Istoria creștinismului în România

Colonizarea Daciei de către Traian în anul 106 a adus elemente de credinţă creştină în poporul Geto-Dacilor, care credeau în zeul Zalmoxes. În a doua jumătate a secolului al doilea, Tertulian afirma că regiunile locuite de Daci, Sarmaţi şi Sciţi erau supuse lui Hristos. Totuşi în epoca retragerii armatelor romane din Dacia (271-275), majoritatea populaţiei rămăsese politeistă. În centrele urbane, unii oameni deveniseră creştini, însă cei de la ţară în general nu cunoscuseră evanghelia; de aceea cuvântul „păgân" derivă de la latinescul paganus, care înseamnă ţăran.

Lucrarea de evanghelizare printre locuitorii României de azi s-a făcut de la om la om, nu printr-un proces de răspândire în mase şi nu ca în unele părţi ale Europei, printr-un decret al prinţului sau al regelui. Acesta este un aspect pozitiv, pentru că a fi creştin este un lucru personal, iar când se impune din afară nu mai poate fi real.

Creştinismul român este de origine latină, iar în timp a suferit influenţa mişcărilor religioase din ţările vecine şi totodată, în sufletele oamenilor, ideile evangheliei au fost amestecate cu cele păgâne. Prin secolul al X-lea, în urma influenţei sectei bogomilismului bulgar, care predica purificarea sufletului prin posturi care mântuie de toate relele, cel care se hrănea cu carne în timpul zilelor de post era socotit un păgân. Şi gândirea religioasă a poporului a fost amestecată cu tot felul de superstiţii specific naţionale, cu credinţa în farmece şi în spirite, în fiinţe supranaturale care de fapt stăpâneau mai mult viaţa poporului decât sfinţii bisericii creştine.

În anul 1054, când creştinătatea s-a împărţit în Biserica apuseană sau romană şi Biserica răsăriteană sau greacă, creşti-nătatea din ţara noastră a rămas ataşată Bisericii răsăritene. Alături de Biblie, Biserica ortodoxă răsăriteană are şi tradiţia ca izvor de învăţătură.

Prin Slavii de la sudul Dunării au fost primite în timp formele religioase ale civilizaţiei bizantine. Ortodoxia îşi mărginea ac-tivitatea la copierea textelor religioase slavone, la picturi bizantine şi la nazalizarea turco-greacă a liturghiei în biserici. Cum liturghiile erau scrise în limba slavonă, timp de secole, masa de credincioşi a fost menţinută într-o religie a ceremoniilor şi a formelor, creind o psihologie a cucerniciei întemeiată pe afecţiuni religioase, nu pe cunoaştere. Iar mulţimea mănăstirilor era o dovadă a vieţii religioase a domnitorilor. Picturile mănăstirilor din secolele XV—XVI sunt unice în lume prin culoarea lor neştearsă de timp.

În liniştea acestor lăcaşuri sfinte, unii pisari sau dieci copiau texte bisericeşti — totdeauna în limba slavonă — cu o caligrafie deosebit de îngrijită, apoi le legau în scoarţe groase. Atâţia oameni temători de Dumnezeu se mulţumeau doar să sărute scoarţele cărţilor sfinte. Totuşi şi în aceste timpuri, numele lui Isus şi jertfa Lui erau de ajuns ca să mântuiască şi să schimbe vieţile. În mănăstirea Tismana a fost scrisă o evanghelie în anul 1405. Evangheliarul de la mănăstirea Homorului, din 1473, îl înfăţişează pe copertă pe Ştefan cel Mare închinând cartea Fecioarei Maria. Din acelaşi secol sunt cunoscute Psaltirea Scheiană şi Codicele Voroneţean. Iar după introducerea tiparu-lui, cea dintâi carte apărută a fost un liturghier slavon, cu litere cirilice, în anul 1508.

Cele dintâi texte tipărite în limba română circulau în urma influenţei husite şi lutherane în Ardeal. În 1544 s-a imprimat la Sibiu un catehism. La Braşov a fost adus diaconul Coresi, pentru a tipări cărţi române şi slavone. Cheltuielile au fost suportate de unii Saşi şi Unguri care sperau câştigarea sufletelor la Reforma bisericească, la creştinismul pur. Erau unii prinţi calvini care doreau să răspândească în acel timp adevărul evan-gheliei în popor. Coresi a tipărit în 1559 un catehism şi în 1560 un tetraevanghel românesc. În 1640 a apărut la Alba Iulia un catehism calvinesc şi împotriva lui a scris Varlaam, mitropolitul Moldovei (anul 1695), care opunea mântuirii aduse de Hristos prin har, prin credinţă, o „mântuire prin credinţă şi prin fapte." Pentru luminarea poporului, în a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei a scos de sub tipar Psaltirea, Liturghia, Vieţile Sfinţilor.

Un fapt deosebit de important pentru viaţa religioasă este tipărirea în 1688 a Bibliei de la Bucureşti, a lui Şerban Contacuzino, care a fost socotită pentru limba română ceea ce Biblia lui Martin Luther a fost pentru limba germană.

În acelaşi timp, în secolele XVI—XVIII au apărut şi multe apocrife religioase, îndeosebi texte oculte, zodiace, care dove-deau starea morală joasă a poporului.

Odată cu apariţia mahomedanismului şi cu dezvoltarea puterii otomane, presiunea exercitată de Turci asupra Românilor pentru ca să se păgânizeze a fost deosebit de violentă. Războaie-le „religioase" purtate de Munteni şi Moldoveni împotriva Turcilor scot în evidenţă intensitatea conflictelor. Cronicile vorbesc despre martiriul prin decapitare al unuia dintre domnitorii Munteniei, Constantin Brâncoveanu şi a celor şapte fii ai săi, din ordinul Porţii Otomane, pentru că a refuzat să renege pe Hristos şi să treacă la mahomedanism (în anul 1714).

În alte ţări, în secolul al XlX-lea au avut loc treziri religioase. Ele nu erau altceva decât reîntoarcerea la viaţa şi învăţătura Noului Testament. În secolul al XX-lea, unii Români care au fost în America pentru a câştiga ceva bani, s-au întors în ţară cu cunoaşterea lui Hristos, primită prin bisericile baptiste america-ne. Ei au răspândit evanghelia şi astfel s-au întemeiat multe biserici baptiste române înfloritoare.

În 1903 un credincios dintre fraţii din Anglia, cu numele Broadbent, trecând prin Bucureşti a căutat o adunare creştină care să fie în general asemănătoare bisericilor baptiste, dar să nu fie condusă de un singur om-pastor. Înţelegând că nu exista ceea ce căuta, se zice că a îngenuncheat în Piaţa Universităţii şi s-a rugat Domnului să trimită oameni care să întemeieze adunări şi în România; apoi a publicat într-o revistă din Anglia un articol în acest sens. Un frate din Elveţia, cu numele Berney, socotind că lui i se adresa această chemare, a venit după câţiva ani în România şi, predând lecţii de limba franceză în case particulare, căuta totodată să predice pocăinţa şi credinţa în Domnul Hris-tos. Opoziţia s-a arătat atât de mare încât a fost expulzat din ţară. Însă după plecarea lui, prin fraţi „necunoscuţi" s-au format unele adunări în diferite oraşe şi sate îndeosebi din Muntenia şi Moldova. începuturile au fost foarte modeste, dar mai târziu, prin 1960, existau peste 150 adunări ale acestor fraţi „largi" sau „deschişi."

Însă Dumnezeu a făcut o trezire în România şi fără influenţe din afara ţării. Prin citirea Sfintei Scripturi, Dumnezeu a lucrat în sufletele unor preoţi ortodocşi, care au cunoscut pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al lor personal şi au ajuns astfel să vestească evanghelia celor din jur. Aşa este cazul cu Dumitru Cornilescu, Iosif Trifa, Teodor Popescu şi alţii.

Înaintea primului război mondial, tânărul teolog D. Cornilescu era diacon în Bucureşti, la biserica „Sfântul Ştefan" - „Cuibul cu Barză," unde T. Popescu îşi desfăşura activitatea de preot; amândoi căutau să moralizeze pe enoriaşi prin predicile lor. În acel timp, prinţesa Raluca Calimachi l-a îndemnat pe Dumitru Comilescu să traducă Biblia în limba română modernă. La Stănceşti-Botoşani, în nordul Moldovei, unde i s-a oferit posibi-litatea, D. Cornilescu a lucrat la traducerea Bibliei, care s-a publicat în anul 1921. Traducerile dinainte erau pline de ar-haisme, încât citirea lor era dificilă şi chiar fără folos. Cornilescu însă a folosit un limbaj clar, încât lucrarea lui a fost primită de toţi credincioşii din România.

Înainte de a lucra la traducere, el nu cunoştea mântuirea lui Dumnezeu arătată în jertfa de pe cruce a Domnului Hristos ca experienţă personală. În broşura „Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora", între altele spunea: „Învăţasem la şcoală că El a murit pentru păcatele întregii lumi. Dar ce îmi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Da, dar dacă a murit pentru păcatele întregii lumi — mi-am zis — a murit şi pentru păcatele mele... Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că există o iertare a păcatelor, că Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta este şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi merge la judecată, voi zice lui Dumnezeu: „Doamne, nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că este Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Hristos a murit pentru mine şi am luat iertarea pentru mine... Am crezut ce spune Cuvântul Tău."

După ce s-a întors astfel la Dumnezeu, Dumitru Cornilescu fiind în singurătatea locului unde traducea Biblia, îşi spunea: „Dar cine ştie dacă nu este numai o închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!" Şi s-a rugat lui Dumnezeu: „Dacă îmi dai prilejul să văd un alt suflet venind la Tine în acelaşi fel, voi fi pe deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună." Nu după mult timp au venit doi tineri de la şcoala militară, care plecau pe front şi l-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. El le-a spus: „Bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi ştiut să vă răspund la această întrebare. Hristos a murit pentru păcatele dum-neavoastră şi dacă credeţi lucrul acesta, aveţi iertarea păcatelor, sunteţi mântuiţi." Aceşti tineri au adus şi pe alţi colegi ai lor ca să înţeleagă mântuirea în Domnul Hristos.

Dorinţa lui Dumitru Cornilescu de a vesti evanghelia l-a dus iar în Bucureşti, unde a lucrat alături de Teodor Popescu în biserica „Cuibul cu Barză". În 1923 însă a plecat în Elveţia, cu intenţia de a reveni în ţară; totuşi s-a stabilit acolo şi nu a mai putut avea ocazia de a revedea locurile în care Dumnezeu Îşi începuse prin el o lucrare de trezire creştină.

Înainte de a spune câteva lucruri în legătură cu activitatea lui Teodor Popescu, precizăm că aproape în acelaşi timp, în mod cu totul separat, preotul ortodox Iosif Trifa a început să scoată la Sibiu (1922) o revistă de educaţie religioasă pentru cei de la sate, cu numele „Lumina Satelor". Revista care a apărut în ianuarie 1923 era o chemare directă către săteni: „Veniţi să facem o intrare creştinească în anul nou, cu hotărârea şi întovărăşirea de luptă împotriva sudălmilor şi beţiei." Şi era o notă care trebuia semnată şi trimisă la redacţie de către fiecare care dorea să intre în această „oaste a Domnului", de luptă împotriva păcatelor. Mulţi au dat răspuns acestei chemări. Cei care se numeau acum „ostaşi" căutau în satele lor să se întâlnească, să cerceteze împreună Biblia şi să se încurajeze frăţeşte. În numerele următoare ale revistei părintelui Trifa se spunea apoi despre primirea lui Isus Hristos ca Mântuitor, despre iertarea păcatelor, despre naşterea din nou. „De fapt nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care suferă poporul nostru; ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Isus Cel răstignit... Sfânta evanghelie trebuie scoasă din altar şi adusă în familii, în societate, în mijlocul lumii şi în viaţa fiecărui om."

Prin 1934, unii apreciau că mişcarea aceasta a fost bună numai atât timp cât a avut ca scop lupta contra beţiei; dar de când a început să se predice şi despre naşterea din nou şi despre alte învăţături ale Scripturii, „Oastea" devenea primejdioasă.

Preoţii ortodocşi doreau să transforme „Oastea Domnului" dintr-o mişcare spirituală, într-o simplă lucrare de moralizare, de educaţie. În aceste condiţii, în martie 1936 preotul Iosif Trifa a fost caterisit. El scria: „Mă voi resemna în această judecată şi voi rămâne mai departe un simplu mirean în rând cu ceilaţi fraţi ai mei, în ostăşia Domnului... Eu n-am îndemnat pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului." A fost bolnav de plămâni şi a murit în februarie 1938. Însă „Oastea Domnului" a continuat să existe, mai mult sau mai puţin ataşată bisericii şi în ciuda opoziţiei bisericii ortodoxe.

Printre credincioşii din „oaste" s-au dovedit şi daruri deosebite care influenţează masele prin poezie şi cântec. Delicatul poet Traian Dorz excelează printre poeţii creştini. Şi credincioşii din toate denominaţiile cunosc câte ceva din cele peste trei mii de cântece compuse de Nicolae Moldoveanu, cu melodii de o variaţie impresionantă şi potrivite spiritului românesc. În timpul când cei dintre stăpâniri se declarau atei, Nicolae Moldoveanu a fost închis cinci ani (1959 — 1964), pentru vina că melodiile compuse de el erau prea mult răspândite în toată ţara. El numea perioada aceasta deosebit de grea din viaţa lui, „cea mai înaltă şcoală a Domnului, şcoala crucii." Şi acolo, în închisoare, Dumnezeu i-a dat încă 350 de cântări, pe care a trebuit să le memorizeze, neavând posibilitatea de a le scrie.

În timp ce Dumitru Cornilescu traducea Biblia, în anul 1919, preotul Teodor Popescu era în Bucureşti şi a avut de trecut prin suferinţe deosebite. Avea 33 de ani când i-a murit soţia. „Îl întrebam pe Dumnezeu: „De ce, Doamne, mi-ai luat mama copiilor mei, de ce mi-ai luat printr-o lovitură ce aveam mai scump în ochii mei?" M-a smerit Dumnezeu..." în necazul lui a început să citească Noul Testament, iar duminica la biserică spunea din cele ce citise. „Punând păcatul în legătură cu Isus Hristos, am făcut un pas mare spre adevăr... Sunt eu un păcătos? iată întrebarea la care am ajuns... Acum, când am luat în serios păcatul, am văzut cât de mult mă stăpânea el şi cât de mare nevoie aveam de iertare... Dar cum? În Noul Testament vedeam totdeauna puse alături iertarea, mântuirea, cu credinţa." A citit în evanghelii despre femeia păcătoasă, despre tâlharul de pe cruce şi a înţeles că Isus este Cel care ne iartă păcatele, pe temeiul jertfirii Sale pe cruce. „Citind Noul Testament, m-am întors la Dumnezeu", mărturisea el.

„Inima şi viaţa mea fiind schimbate, mi s-a schimbat şi vorbirea şi predica. Predicile au început să fie o chemare la viaţa cu Hristos... Ascultătorii mei au observat o schimbare la mine, dar mult timp ei păreau că nu înţeleg vorbirea mea. Deosebit de mare a fost bucuria mea, când cele dintâi roade au început să se arate, adică suflete care căutau adevărul mântuirii şi care se hotărau pentru o viaţă nouă cu Isus." Aceşti credincioşi doreau acum să se întâlnească mai des şi s-a ajuns să se facă adunări de evanghelizare în localul unei şcoli din apropiere. Unii care nu ştiau carte au învăţat să citească, pentru ca să înţeleagă ei înşişi cele scrise în Noul Testament. În aceste condiţii s-au întors la Dumnezeu şi câţiva seminarişti şi preoţi. Iar Teodor Popescu era invitat să meargă şi în alte oraşe pentru a vesti evanghelia, îndeosebi la Ploieşti, Câmpulung şi în alte localităţi din judeţul Argeş.

El spunea: „Fiind preot în biserica ortodoxă, gândeam că toate rânduielile bisericii sunt aranjate potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar citind Scriptura, am rămas uimit şi am zis că eu nu înţeleg bine lucrurile. Continuând să citesc, am observat că una este scris în Noul Testament şi altceva este ceea ce am moştenit." Aproape patru ani a căutat să împace formalismul religios în care se găsea, cu conştiinţa lui trezită de Scriptură. Urmând ritualul ortodox, cânta că Fecioara Maria şi sfinţii ne mântuiesc. Dar conştiinţa îi spunea: Cine ne mântuieşte: Maria? Sfinţii? Isus?... După un timp, n-a mai putut face altceva decât să schimbe tipicul, să înlocuiască invocarea Mariei şi a sfinţilor cu cuvintele: „Domnul Isus Hristos să ne mântuiască!" Spunea: „Că sfinţii prin rugăciunile lor ne-ar mântui, asta n-o poate spune decât un om cu totul străin de evanghelia Domnului Hristos..."

Poetul Octavian Goga era pe atunci ministrul educaţiei şi a scris impresiile pe care le-a avut într-o vizită pe la Cuibul cu Barză. „Nu era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clişee uzate de doctrină teologică... Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, urmărea ritmul logic şi îi primea argumentele cu o vie agitaţie... Din grămadă m-am desfăcut pe îndelete, cu senzaţia că dincolo de zgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul rănit de mustrări şi sfios de orice atingere, ca o mimoză bolnavă... Ce face astăzi biserica pentru îngrijirea sufletelor noastre?... O energie paralizantă pare a stăpâni organismul bisericesc... Suntem lăsaţi în neştire şi un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime superstiţioasă şi o clasă conducătoare păgână." Fără să ştie, poetul devenise profet.

Teodor Popescu spunea în acel timp: „Gândul meu a fost să-mi văd mai departe de lucru în sânul bisericii în care m-am născut şi am crescut... Pentru chestiuni de tipic, autoritatea m-a înlăturat şi odată cu mine a înlăturat din biserică şi mişcarea începută. Nu mă revolt din această pricină. Am conştiinţa că n-am greşit faţă de biserică şi faţă de neamul meu, dacă m-am îndreptat de-a binelea faţă de evanghelie, îndreptând spre ea şi pe alţii... Chiar dacă simt înlăturat din sânul bisericii, nu-mi voi pierde eu vremea să lupt contra bisericii, ci voi lupta contra neştiinţei şi a păcatului şi voi căuta să câştig suflete nu pentru mine, ci pentru Hristos." În ianuarie 1924, consistoriul instituit pentru aceasta a dat sentinţa: depunerea din treaptă (caterisirea) preotului Teodor Popescu.

Cei credincioşi care Îl cunoscuseră pe Domnul Hristos la biserica Cuibul cu Barză au continuat să se adune prin case particulare. Aşa au înţeles tot mai bine cuvintele Scripturii, chiar şi cu privire la „biserica din casa lui Filimon" sau „din casa lui Nimfa". Au înţeles că nu numai unul era preot, ci toţi cei credincioşi sunt preoţi ai lui Dumnezeu; şi nu numai unul poate vorbi din Scriptură, ci orice frate care are un dar de la Dumnezeu. În 1925 fraţii aceştia au luat pentru prima dată cina Domnului într-o casă particulară şi de atunci au continuat lucrul acesta în fiecare duminică.

Împreună cu alţi credincioşi, Teodor Popescu s-a dus prin unele localităţi să vestească evanghelia. Peste tot se întâlnea împotrivirea preoţilor şi în unele locuri cei credincioşi erau insultaţi şi chiar bătuţi, încât din satul lor plecau duminica din zorii zilei ca să se ducă la fraţii din oraşul mai apropiat. Şi atât prin Teodor Popescu, cât şi prin fraţi necunoscuţi, s-au întemeiat peste 150 de adunări, cele mai multe în Muntenia. Colaboratori mai apropiaţi a avut în persoana lui G. Cornilescu (fratele traducătorului Bibliei) şi a lui Emil Constantinescu, credincios deosebit de corect în prezentarea adevărurilor Scripturii. Împre-ună, au realizat şi o bogată literatură creştină.

Lucrarea de slujire în adunările locale nu era socotită ca răspunderea unei singure persoane. Fraţii înţelegeau că Noul Testament nu recunoaşte o succesiune apostolică prin care să se transfere autorităţi speciale anumitor credincioşi. Orice frate care avea un dar de la Dumnezeu era liber să-şi manifeste darul în adunare. Nimeni nu era plătit pentru lucrarea aceasta. Cre-dincioşii aceştia n-au avut intenţia să poarte vreun nume care să-i deosebească de alţii. Pentru că autorităţile i-au întrebat ce fel de creştini sunt, ei au răspuns că sunt creştini „după Scriptură"; iar mai târziu, tot autorităţile le-au impus numele de „creştini după Evanghelie", aşa cum erau cunoscuţi alţi credincioşi răspândiţi prin ţară.

Teodor Popescu a avut îndeosebi darul de a vesti evanghelia, însă totodată a înţeles şi a expus foarte clar adevărurile de seamă ale Scripturii. In predici, el prezenta stricăciunea totală a firii noastre păcătoase şi mânia lui Dumnezeu care se va dezlănţui faţă de cei care rămân în păcatele lor. Arăta că Dumnezeu a luat iniţiativa şi a îngrijit să avem o cale a mântuirii prin jertfa adusă de Domnul Hristos pe crucea de pe Golgota. Datorită Domnului Hristos, noi putem avea o deplină siguranţă a mântuirii, care cuprinde atât trecutul, cât şi prezentul şi viitorul. De la început a fost clar pentru Teodor Popescu adevărul siguranţei mântuirii prin har, prin credinţa în Domnul Hristos. „Toată mântuirea noastră este lucrarea Lui însuşi. El Însuşi începe, El continuă şi El sfârşeşte mântuirea noastră. Nu este nici un merit pentru noi. Chiar când cineva caută pe Dumnezeu, tot de la El vine iniţiati-va... Dacă eşti convins de păcatele tale, aceasta este lucrarea Duhului Sfânt... A fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate, a fi scos de sub puterea păcatului şi a merge în cer, unde nu intră nimic păcătos. Suntem desăvârşit de mântuiţi, mântuiţi cu o mântuire veşnică, primiţi în chip desăvârşit înaintea Tatălui. Nu lipseşte nimic la mântuirea noastră, la primirea noastră înaintea Lui. În ce priveşte însă lucrarea Duhului Sfânt în noi, lucrare care trebuie să scoată chipuri asemenea Domnului Hristos, ea se continuă până în ziua când şi Duhul Sfânt va spune: „S-a sfârşit!"

Teodor Popescu a primit de la Dumnezeu claritate în privinţa adevărurilor esenţiale ale Scripturii. Spunea că pentru o bună cunoaştere a Bibliei trebuie să facem deosebire între dispensaţii, îndeosebi între lege şi har, între Israel şi Biserică. A înţeles de asemenea care este aşteptarea de acum a Adunării lui Dumnezeu — răpirea. A întâlnit credincioşi în diferite grupări religioase, în diferite condiţii, şi a recunoscut în ei pe nişte fraţi. Spunea: „Încă o ceată de călători spre cer!" Şi: „Nici o adunare nu poate să spună că este singura adunare a lui Dumnezeu pe pământ. Nu stă bine nimănui să spună: „Hai la noi, pentru că la noi este adevărul", chiar când este sigur că merge pe calea lui Dumnezeu."

După moartea lui, în 1963, unele adunări în care lucrase au avut de suferit confuzii îndeosebi în privinţa siguranţei mântui-rii. Sub influenţa celor din afară, unele persoane care nu au avut o suficientă creştere spirituală în şcoala Domnului Hristos, au avut roluri de conducere omenească în adunări şi faptul acesta a determinat o dare înapoi în ce priveşte învăţătura. Dumnezeu însă Şi-a arătat mai departe îndurarea faţă de această mişcare creştină, trezind pe unii credincioşi din generaţiile mai tinere, care au dovedit profunzime în cunoaşterea Sfintei Scripturi.

Desigur, Dumnezeu a avut şi alte lucrări de trezire la o viaţă creştină, dar noi, oamenii, suntem limitaţi în cunoaştere şi apreciere; numai El are o vedere perfectă a tuturor lucrurilor. Şi Lui avem să mulţumim pentru faptul că sunt şi „alte cete de călători spre cer."