruntea lor fiind Fineas, preotul care arătase mai înainte multă râvnă pentru Domnul. Această decizie era în acord cu instrucţiunile date de Dumnezeu în Deuteronom 13.14: „Să cauţi şi să cercetezi şi să întrebi cu deamănuntul; şi, iată, dacă este adevărat, lucru întemeiat, această urâciune sa întâmplat în mijlocul tău, să loveşti pe toţi locuitorii cetăţii aceleia cu ascuţişul sabiei“.

Deşi trimişii aveau prejudecăţi puternice şi sau exprimat întrun mod foarte dur, ei au fost gata să asculte explicaţiile celor două seminţii şi jumătate. Când au auzit argumentele lor, sau lăsat convinşi. Au adus aceste veşti celorlalţi, care Lau binecuvântat pe Dumnezeu şi, astfel, problema a fost rezolvată.

Dumnezeu nea lăsat această întâmplare pentru învăţătura noastră. Acţionăm oare pe baza presupunerilor noastre, sau verificăm lucrurile cu atenţie? Suntem gata să ascultăm explicaţiile celorlalţi, sau insistăm asupra opiniilor noastre? Căutăm noi pacea şi o urmărim (1 Petru 3.11)? Îi mulţumim lui Dumnezeu atunci când ne dăm seama că ceilalţi au avut dreptate, iar noi am fost greşiţi?

Iosua a mai trăit mulţi ani după cucerirea ţării şi după împărţirea ei între seminţiile lui Israel. Spre sfârşitul vieţii sale, ia strâns laolaltă pe israeliţi, pentru a le prezenta din nou ceea ce Domnul făcuse pentru ei şi pentru ai instrui şi avertiza cu privire la viitorul lor.

Nimic nu rămăsese neîmplinit din tot binele pe care Domnul spusese că avea să lil facă. Însă, exact aşa cum Dumnezeu Îşi ţinuse toate promisiunile, El urma să aducă asupra lor tot răul cu care îi ameninţase, dacă aveau săL părăsească şi să meargă după dumnezeii popoarelor din jurul lor.

Dea lungul cărţii Iosua ni se aminteşte importanţa păzirii şi practicării a tot ceea ce Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său. Pentru Israel, Cuvântul Său era „cartea legii lui Moise“. Noi, credincioşii de astăzi, avem întreg Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. În repetate rânduri, Dumnezeu ne aminteşte că tot ceea ce este scris în Cuvântul Său este important: nu trebuie să ne întoarcem de la el nici la dreapta, nici la stânga.

Motivaţia pentru ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie dragostea noastră pentru El şi aprecierea a ceea ce El a făcut pentru noi. Dacă israeliţii aveau motive să fie recunoscători, noi astăzi avem cu mult mai multe. Dumnezeu îi adusese în ţara promisă şi îi ajutase săi biruie pe vrăjmaşi. Ceea ce noi avem în Hristos şi prin El este cu mult mai mult: viaţa eternă, o relaţie cu Dumnezeu ca Tată şi toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti, în Hristos Isus.

În capitolul 24, Iosua rosteşte un discurs final foarte solemn înaintea poporului său, Israel, în special înaintea conducătorilor. El începe prin prezentarea pe scurt a istoriei lor de până atunci. Găsim aici lucruri care nu sunt menţionate în Geneza; de exemplu, că Terah, tatăl lui Avraam, alături de alţi predecesori ai lui, era închinător la idoli. Chemarea lui Avraam şi felul cum descendenţii săi au ajuns să trăiască în Egipt sunt prezentate pe scurt, la fel ca şi eliberarea din robie a lui Israel. Cuvintele „aţi locuit în pustie timp îndelungat“ sunt sumarul celor patruzeci de ani petrecuţi în pustie. Dumnezeu însă intră în mai multe detalii cu privire la cucerirea Canaanului. Vedem aici că Dumnezeu a folosit viespi pentru ai alunga pe canaaniţi şi că această cucerire nu a fost rezultatul săbiilor şi al arcurilor israeliţilor. Dumnezeu luptase pentru Israel!

Această prezentare solemnă este urmată de un îndemn: „Temeţivă de Domnul şi slujiţiI cu integritate şi în adevăr“. Însă, dacă doreau să facă acest lucru, era necesar să lepede dumnezeii falşi la care, în mod evident, unii dintre ei încă se închinau. Dumnezeu nu Se mulţumeşte cu a fi un Dumnezeu printre alţii – El nuŞi va împărţi gloria cu nimic şi cu nimeni. Acest lucru este la fel de adevărat astăzi ca în zilele lui Iosua.

Orice ar fi ales Israel să facă, poziţia lui Iosua era clară: el şi casa lui aveau să slujească Domnului. Iosua urma să plece curând din această lume, însă îşi crescuse familia în atmosfera cunoaşterii şi a slujirii Domnului. Facă Domnul ca acest lucru să fie adevărat cu privire la noi toţi şi la familiile noastre!

Iosua prezentase poporului îndemnurile sale finale şi enumerase multe dintre lucrurile minunate pe care Domnul le făcuse pentru ei. Declarase că el şi casa lui aveau săI slujească Domnului. Acum poporul răspunde că naveau săL părăsească pe Domnul pentru a sluji altor dumnezei, ci că aveau săI slujească Celui care le făcuse atât de mult bine.

Iosua le reaminteşte că Domnul este un Dumnezeu sfânt şi gelos, care avea săi judece dacă Îl părăseau pentru a sluji altor dumnezei. În ciuda acestei atenţionări, poporul insistă că avea săI slujească Domnului. Iosua le prezintă faptul solemn că ei erau martori împotriva lor înşişi şi îi îndeamnă să înlăture din mijlocul lor dumnezeii străini şi săşi îndrepte inimile către Domnul Dumnezeul lui Israel. Poporul acceptă, cuvintele lor sunt scrise în cartea legii lui Dumnezeu, iar după aceea Iosua aşază o piatră mare lângă cortul întâlnirii, ca mărturie.

Cartea se încheie cu moartea lui Iosua, la vârsta de o sută zece ani, cu înmormântarea sa, cu înmormântarea oaselor lui Iosif şi cu moartea şi înmormântarea preotului Eleazar. Toate aceste înmormântări au avut loc în teritoriul desemnat seminţiei lui Efraim. Dumnezeu consemnează faptul că Israel a slujit Domnului în timpul lui Iosua şi al bătrânilor care experimentaseră lucrările pe care Domnul le făcuse pentru Israel. Conducătorii credincioşi şi evlavioşi care au umblat cu Domnul şi care au experimentat puterea Lui sunt o mare binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu. Însă ei trebuie să plece de pe pământ, mai devreme sau mai târziu, de aceea încrederea noastră trebuie să fie în Domnul Însuşi, în Acela care rămâne. El nu Se schimbă şi niciodată nu eşuează.