Scurtă privire asupra creştinătăţii din secolul al XX-lea

Ultimul capitol din lucrarea aceasta (Biserica în secolul XIX şi în primele părţi ale secolului XX), scris de un slujitor iubit al Domnului, acum la Domnul, nu trece dincolo de perioada dintre cele două războaie mondiale. Nu urmărea decât să dea o schiţă sumară şi desigur foarte incompletă despre creştinătatea modernă, şi nu istoria ei în şir. Ar fi imposibil să se redea un tablou complet al stării prezente de lucruri. Toate se desfăşoară cu mare rapiditate, în cea mai mare confuzie. Abia dacă poţi să te opreşti la câteva din tendinţele care se arată.

Mişcarea ecumenică

Poate că cea mai însemnată dintre tendinţele acestea este prezentată de eforturile încercate pentru a formula o unitate vizibilă a credincioşilor. Împărţirea creştinătăţii în grupări diferite, dureroase pentru toate sufletele sincere, pune în pericol însăşi existenţa ei. Din nefericire, în loc să caute să se ţină seama de unitatea „unui singur trup", asigurată de „un singur Duh", oamenii încearcă o unitate artificială, prin numărul cel mai mare posibil de biserici şi denominaţii care în mod sigur, prin însăşi existenţa lor, sunt negarea practică a unităţii reale. Mişcarea ecumenică, aşa cum este numită (de la oikoumene, pământul locuit, întregul pământ), îşi are originea în cea dintâi Conferinţă mondială a misiunilor, ţinută la Edimbourg în 1910. Ea a avut ca urmare apariţia ,.Alianţei universale pentru prietenia internaţională cu ajutorul bisericilor" (1914), formată sub impulsul episcopului C. H. Brent, din Biserica episcopală americană — şi, paralel cu ea, o întreagă mişcare în vederea grupării biserici-lor, care a luat numele de „Credinţă şi Ordine". Conferinţa de la Lausanne, în 1927, a adus progrese hotărâtoare acestei mişcări, aducând acolo delegaţi din aproape toate bisericile creştine, în afara Romei. În acelaşi timp se dezvolta, datorită arhiepiscopului lutheran Nathan Soederblom, un Suedez, epis-copului anglican G. K. Bell şi pastorului reformat francez Wilfred Monod, mişcarea zisă a creştinismului practic care, „într-o atmosferă emoţionantă", au reunit Conferinţa universală din Stockholm, în 1925. Cele două mişcări, cu aspiraţii învecinate, tindeau spre acelaşi scop. Fuziunea pregătită în 1938 (conferinţa de la Utrecht, urmată de cea din Saint-Germain-en-Laye în 1939) nu s-a putut realiza decât după război: ea s-a făcut la Amsterdam, unde a avut loc în 1948 prima adunare mondială, din care a ieşit „Consiliul ecumenic al bisericilor" (C.O.E.). O a doua adunare mondială s-a reunit la Evanston în 1954, o a treia la New Delhi (India) în 1961. Peste 200 biserici sunt reprezentate în C.O.E., care îşi are sediul permanent la Geneva (asociat Consiliului Internaţional al Misiunilor), adică aproape totalitatea bisericilor şi denominaţiilor protestante, bisericile din Orientul Apropiat şi din Extremul Orient, apoi biserica ortodoxă rusă. Totuşi bisericile care, de obicei numite evanghelice, caută o menţinere mai apropiată de Scriptură (fundamentaliste), n-au participat: ele au întemeiat aparte în 1948 „Consiliul inter-naţional al bisericilor creştine."

Biserica romană

Biserica romană, cu toate eforturile Consiliului ecumenic de a avea relaţii oficiale cu ea şi cu toate că ea are un „secretariat pentru unitatea creştinilor", rămâne în afară. Ea n-ar putea face altfel fără să se dezică. Ea continuă să-şi zică singura Biserică şi nu poate concepe unitate decât în strângerea laolaltă a tuturor sub tutela ei. Papa Ioan alXXIII-lea a mers prea departe, numind fraţi pe creştinii necatolici — dar le-a spus „fraţi care nu participă încă deplin la unitatea dorită şi rânduită de Domnul", înţelegând prin aceasta unitatea Bisericii romane, „Biserica mamă", în sânul căreia trebuie să se întoarcă. Dacă ea tratează cu o simpatie binevoitoare mişcarea ecumenică, face aşa în vederea acestei mari strângeri laolaltă.

Biserica aceasta a pierdut ceva teren în America de Sud, în Brazilia între altele, unde congregaţiile protestante au progre-sat, dar ea continuă să câştige în Statele Unite. În Africa, deşi extinderea islamismului împiedică foarte mult misiunile creştine de toate originile, structurile catolice se întăresc sub autoritatea episcopilor negri. În Asia, Vietnamul numără două milioane de catolici şi este greu de cunoscut numărul lor în China. Roma exercită un adevărat farmec asupra multora dintre căpeteniile ecumemsmului

Dar catolicismul trebuie să facă faţă unor grave probleme lăuntrice. El niciodată n-a cunoscut o asemenea criză, ca să nu-i spunem revoluţie. Cei care susţin „integrarea" fac caz nu de doctrine fundamentale ale Scripturii, ci de dogmele şi ritualurile tradiţionale, de ierarhia şi disciplina în ascultare absoultă de papa, şi ei regretă vechea stăpânire a lumii de către Biserică; „moderniştii" însă şi „progresiştii" de nuanţe diferite au pus semnul întrebării la toate acestea, pun în discuţie chiar preoţia şi se silesc să potrivească Biserica lumii intelectuale, sociale şi politice; unii ajung până la o combinare a ateismului comunist cu un pseudo-creştinism aproape ataşat de ce se numeşte „sfânt".

Mai presus şi în ciuda acestor divergenţe, se urmăreşte o transformare a relaţiilor cu exteriorul. Nu de mult biserica, deşi deposedată de orice putere oficială, era susţinătorul forţelor conservative ale societăţii; ea se îndreaptă acum mai cu plăcere spre cei care îi contestă autoritatea, care îi arată abuzurile şi nedreptăţile; critică şi subminează instituţiile, pe scurt pun la îndoială structura statelor. Ea vrea să fie în stare să pună mâna pe vreo formă de societate şi de guvernare care ar putea să ia fiinţă din tulburarea în care se află lumea de acum. Nu este acelaşi clericalism care din vremea lui Constantin are a face cu puterile zilei pentru a le conduce? Cum să nu gândească cititorul atent al profeţiei la timpul apropiat când, potrivit simbolurilor din Apocalipsa 17, „desfrânata cea mare" va domni un ceas împreună cu fiecare care se va ridica din marea popoarelor (capitolul 13)? Politica pontificală, servită de nenumăraţi agenţi secreţi, îndeosebi iezuiţi, este mai mult ca oricând atentă să câştige favoarea forţelor care se anunţă şi să intervină cu mult tact în conflictele dintre state, pe baza autorităţii ei morale. Dar de aici vin şi eforturile foarte diferite aprobate de ierarhie, care se fac la felurite nivele pentru a se apropia de mulţime, prin grupări de laici şi mai ales de preoţi lucrători; acest catolicism social lucrează în numele dragostei creştine, dar are în umbră adevărul doctrinal.

Biserica romană a încercat propria ei reformă cu ocazia Consiliului de la Vatican (1962-1965), unde s-au arătat multele ei tendinţe. S-au văzut ridicându-se unii contra suveranităţii papei, a autorităţii episcopilor şi a colectivelor lor; suveranitatea aceasta a rezistat, dar acţiunile împotrivitoare, în Ţările de Jos între altele, dau de gândit. Papalitatea a trebuit să abandoneze, de altă parte, din intransigenţa ei faţă de alte biserici: trebuie subliniată împăcarea cu Biserica ortodoxă din Răsărit (excomunicarea fiind ridicată în 1968) şi căutarea unei înţelegeri cu biserica anglicană privitor la euharistie. În sfârşit, consiliul acesta, rupând cu trecutul Romei, a afirmat principiul libertăţii religioase.

Libertatea religioasă şi decrestinizarea

În majoritatea statelor, autoritatea civilă lasă încă o libertate largă tuturor pentru evanghelizare şi pentru felul de a se închina lui Dumnezeu. Împotrivirea clerului se face simţită încă în unele ţări, de exemplu în Spania şi Grecia, dar ea este obligată să se micşoreze, cum s-a întâmplat în alte părţi, unde a trebuit să cedeze în faţa laicizării statului. Împotriviri violente, ajungând până la persecuţie, au avut loc în ţări în care necredinţa şi ateismul oficial au înlocuit religia statului. Aşa a fost pentru moment în Germania, când hitlerismul a vrut să supună un întreg popor unui ideal rasist anticreştin şi să pună mâna pe biserici. Aşa este cu statele totalitare, de inspiraţie marxistă, Uniunea Sovietică şi ţările asociate ei, precum şi cu China, în vederea transformării rapide, printr-un comunism hotărât, ca să înlăture orice noţiune religioasă. Aici există o decreştinizare sistematică. Martorii adevărului au de susţinut aici o luptă intensă şi primejdioasă. Ei au promisiunile Celui care spunea credincioşilor din Smirna: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2.10).

Dar în ţările occidentale, în care încă se vorbeşte despre civilizaţia creştină, sub numele de libertate se ascunde de fapt o decreştinizare nu mai puţin de temut, iar cei care vor să păstreze mărturia au de luptat, ca şi Filadelfia, pentru a „ţine ceea ce au". Mulţimi de oameni care îşi zic creştini sunt aproape cu totul străini chiar şi de orice formă religioasă. Mulţi copii cresc fără să fi auzit vorbindu-se de Isus, de Evanghelie, de Biblie, chiar şi de Dumnezeu. Aceste mase de oameni sunt când indiferente, când neliniştite, revoltate în faţa suferinţelor şi asupririlor, fermecate de urmărirea bunei stări materiale şi de satisfacerea poftelor, chiar şi a celor mai josnice, şi sunt făcute nesimţitoare cu privire la păcat. Corupţia şi violenţa triumfă ca în zilele lui Noe sau ale lui Lot. Materialismul este favorizat de atotputernicia pe care progresul cunoştinţelor ştiinţifice ar părea că le dă tehnicii. Mândria omului este la culme. El se crede eliberat, în timp ce se află mai mult ca oricând robit patimilor şi poftelor. Activităţile surescitante distrug echilibrul fizic şi mintal. Timpul liber pune mai multe probleme decât munca şi în final plăcerile înşelătoare fac sufletele indiferente faţă de bine şi de rău, dar neliniştite şi agitate, fără Dumnezeu şi fără speranţă. Mare parte dintre cei tineri, nesatisfăcuţi, fără busolă şi fără stăpânire de sine, dispreţuiesc tot ce a fost înaintea lor şi se entuziasmează de plăcerile cele mai înşelătoare.

Răspândirea Bibliei şi evanghelizarea

Tabloul acesta are şi cealaltă parte a lui, încurajatoare pentru cei care simt că au „puţină putere" şi privesc la Acela al cărui „scaun de domnie este în ceruri." Duhul Sfânt este la lucru aici pe pământ şi lucrarea Lui depăşeşte în profunzime ca şi în întindere tot ce se poate observa, în toate mediile. Biblia, tradusă aproape în toate limbile, este răspândită cum n-a mai fost înainte. Laici şi ecleziastici se întâlnesc ca s-o citească şi s-o studieze. Credinţa creştină este obiectul unor studii sincere, plecând de la Scriptură. Fără îndoială, cum se poate prevedea, Satan se opune acestei răspândiri a Bibliei, spunând oamenilor că desigur, aceasta este o carte renumită dar, oricum, nu este decât un produs superior al spiritului omenesc şi nimic mai mult. Dar Dumnezeu foloseşte Cuvântul Său pentru binele multor suflete (Isaia 55.11). El ştie ce nevoi profunde se ascund dincolo de răzvrătirile tinerilor descătuşaţi. El ştie cum să încolţească grâul în mijlocul acestor frământări religioase deosebite, cum se văd m prezent în Statele Unite, în America de Sud, unde catolicismul cel mai formalist şi cel mai superstiţios este răspândit şi unde adevărata Evanghelie este prezentată prin manifes-tări uneori suspecte. Peste tot sunt organizate campanii de evanghelizare cu mijloace de publicare care le pun în mod supărător pe acelaşi plan cu alte acţiuni de propagandă; dar te poţi bucura că, „oricum, Hristos este vestit" (Filipeni 1.18), chiar dacă trebuie să constaţi că prea adesea impresia asupra suflete-lor rămâne superficială şi fără ceva durabil. Printre evangheliştii de astăzi, numele cel mai cunoscut este cel al amercanului Billy Graham, care împreună cu echipa sa de susţinere s-a consacrat din 1950 să prezinte Evanghelia mântuirii în mase, mai ales în ţările de limbă engleză. Se remarcă de asemenea, în Franţa, lucrarea făcută îndeosebi de către penticostali printre ţigani.

Creştinismul care devine lumesc

Oricum ar fi, zelul acesta de a duce Evanghelia la cei fără Dumnezeu şi unele manifestări de preţuire a adevărului biblic merg împreună cu o stare generală lumească a creştinismului, o stare căldicică şi pretenţii spirituale proprii Laodiceei, ţinându-L pe Hristos afară, în loc de a ieşi afară la El. Această transformare lumească a creştinismului, care nu este altceva decât mersul grabnic spre apostazie, îmbracă toate formele, acţionează în toate domeniile, culturale, sociale, politice. Mărturia actuală este de aşa fel încât s-a put vorbi de un haos religios.

Câţi dintre cei care vorbesc în numele doctrinei creştine, fac din ea o simplă unealtă de modelat societatea umană, cu scopuri pământeşti şi pentru înălţarea persoanei umane, fără să se preocupe nicidecum de drepturile lui Dumnezeu! Se vând ieftin unele adevăruri fundamentale, pentru care Biserica a fost făcută să le fie stâlpul şi susţinerea, şi pe care este răspunzătoare să le menţină. Câte pretinse mărturii creştine refuză să admită in-spiraţia deplină a Scripturii, dumnezeirea lui Isus, învierea Sa, gloria Sa ascunsă prezentă şi gloria Sa viitoare! Mai mult ca niciodată, aceleaşi cuvinte: credinţă, Hristos, învierea morţilor, mântuirea, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi îşi schimbă semnificaţia după cei care le folosesc! Recunoaştem eforturile unor teologi sinceri care au crezut că pot opri moder-nismul şi să readucă spiritele sub autoritatea Scripturii; aşa este printre alţii, Karl Barth. Dar, neputincioşi de a se elibera ei înşişi de o mentalitate îmbibată cu „elementele lumii" şi care refuză să primească Biblia ca pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, au căzut în alte învăţături şi mai raţionaliste, pentru a nu spune mai mult. Slujitori ai Bisericii au fost formaţi în atmosfera aceasta şi ei predică un Cuvânt fără semnificaţia lui, când încă îl mai predică! „Simplitatea faţă de Hristos" de la care apostolul Pavel se temea pentru Corinteni să nu fie îndepărtaţi (2 Corinteni 11.3) este socotită ca slăbiciune de spirit.

Înmulţirea sectelor

Înmulţirea peste măsură a sectelor, după cum am văzut ca o caracteristică a timpurilor grele, se intensifică. Unele (mormonii, martorii lui Iehova din care au ieşit în 1916 „prietenii omului" şi alte secte ale adventismului) sunt atât de mult depărtate de „învăţătura sănătoasă" încât nu mai este posibil să le spui că sunt creştine. Altele însoţesc menţinerea adevărurilor esenţiale ale Scripturii cu manifestări şi interpretări care dezorientează pe oameni (penticostalii şi tendinţele lor felurite).

Mişcările umanitare, pacifiste, morale şi cu un caracter omenesc apreciat, se întemeiază pe om în loc să-1 prezinte pe om ca păcătos înaintea lui Dumnezeu, deşi se referă la creştinism, întorc spatele lui Hristos care „nu este din lumea aceasta" şi chemării Bisericii Sale („voi nu sunteţi din lume"). Astfel, „reînarmarea morală" ieşită din grupul de la Oxford înfiinţată după primul război mondial de Franck Buchman, şi formele diferite ale creştinismului social, caută, după spusele unuia dintre ei, să „creştineze ordinea socială... s-o armonizeze cu convingerile morale pe care noi le identificăm cu Persoana lui Hristos"!

Ştiinţa şi credinţa

În ce priveşte încercările de a pune de acord, aşa cum se zice, ştiinţa şi credinţa, ele se îndreaptă spre o problemă greşită, pentru că este vorba de două domenii cu totul separate. Cine face aşa nu scapă deloc de greşeala de a le pune pe acelaşi nivel şi de a voi să supună credinţa aceloraşi cerinţe ca cercetarea ştiinţifică şi limitărilor ei. Cu iluzia de a apăra credinţa, o subminează. Aşa este situaţia, între altele, unuia ca Teilhard de Chardin.

Ar fi imposibil să treci în revistă tot ce tinde, în zilele acestea din urmă ale Bisericii pe pământ, sub impulsul Vrăjmaşului, să activeze arătarea tainei fărădelegii (2 Tesaloniceni 2.7), servindu-se de unele cuceriri ale ştiinţei pentru a entuziasma şi în acelaşi timp a nelinişti pe oameni. Semnalăm numai elementul acesta important al evoluţiei spiritelor în timpul nostru, psihanaliza, pusă înainte de S. Freud spre sfârşitul secolului al XlX-lea şi dezvoltată după aceea. Se înţelege prin aceasta un ansamblu de metode care au ca obiect studiul proceselor mintale profunde ale omului, plecând de la nevroze şi de la tulburări psihice în general. Oricare ar putea fi valoarea proprie a acestor metode şi însemnătatea lor terapeutică, ele duc, îndeosebi în mâinile celor necredincioşi, la înlăturarea noţiunii de resposabilitate morală şi deci a păcatului, şi au contribuit la îndepărtarea de credinţă.

Concluzie

Calea celui credincios poate părea greu de deosebit, în con-fuzia aceasta extremă care se poate numi lumea creştină. Să nu ne mirăm. Finalul va fi unificarea a tot ce poartă numele de creştin, în apostazia generală care va urma răpirii Bisericii la Mirele ei ceresc. Forma ecleziastică se va păstra, şi toate ne fac să gândim că ea va fi, cel puţin în aparenţă, mai puternică decât oricând. Dar ea va fi Babilonul, Biserica mincinoasă din capitole-le 16.19-17 din Apocalipsa, al cărei sfârşit teribil va fi salutat cu Aleluia din cer (19.1-5). Ce concluzie a istoriei pe pământ a aceleia care a purtat numele de Biserica lui Hristos!

Calea poate fi clară numai dacă ai înaintea ta cele două faţete ale peceţii puse pe „temelia tare a lui Dumnezeu", care „rămâne" (2 Timotei 2.19): „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi" şi „Cine rosteşte numele Domnului să se depărteze de fărădelege."

Uşa este totdeauna deschisă pentru ca să se poată aduna „cei care cheamă pe Domnul cu o inimă curată." Atitudinea lor de despărţire în mijlocul creştinătăţii care se îndreaptă grabnic spre apostazia finală va menţine o mărturie până la venirea apropiată a Domnului. Dumnezeu să întărească pe cei care sunt luminaţi în privinţa aceasta şi să-i facă să se menţină cu mai multă credincioşie; El să lumineze de asemenea pe mulţi dintre ai Săi care nu au înţeles încă lucrurile acestea. Este un fapt sem-nificativ că în medii religioase foarte diferite, şi chiar în sânul bisericii catolice, apar pe neaşteptate comunităţi de credincioşi în independenţă faţă de orice ierarhie. Eşti bucuros să întâlneşti în ele o dorinţă de strângere laolaltă a celor sfinţi în singura unitate a trupului lui Hristos, pentru a zice împreună cu Duhul: „Vino, Doamne Isuse!" Să cerem ca aşa să fie. Oare nu aceasta au înţeles şi au realizat martorii smeriţi dar credincioşi care s-au ridicat acum un secol şi jumătate, exemplul şi învăţătura cărora Domnul le-a dat să fie de folos multora? Partea acelora pe care harul lui Dumnezeu i-a chemat astfel să „se depărteze" pentru „a urmări" (2 Timotei 2.19,22) este de a reţine simplu dar cu fermitate „ce este de la început." N-au lipsit printre ei multe inconsecvenţe, cum am văzut. Dumnezeu a îngăduit în îndura-rea Sa ca unele din spărturile cauzate de divizări neîntemeiate să fie reparate, cel puţin parţial. Ei trebuie să-şi dubleze atenţia, pentru că vrăjmaşul nu va fi mai puţin înverşunat să împrăştie pe cei credincioşi. Numai cu Hristos să ne adunăm. El nu adună în jurul Său creştini superiori altora, ci smeriţi şi ascultători. El cere tuturor să „se întoarcă" la El, ca Cel care este „Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor noastre" şi să ne ţinem strânşi de Cel ce este Capul (1 Petru 2.25; Coloseni 2.19). Puţin contează aprecierea oamenilor, pentru cel care are ca singură grijă „mărturia Domnului" (2 Timotei 1.8). Dar să nu pierdem din vedere că numai El este „martorul credincios şi adevărat" şi că „despărţiţi de El nu putem face nimic." „Eu vin curând; păstrează ce ai."