Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

125 - Biserica în secolul XIX și prima parte a secolului XX

de Adrien Ladrierre - 28 Februarie 2016

Câteva aspecte ale creștinătății

De la Trezire până în a doua jumătate a secolului al XX-lea

Înainte de a încheia studiul acesta, rămâne să privim sumar istoria Bisericii de nume în general în secolul XIX şi până în zilele noastre. Caracterele Laodiceii sunt tot mai vizibile în „casa cea mare" în care ne aflăm: a fi mulţumit cu tine însuţi, a fi căldicel faţă de Hristos, a avea pretenţii spirituale. Scrisoarea pe care Domnul o trimite adunării acesteia (Apocalipsa 3.14-20) arată în ea faza de la urmă a Bisericii aici pe pământ; odată ce sfinţii cereşti vor fi răpiţi, El nu va întârzia s-o „verse din gura Sa" şi mărturia Bisericii responsabile se va termina, pentru a face loc arătării glorioase a lui Hristos şi a stabilirii împărăţiei Sale. Cu toate acestea, în tabloul trist al mersului de acum spre lepădarea pe faţă de credinţă, se poate vedea finii acesta de argint al harului, pe care am vrut mereu să-l urmărim.

Biserica romană Pierderea autorităţii ei pământeşti

Biserica romană, cu toate loviturile primite, îşi menţine pretenţia de a domina creştinătatea, ca fiind singura Biserică.

Este de remarcat că toată puterea politică i-a fost luată chiar atunci când ea recunoştea, cu îndrăzneală, infailibilitatea căpeteniei ei. În 1854 papa Pius al IX-lea proclamase dogma con-ceperii fără pată a Fecioarei. În decembrie 1869 el a rânduit un consiliu la Vatican şi a obţinut, la 8 iulie 1870, proclamarea dogmei infailibilităţii papale. Dogma aceasta nu înseamnă că papa personal ar fi infailibil, ci că este aşa atunci când, „vorbind de la amvon... adică exersând funcţia de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor... el stabileşte o doctrină referitoare la credinţă sau la moravuri." De mult timp se admitea că un decret al papei ratificat de episcopatul universal avea caracterul acesta de infailibilitate; dar proclamarea aceasta, făcută împotriva protestelor unei minorităţi de prelaţi mai ales francezi şi ger-mani, care vedeau în ea nu fără raţiune uneltirile în care iezuiţii aveau cea mai mare parte, marca un pas nou în înălţarea omului, împotriva gloriei datorate lui Hristos. Dacă „toţi oamenii sunt mincinoşi" (Psalmul 116.11), cum ar putea să fie infailibil reprezentantul unei grupe de creaturi păcătoase? Numai El este infailibil, Cel care a spus: „Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa." Duhul Său este adevărul şi El ne călăuzeşte în adevăr, prin Cuvânt: „Cuvântul Tău este adevărul."

Consiliul a fost întrerupt pe neaşteptate de războiul franco- german şi, câteva luni mai târziu, papa, nemaiavând sprijinul armatei franceze forţată să părăsească Roma, a fost deposedat de puterea lui pământească, atunci când Victor-Emanuel al II-lea, regele Italiei, a cucerit oraşul (20 septembrie). Ca semn de protest, Pius al IX-lea s-a intitulat „prizonierul Vaticanului." Papalitatea a recăpătat doar o parte neînsemnată din teritoriul roman, Cetatea Vaticanului, când s-a înţeles cu guvernul italian, în 1928. Dar se ştie că umilirile şi judecăţile parţiale pe care Dumnezeu a făcut să le sufere papalitatea în cursul istoriei sale tulburi n-au făcut deloc să dispară pretenţiile ei de a domina. Ca Izabela din Tiatira (Apocalipsa 2.20-21), „nu vrea să se pocăiască de desfrânarea ei", şi, ca femeia stricată din Apocalip-sa 17, tăgăduind chemarea cerească pentru „a se desfrâna cu împăraţii pământului", ea este gata să se urce pe „fiara stacojie", adică puterea civilă a imperiului roman viitor. Atunci ea va spune, biruitoare: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea" (Apocalipsa 18.7). Dar Dumnezeu o va azvârli din înălţimea ei: „De aceea, într-o singură zi vor veni nenorocirile ei: moarte, întristare şi foamete. Şi va fi arsă în foc."

Pentru puţin timp, Biserica catolică nu mai are influenţă politică oficială şi ea a pierdut mult din influenţa sa indirectă în ţările catolice peste care a stăpânit mult timp. Cele mai multe dintre ele s-au despărţit de ea. În Franţa, episcopul a renunţat să lupte pentru a păstra catolicismului privilegiile pământeşti şi şi-a restrâns eforturile pentru a păstra un învăţământ confesional şi libertatea deplină a cultului. Stabilirea unui învăţământ de stat laic şi gratuit, în 1882, apoi o revoltă violentă anticlericală care a dus în 1905 la despărţirea Bisericii de stat, au marcat etapele mari ale dispariţiei acestei instituţii oficiale care fusese, atotstăpânitoare. Italia, Belgia, într-o anumită măsură, au urmat Franţei în direcţia aceasta. In Germania, certurile Bisericii catolice cu Bismarck (1871-1875) au avut un mare răsunet.

Întărirea puterii ei spirituale

Dar biserica a ştiut să facă faţă acestei rupturi a legăturilor civile, întărind ierarhia sub autoritatea papei (episcopii erau numiţi de acum înainte numai de către papă, nu de guverne) şi puterea spirituală asupra lumii catolice. Atitudinea anticlericală a guvernului francez la începutul secolului a făcut ca cei credincioşi să se strângă în jurul reprezentanţilor bisericii acesteia, care, nemaiavând resurse materiale din partea statului, părea că arată a fi persecutată. Clasele înstărite, conservatoare, au căutat-o pentru a potoli cerinţele maselor în care înainta decreştinizarea. Ea însăşi a căutat să le recâştige, intervenind în chestiuni sociale, în mod deschis sub Leon al XlII-lea (enciclica novarum. 1891), prin sindicate „creştine". Dar în general ea lucra să menţină un acord aproape stabil între ea şi puterea publică responsabilă a ordinei stabilite, oricare ar fi oscilările politice.

Nimic semnificativ decât acordurile încheiate începând din 1918 cu cea mai mare parte din statele europene, între altele cu Italia (acordul de la Latran) în 1929 şi cu Germania în 1933.

Papalitatea a fost servită, în acţiunile ei asupra societăţii, de congregaţiile şi ordinele religioase, îndeosebi de cele care s-au restabilit direct din Sfântul Scaun, întâi de toate de iezuiţi, dar şi de dominicani şi franciscani. Multe din congregaţiile acestea fuseseră persecutate şi expulzate în diferite ţări. Deşi fuseseră dispreţuiţi în Anglia, iezuiţii n-au părăsit niciodată ţara aceasta şi la începutul secolului aici ei erau, după un martor bine informat, mai numeroşi ca în Italia şi aceasta în toate clasele societăţii, în parlament, în clerul anglican, în corpul diplomatic, în presă, printre laicii protestanţi şi în cele mai înalte sfere politice şi sociale. În Franţa, congregaţiile practic alungate de legea din 1901 cu privire la asocieri, au reapărut după războiul din 1914-1918. Iezuiţii n-au încetat să-şi desfăşoare acţiunea în toate mediile, dar mai ales printre clasele conducătoare, iar dominicanii mai ales prin lumea intelectuală. Predicând, învăţând şi mai ales infiltrându-se în viaţa particulară, mergând la nevoie până la marginea extremă a doctrinelor romane, dar fără a înceta să propovăduiască stricta ascultare de papalitate, aceste două ordine, deşi încă rivale, sunt instrumentele cele mai bune ale acesteia.

Câştigarea de adepţi

Biserica romană a pierdut din teren în ţările care altădată erau în întregime catolice, mai ales din cauza decreştinizării. (De asemenea trebuie observat că unele căsătorii mixte, din ce în ce mai numeroase şi pe care ea ştia să le încurajeze, i-au fost de folos, pentru că ea cere soţilor pe care îi cunună, să le boteze şi copiii.)

În schimb ea a realizat în alte părţi progrese însemnate. Efortul misionar catolic în ţările necreştine se micşorase foarte mult la începutul secolului al XlX-lea. El a fost reluat, stimulat de efortul misionar al Trezirii protestante şi a fost dus peste tot, cu curentul de expansiune colonială european. O reînnoire puternică a misiunilor catolice a avut deci loc din mijlocul secolului şi apoi mai mult în secolul XX, sub direcţia foarte activă a congregaţiei de propagandă din Vatican. Roma are acum sub dependenţa sa directă, în Africa şi în Orientul îndepărtat, biserici indigene cu cler format dintre localnici.

Dar ea a progresat mult şi în ţările protestante, în Ţările de Jos, în Elveţia, în Germania, şi mai ales în Anglia şi în Statele Unite.

În Statele Unite, proporţia catolicilor a trecut de la 9 din 100 de locuitori în 1840, la aproape 18 procente în 1940: acesta este rezultatul imigrării populaţiilor catolice, Francezi, Irlandezi, mai ales Italieni, dar şi al unei propagande pricepute. Influenţa catolicilor a crescut şi mai mult decât numărul lor: până la începutul secolului acestuia ei erau socotiţi ca oameni inferiori, dar apoi ei au ajuns să ocupe funcţii înalte civile şi militare.

În Anglia, evoluţia sentimentului general cu privire la Roma nu este mai puţin însemnată. Numărul adeotilor ei — deşi printre Irlandezi şi congregaţiile împrăştiate sau exilate după 1905, alţii s-au mai adăugat — rămâne mic (ceva mai mult de 5 procente). Dar neîncrederea şi teama tradiţională au făcut loc unei neutralităţi îngăduite, apoi unui fel de admiraţie pentru marea putere mondială şi lumească.

Roma s-a preocupat repede să dea adepţilor ei împrăştiaţi printre anglicani, bazele unei organizaţii. În 1850 un edict pontifical împărţea Anglia în regiuni episcopale şi restabilea ierarhia catolică în ţara aceasta, sub arhiepicopul de Westminster. Măsura aceasta a provocat o împotrivire deschisă, o lege a declarat nul edictul papei, dar ea a fost dată uitării şi a fost abrogată în 1871. Scoţia de asemenea a fost împărţită în diocese romane în 1878.

Ea n-a încetat de altă parte să lucreze, prin reprezentanţii săi oficiali şi prin mijloacele dibace ale iezuiţilor, să facă o unire între Biserica anglicană şi ea, oricât de împotrivitor ar fi fost unei astfel de unităţi, naţionalismul religios britanic. În toate aceste activităţi, ea a fost mult ajutată de mişcarea ritualistă.

Protestantismul si ritualismul

Este vorba de un curent general care s-a accentuat printre bisericile protestante, atât ca reacţie împotriva Trezirii evan-ghelice cât şi ca împotrivire faţă de extinderea liberalismului. El cuprinde ceea ce se numeşte uneori sacramentalismul. Întâieta-tea este dată formei şi structurii Bisericii, liturghiei, practicilor exterioare ale închinării, tainelor, cinei şi botezului, acesta din urmă cu un loc cu totul preţios, ca fiind aducător de credinţă, pe scurt „învăţăturile începătoare ale lumii" (Coloseni 2.8), mai mult decât lui Hristos şi închinării în duh şi în adevăr. Se revine la clericalism, care abate sufletele de la mântuirea personală şi domină conştiinţa oamenilor. J. N. Darby a susţinut cu tărie unele controverse, în numele învăţăturii Scripturii. S-a văzut astfel lutheranismul, în Prusia, în Bavaria, în Saxa, în Hanovra, deşi strângând legăturile cu statul (până în 1914), dând reguli tot mai stricate şi o ierarhie tot mai oficială; căpeteniile bisericii evanghelice germane au luat chiar titlul de episcopi.

Tendinţele acestea s-au arătat în mod inegal în Franţa, însă mai puţine sisteme religioase, regrupate progresiv în sânul Federaţiei protestante a Franţei, în 1905 apoi în 1938 (biserica reformată, alianţa naţională a bisericilor lutherane, federaţia bisericilor baptise, toate trei formând Federaţia protestantă) au scăpat de ierarhizarea prea organizată, de liturghia impusă şi de practicile care se apropie de cele catolice.

Dar în Anglia, mişcarea ritualistă s-a afirmat de timpuriu în sânul bisericii stabilite, provocând în ea o evoluţie, unii au zis o revoluţie, pe care Roma a exploatat-o, după ce contribuise la apariţia ei prin acţiunile iezuiţilor.

Din 1834 până în 1841 au fost publicate la Oxford 90 tractate „pentru timpul de acum", de unde numele de tractarianism dat mişcării căreia i-a dat naştere şi care se numeşte de asemenea puseism, inspiratorul fiind E. Bouverie, numit Pusey (1800- 1882). Tractatele acestea susţineau succesiunea apostolică, autoritatea episcopilor, liturghia, mărturisirea, sărbătorile, posturile etc. Ultimul care a apărut era cu tendinţă net catolică. Autorul era o personalitate dintre cele mai renumite, John Henry Newman. Biserica anglicană s-a mişcat şi îndeosebi partea ei evanghelică a condamnat tractatul; iar Newman, deşi pentru o clipă s-a dezis, a sfârşit prin a fi înlăturat de la Oxford. Pusey a rămas în anglicanism, însă pentru a forma în el un grup foarte activ. Newman s-a convertit la catolicism (1845), la fel ca şi unii dintre clerici, printre care era şi Manning (1851). Newman avea să devină cardinal în 1879 şi a rămas, ca filozof şi teolog, unul dintre marile nume ale catolicismului secolului al XlX-lea. Manning, ajuns şi el cardinal, a fost unul dintre cei mai zeloşi apărători ai dogmei infailibilităţii şi campionul con-vertirii Angliei la catolicism. Nimeni altul n-a lucrat mai mult ca să facă să dispară antipatia tradiţională pentru Roma şi să organizeze o propagandă care n-a încetat să urmărească o participare activă la mişcările de bună înţelegere şi de reformă socială.

Pe nesimţite, doctrina catolică s-a întins printre Engleji. S-a putut vorbi chiar de anglo-catolicism. Mulţi au dorit o apropiere completă, dacă nu o unire cu Roma. Încercările schiţate în ultimul secol s-au soldat cu eşecuri. Ele au fost reluate de iniţiativa lordului Halifax (1925), fără a reuşi: piatra de poticnire era totdeauna autoritatea papei.

Desigur, toate aceste fapte ar fi trebuit să convingă pe adevăraţii credincioşi din biserica anglicană că locul lor nu mai este într-un astfel de sistem, care are în el însuşi germenii dizolvării. Dar cel mai surprinzător este faptul că mişcarea ritualistă şi coaliţia ei cu Roma s-a întins şi la bisericile neconformiste. Prin 1830 un pastor independent bine cunoscut, care practica ceremonialul roman şi mărturisirea la ureche în sânul unei biserici congregaţionaliste, se lăuda că avea aproape patru sute de pastori dizidenţi pe lista de asociaţi.

Î,n realitate, oricât de diferite ar părea toate aceste sisteme religioase, ele sunt una în caracterul lor esenţial, care este înălţarea omului. În ele se află, desigur, mulţi credincioşi autentici şi suflete pioase, dar principiile de care ascultă conducătorii lor fac din aceştia nişte vrăjmaşi ai Evangheliei curate şi ai mântuirii numai prin harul lui Dumnezeu. Ai a face cu un sistem tot atât de legalistic ca cel de la Sinai. Termenii creştinismului s-au păstrat, dar depărtaţi de sensul lor. Lucrarea lui Hristos este necunoscută ca temelie a unei ispăşiri adevărate, care satisface pe deplin cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu şi care aşază pe cel credincios ca îndreptăţit şi primit înaintea lui Dumnezeu. Ideea de jertfă se asociază euharistiei mai degrabă decât crucii de pe Golgota, lucrarea de mântuire având, potrivit învăţăturii aces-teia, nevoie să fie repetată şi neavând, prin urmare, mai multă valoare decât jertfele aduse sub legea lui Moise (Evrei 10). Crucea apare mai mult ca mijlocul prin care Hristos a suferit, decât ca locul unde s-a împlinit, în suferinţele acestea, lucrarea deplină a răscumpărării. Mântuirea prin fapte, rugăciuni, posturi, observarea de ritualuri, acestea sunt regula. Harul divin este lepădat. Biserica Îl înlocuieşte pe Hristos; tradiţia ia locul Bibliei, regenerarea prin botez şi tainele sunt în locul credinţei personale în Mântuitorul. Ritualismul nu este decât vechea erezie iudaizantă, care ameninţa să ruineze adunările din Ga- latia şi din alte părţi şi care, după plecarea apostolilor, a cufundat creştinătatea în întuneric. El pregăteşte domnia Izabelei în sistemul care nu s-a despărţit de biserica romană. Când strângerea laolaltă a creştinătăţii va avea loc sub drapelul Romei, aşa cum se va întâmpla în mod sigur, starea finală a prostituatei numită Babilonul cel mare, mama „tuturor urâciuni-lor" se va arăta la lumina zilei. Atunci judecata lui Dumnezeu o va ajunge prin chiar mijloacele politice asupra cărora ea şi-a pus pentru un timp mâna (Apocalipsa 17.12,18).

Modernismul

Paralel cu ritualismul, o altă mişcare a lucrat ca o cangrenă în mărturia creştină. Este vorba de modernism. Cuvântul acesta, apărut prin anul 1850, a ajuns să fie folosit curent după 1900, când s-a aplicat unor mişcări religioase bine definite. Dar ceea ce cuprinde el exista mai dinainte şi nu este altceva decât raţionalismul, care a fost definit ca „raţiunea care se introduce în sfera lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale pentru a nega şi pe unul şi pe cealaltă, deşi nu în mod deschis" (W. Kelly). Nu numai că raţiunea umană vrea să interpreteze Scripturile potrivit propriei ei lumini, dar ea nu acceptă autoritatea lor şi nu vrea să primească decât ceea ce i se pare admisibil. Este caracteristica a ceea ce se numeşte de obicei „înalta critică". Pretenţia aceasta este tot atât de veche ,ca grădina Edenului. Satan are capcane pentru toate dispoziţiile omului decăzut. Tendinţei superstiţioase, el îi prezintă românismul şi ritualismul; spiritului raţionalist, modernismul. Amândouă anulează Cuvântul lui Dumnezeu, cel din urmă prin obiecţii ale necredinţei, cel dintâi prin tradiţie.

Reprezentanţii de acum ai modernismului spun că se sprijinesc pe descoperirile ştiinţei în diferite domenii, ca cel al geologiei, al biologiei, care ar fi în legătură cu declaraţiile biblice şi aplică subiectelor biblice metodele ştiinţei pozitive. Progresele ştiinţei sunt imense, din punct de vedere al aprecierii omeneşti, şi de necontestat în ceea ce priveşte competenţa ei, adică studiul faptelor bine stabilite; dar ele sunt la originea celor mai mari rătăciri când, ieşind din limitele date lor, oamenii „s-au dedat la gânduri (raţionamente) deşarte" (Romani 1.21). Pretenţiile celor ce susţin „ştiinţa pe nedrept numită astfel" au fost dovedite cu totul greşite când au atacat adevărurile Scripturii. Ridicaţi de Dumnezeu, unii oameni tot atât de bine pregătiţi în cunoştinţele de care făceau caz vrăjmaşii Evangheliei, au arătat inexactitatea afirmaţiilor lor şi greşeala criticilor lor cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu.

Este dureros să vezi pe adversarii adevărului biblic trăgând de partea lor pe mulţi şi chiar pe unii dintre căpeteniile religioa-se ale creştinătăţii. Dacă aceştia ar fi fost sinceri, nu s-ar fi întristat ei când vedeau că se atingea clădirea în care se încredeau sufletele simple pe care pretindeau că le conduc, în loc să dea mâna cu lucrarea aceasta distructivă?

Am menţionat deja înalta critică de la începutul secolului al XlX-lea, când comentarea biblică s-a transformat în raţionalism plin de necredinţă, tratând Scriptura ca o producţie cu totul omenească şi negându-i inspiraţia. Teoriile dăunătoare, departe de a prezenta stabilitatea potrivită „lucrurilor adevărate", n-au încetat să se lupte unele cu altele. Raţionalismul german a avut cel mai mare rol. Teza „documentului" imaginat de Eichhorn (mort în 1827) şi susţinută împreună cu el de Paulus, pentru a explica în mod natural minunile, a fost înlocuită de cea a „adaosului" lui. De Wette (1780-1849) a ridicat în slăvi interpretarea mistică a Vechiului Testament, teză pe care David Strauss (1808-1874) a aplicat-o Noului Testament: „Viaţa lui Isus" apărută în 1835 este lucrarea cea mai însemnată a exegeţilor necredincioşi din secolul al XlX-lea. Teoria lui De Wette n-a întârziat să fie înlocuită cu „ipoteza cristalizării" a lui Ewald (1803-1873) şi a lui Hupfield, răsturnată apoi de un altul, care a fost primit cel puţin în Anglia, „planul" lui Kuenen, un olandez, şi Welhausem (Istoria lui Israel, 1874). Combătută de şcoala lui Maurice Vernes, ea şi-a pierdut repede faima, în timp ce un alt savant, Konig, protestează împotriva interpretării Scripturii ebraice dată de Welhausen.

Raţionalismul a fost introdus în Anglia de Dr. Colenso (mort în 1883), ale cărui critici subversive asupra Pentateuhului şi a cărţii lui losua au ridicat o vie împotrivire. În Franţa, unde a avut mereu adepţi, el a influenţat pe Ernest Renan (Viaţa lui Isus, 1863); şi tocmai în Franţa, mişcările religioase moderniste şi-au făcut apariţia în biserica romană, prin părintele Tyrrell şi abatele Alfred Loisy. Acesta, comentator renumit, profesor la Institutul catolic din Paris, din concluzie în concluzie a ajuns la cele mai rele tăgăduiri. Papa Pius al X-lea a reacţionat în numele dogmelor şi în 1907 a condamnat pe Loisy, care deja rupsese orice legătură cu biserica; aceeaşi condamnare includea şi pe unii filozofi catolici, ca Le Roy şi Laberthouniere.

Aşa cum făcuse aproape cu jumătate de secol mai devreme înaintaşul său Pius al IX-lea cu privire la liberalism (modernismul epocii) în celebra enciclică Quanta Cura şi prin Syllabus (1864), Pius al X-lea a condamnat de asemenea în 1910 „moder-nismul social" al lui Marc Sangnier, modernism apropiat de cel intelectual: scopul lui era să reducă creştinismul la unele acţiuni pământeşti, îmbunătăţirea soartei umanităţii, nu numai prin practicarea „binelui faţă de toţi oamenii", care este o datorie a oricărui creştin, ci printr-o acţiune politică şi socială în lume. Aceasta, din nefericire, arăta necunoaşterea ruinei morale a omului, necunoaşterea faptului că nevoia lui primordială este cea a unui Mântuitor; însemna să abată Biserica de la chemarea ei cerească.

Modernismul, zdrobit în manifestările lui exterioare, a rămas totuşi în mediile catolice şi protestante, conducând puţin câte puţin la o decreştinizare care se va generaliza, ajungând la apostazie.

Dintre toate doctrinele care au contribuit să abată urechile de la adevăr pentru a le îndrepta spre fabule (2 Timotei 4.4) şi cărora conducătorii religioşi le-au dat atenţia, cea mai eficace a fost teoria evoluţiei. Lucrările lui C. Darwin: „Originea speciilor" (1859) şi mai târziu „Ascendenţa Omului" au avut o mare influenţă. Concepţiile lui au fascinat lumea ştiinţifică şi, răspândite prin tipărituri, au devenit pentru mulţime tot atât de nediscutabile ca legea gravităţii. Pentru adevăraţii savanţi ele nu depăşesc domeniul ipotezei: sunt admise din lipsa unei alte explicaţii. Deşi autorul se apăra de o astfel de învinuire, totuşi darwinismul atacă desigur pe Dumnezeu Creatorul. Necredinţa declarată a început să domine. Haeckel, ateu înverşunat, a declarat că Darwin „a dat o Anti-Geneză şi a câştigat o victorie strălucită faţă de istorisirile mitice demodate ale Genezei." Vrăjmaşul încerca în mod evident să discrediteze revelaţia divină şi să zguduie credinţa celor sfinţi. Astăzi lumea savantă priveşte cu nepăsare la darwinism, faţă de care necredinţa aduce alte speculaţii: în lupta neîncetată dintre adevăr şi eroare, o minciună înlocuieşte alta, până ce paharul nelegiuirii va da peste margini şi Dumnezeu va interveni, aşa cum va face, pentru ca gloria Sa să strălucească.

Aluatul raţionalist a invadat toate organizaţiile religioase ale creştinătăţii. Un pastor englez neconformist scria: „Biserica naţională liberă a Marii Britanii, fiind de acord cu declaraţiile doctorului G., preşedintele ei, nu mai poate fi socotită ca o mişcare evanghelică; ea este astăzi o grupare de slujitori ai bisericii, al căror scop deschis este de a ignora şi de a tăgădui adevărurile fundamentale ale credinţei creştine." Această afirmaţie gravă s-ar putea aplica celor mai multe dintre bisericile protestante, judecând după numeroasele declaraţii ale reprezentanţilor lor cei mai autorizaţi. Raţionalismul a luat, în cea mai mare parte din ele, un caracter de dispreţ neruşinat faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Chiar şi câmpul de misiune a fost contaminat. Lucrarea atât de preţioasă pentru toţi cei care aveau pe inimă mântuirea sufletelor cufundate în întunericul păgânismului s-a corupt în mâinile oamenilor. Au trebuit să se formeze unele ligi biblice pentru a combate, în unele câmpuri misionare din India şi din China, nu sistemele mincinoase păgâne, ci rătăcirile modernismului zis creştin. în multe cazuri comitetele conducătoare, ele însele infectate de acelaşi microb, nu puteau sau nu voiau să intervină. Societatea misionară a bisericii anglicane, de exemplu, care fusese întemeiată de oameni care au suferit moartea pentru credinţa lor, a văzut pe urmaşii lor tăgăduind adevărul şi refuzând să primească învăţăturile lui Hristos. Cei care n-au vrut să-i urmeze pe calea aceasta de apostazie, au creat Socie-tatea misionară biblică a bisericii anglicane, în întregime pe baza credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu. Este un spectacol trist dat astăzi, într-un mod general, de bisericile ieşite din Reformă.

În felul acesta se pregăteşte apostazia finală a întregii creştinătăţi de nume. Creştinătatea în întregime va ajunge la sfârşitul timpului răbdării lui Dumnezeu. Ea a refuzat lumina pe care Dumnezeu a răspândit-o din belşug în secolul trecut; ea va avea ca sfârşit noaptea veşnică.

Sectele

Un alt aspect al creştinătăţii acesteia este înmulţirea sectelor, pe care epoca noastră le-a văzut născându-se şi prosperând, foarte diferite în importanţă, în învăţătură şi în manifestări. S-a putut defini ca sectă „orice colectivitate religioasă întemeiată pe un alt principiu decât cel al unităţii trupului lui Hristos." Dar printre ele simt sisteme de minciună care, deşi fac caz de texte sau expresii împrumutate din Biblie, pun în locul Evangheliei produse ale imaginaţiei omeneşti şi duc sufletele orbite în apostazie. Nu se pot numi decât „secte de pierzare", sistemele acestea care întind tot mai mult mreje diabolice asupra lumii religioase. Aşa este cu ştiinţa creştină, mormonismul (sfinţii zilelor din urmă), adventismul zilei a şaptea, aurora mileniului şi cele ieşite dintre ele, printre care martorii lui Iehova.

Erori grave de demult, ca anhilismul, condiţionalismul, universalismul, revin şi se răspândesc. Spiritismul face progrese mari în toate ţările. El pretinde că pune pe adepţii săi în legătură cu duhurile celor morţi; în realitate sunt demonii, care vin şi pun astfel stăpânire pe cei care au lepădat adevărul Evangheliei şi pregătesc creştinătatea decăzută să primească pe „omul păcatului" (2 Tesaloniceni 2.3).

Mulţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu se lasă înşelaţi de mişcarea zisă de „sfinţire", inaugurată de predicile lui Pearsall Smith (1870), care pretindea să stingă o stare de perfecţiune morală caracterizată prin absenţa păcatului în cel credincios, Îndemnurile stăruitoare ale Cuvântului lui Dumnezeu la veghere, din cauza prezenţei păcatului în firea noastră atât timp cât trăim în trup, arată falsitatea sistemului acestuia.

În sfârşit, din toate părţile se văd apărând oameni care spun că au darul de a vorbi în limbi şi de a vindeca prin punerea mâinilor. Aceasta ar fi, spun ei, o întoarcere la minunile de la Cincizecime. De aici este dat numele de penticostalism unei mişcări născute din Trezirea din Ţara Galilor la începutul secolului, care s-a tot mărit şi prezintă de altfel tendinţe diferite. Oricât de sinceri şi de zeloşi pentru Evanghelie ar fi mulţi dintre copiii lui Dumnezeu care se ataşază mişcării acesteia, alături de ei sunt elemente dubioase, iar excesul şi manifestările spectaculoase ale persoanelor exaltate (şedinţe publice de vindecare ,etc) au făcut deseori mai mult rău decât bine cauzei Evangheliei. Ei ţin punctele fundamentale ale acesteia, totuşi multe din afirmaţiile lor doctrinare nu suportă lumina Noului Testament.

Să nu fim surprinşi de atâtea activităţi ale erorii în casa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, astfel de constatări nu ar face decât să confirme, dacă ar fi nevoie, Cuvântul care spune că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire" (2 Timotei 3,13). Să veghem şi „cel căruia i se pare că stă în picioare, să ia seama să nu cadă" (1 Corinteni 10.12).

Câteva raze de lumină

În mijlocul întunericului tot mai mare care caracterizează sfârşitul istoriei Bisericii, să privim încă o dată firul de argint al harului, a cărui linie am putut-o deja urmări şi care va continua neschimbată până la sfârşit. Este mângâietor lucru să-ţi mai întorci puţin privirile de la lucrarea nimicitoare a spiritului omenesc înşelat de adversar, pentru a ţi le îndrepta spre ac-tivitatea binecuvântată a dragostei lui Dumnezeu, care nu încetează să facă minuni în timpul răbdării Sale. Desigur, nu poate fi vorba decât de câteva priviri generale, ici şi colo, asupra acestor raze luminoase, pentru perioada de la trezirea din cea dintâi jumătate a secolului al XlX-lea, până după războiul din 1914-1918.

Misiunile

Lucrarea misiunilor, îndeosebi în ţările păgâne, trebuie să atragă atenţia. Numeroase societăţi misionare au apărut în secolul al XlX-lea, cea mai mare parte în prima jumătate. Biserica moravă, de care ne-am ocupat mai înainte, s-a distins în domeniul acesta.

Un mare număr de misionari, călătorind în dependenţă de Dumnezeu, au urmat paşii lui A. N. Groves, care se consacrase acestei lucrări şi petecuse mai mulţi ani în lucrarea din India. Amintim de asemenea numele lui Martyn, al lui William Carey tot în India, al lui Adoniram Judson în Birmania, al lui Robert Mofat şi al lui David Livingstone care au lucrat cu o stăruinţă admirabilă în sudul Africii, al lui Francois Coillard în Zambezi, al misionarilor din Madagascar; al lui John Paton care a fost supranumit „apostolul Noilor Hebride"; al lui Alex Mackay; al lui Hudson Taylor (1832-1905), întemeietorul Misiunii din Interiorul Chinei, care a făcut să vină un număr mare de lucrători în acest câmp larg de lucru; al lui Ch. Studd etc. Toţi erau oameni deosebiţi prin evlavia lor, prin darurile lor, prin energia lor şi consacrarea în întregime în lucrarea Stăpânului. Despre mulţi dintre ei se poate spune că, deşi morţi, ei vorbesc încă şi că „faptele lor îi urmează."

În Rusia

Pe continentul european, nişte credincioşi devotaţi au dus Evanghelia celor dezmoşteniţi, îndeosebi în Rusia. Un creştin englez distins, lordul Radstock, a petrecut mult timp pe acolo şi predica lui a fost spre binecuvântarea multora, îndeosebi la Petrograd. In înalta societate, ca şi printre cei modeşti, Duhul lui Dumnezeu lucra cu putere, mai ales după 1874 şi a adus la cunoaşterea harului divin, între alţii, pe colonelul Paschkov din garda imperială, pe contele Bobrinskiy, fost ministru, şi pe contele Korff. Devenind creştini modeşti, ei au dus Evanghelia în diferitele locuri unde uşa le era deschisă, în aşa fel încât binecuvântarea se întindea până departe în ţara aceasta plină de întuneric. Dar vrăjmaşul veghea. Când Pobiedonostzef, un mare împotrivitor al lucrării care se năştea, a devenit procuror al Sfântului Sinod, a persecutat cu înverşunare pe martorii Domnului. El poate fi considerat ca unul din marile instrumente de care Satan s-a servit de-a lungul secolelor pentru a stinge flacăra adevărului. S-a putut spune că, în timpul celor douăzeci şi cinci de ani ai activităţii lui, el a făcut tot atât de mult rău adevărului, ca cea mai mare parte din împăraţii romani din primele secole.

Cei dintre aristocraţi care au mărturisit pe Hristos au fost exilaţi; dar Dumnezeu Şi-a continuat lucrarea de har printre ţăranii ruşi cărora li s-a dat numele de stundişti (de la cuvântul german Stunde, „oră", referire la timpul în care se adunau). Mişcarea a început printre coloniştii germani, apoi s-a răspândit printre mojicii (ţăranii) ruşi, cărora Alexandru al II-lea le acor-dase o anumită măsură de libertate, care le-a fost retrasă de fiul său, care i-a urmat, după asasinatul tatălui său. Izgoniţi în Siberia, întemniţaţi, torturaţi, ei au mers pe urmele acelui „nor mare" de martori care, în timpurile de altădată, n-au vrut să primească eliberarea, „ca să dobândească o înviere mai bună" (Evrei 11.35-39).

Cu toate eforturile vrăjmaşului, lucrarea Duhului lui Dum-nezeu a continuat în Rusia. Mii de suflete au fost aduse la cunoştinţa Domnului şi sute de adunări de credincioşi simpli s-au format în afara bisericii oficiale. Ei nu aveau decât o cunoaştere imperfectă a adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la strângerea laolaltă în jurul Domnului a celor care au crezut, dar dragostea lor, credinţa lor, zelul lor erau remar-cabile. Timp de câţiva ani, creştini devotaţi din alte ţări, ca doctorul Baedeker, au obţinut de la guvernul imperial autorizaţia să răspândească Biblia în Rusia. Ei au mers prin toată ţara, în toate direcţiile şi, cu ajutorul Societăţii britanice şi străine, au răspândit din belşug Sfânta Carte. Acesta a fost desigur mijlocul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a face să încol-ţească lucrarea Sa de har în mii de suflete.

Când a avut loc revoluţia, libertatea de conştiinţă fiind proclamată începând din martie 1917, lucrarea s-a răspândit în mod minunat în ţara aceasta atât de întinsă. Dar puterea ateistă care s-a stabilit nu putea decât să se ridice împotriva a tot ceea ce poartă numele lui Hristos. „Voi sunteţi cinci milioane", spunea într-o zi unul dintre aceşti conducători, unui creştin evanghelic rus, „sunteţi prea numeroşi. Voi constituţi pentru noi un pericol pe care îl vom înlătura."

După 1928 a început o persecuţie sălbatică împotriva celor mai mulţi dintre cei care purtau numele de creştini, care au fost duşi în Siberia. Deportarea de populaţii întregi, masacre, torturi, nimic n-a fost cruţat ca să facă să dispară din ţara aceasta lumina creştinismului. Ştim totuşi că puterea îngrozitoare a lui Satan este sub controlul suveran al Stăpânului universului şi că în curând Dumnezeul păcii va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre. Până atunci, atât timp cât încă mai este ziua răbdării Sale, El continuă, în ciuda tuturor piedicilor, lucrarea Sa de har în multe inimi. Cei credincioşi, în mare număr, se adunau în locuri izolate, în peşteri şi în alte refugii tăinuite, pentru a se zidi şi a se încuraja unii pe alţii prin rugăciune şi prin citirea Cuvântului. Ei au cunoscut prin experienţă ceea ce au întâlnit înainte de ei martorii credincioşi despre care citim că „au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare... au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capră, lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău, ei, de care lumea nu era vrednică" (Evrei 11.36-38).

Treziri

În 1856, câţiva creştini întristaţi de indiferenţa care domnea în jurul lor în America şi, în general, în toată creştinătatea, s-au învoit să se adune în fiecare zi, la amiază, într-o cameră modestă din New York, pentru a se ruga şi a cere lui Dumnezeu cu stăruinţă să lucreze în inimi. în curând alţii li s-au alăturat şi, ca un foc pe câmpia deschisă, mişcarea s-a întins în tot oraşul, iar locurile de adunare au fost umplute de persoane dintre care multe cereau rugăciunile adunării pentru cei care doreau foarte mult să se întoarcă la Dumnezeu.

A fost un răspuns divin la această mijlocire generală. Peste tot, pe uscat şi pe mare, Duhul lui Dumnezeu Îşi făcea lucrarea şi a fost bucurie în cer pentru un mare număr de păcătoşi care au venit la pocăinţă. Unii marinari care erau pe ocean, pentru care mamele lor neliniştite ceruseră mijlocirile celor care se adunau la ora aceasta neobişnuită, au făcut cunoscut că, în mod tainic cuprinşi de puterea Duhului lui Dumnezeu, au fost aduşi în situaţia că şi-au mărturisit păcatele şi au cunoscut mântuirea prin credinţă în Mântuitorul pe care mult timp Îl respinseseră.

Una din roadele acestei lucrări de rugăciune şi de mijlocire a fost trezirea deosebită care a avut loc în nordul Irlandei, apoi în Anglia în 1859, de care mulţi dintre copiii lui Dumnezeu îşi aminteau ca timpul întoarcerii lor la Dumnezeu. Sute de persoane erau cuprinse cu atâta putere de lucrarea Duhului lui Dumnezeu, încât cădeau la pământ, înmărmuriţi, până ce aflau eliberarea prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care a murit şi a înviat. În multe părţi, locaşurile de plăcere erau atât de mult părăsite, încât proprietarii lor au trebuit să le închidă. Dar când a venit încercarea, multe flori n-au dat roadă şi răul s-a arătat cu mai multă violenţă ca altădată. Totuşi persoane foarte nume-roase au trecut de la moarte la viaţă şi au putut binecuvânta pe Acela care i-a adus, în aceste zile binecuvântate, la cunoaşterea dragostei Sale.

Lucrarea aceasta puternică a pregătit terenul în Anglia pentru binecuvântarea pe care El a răspândit-o în ţara aceasta, înce-pând din 1873, prin vizita celor doi evanghelişti americani, Moody şi Sankey. Cu toate că Evanghelia predicată de aceşti doi slujitori ai lui Dumnezeu era incompletă, este fapt sigur că mii de suflete au fost mântuite prin lucrarea lor. Împreună, ei au vestit Evanghelia cu o putere rară unor mulţimi imense, în America şi în Anglia, producând peste tot un mare interes pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că ei n-au ieşit cu totul afară din tabără pentru a purta batjocorirea pentru Hristos, n-au ştiut din nefericire să conducă în locul acesta de binecuvântare pe cei pe care Domnul îi aducea la El prin ei.

Şi alte ţări din Europa au fost cercetate de binecuvântarea de sus în aceeaşi perioadă. Căderea imperiului în Franţa în 1870 a deschis uşa mare Evangheliei în ţara aceasta. Chiar înaintea acestei date, unii slujitori ai lui Dumnezeu au lucrat aici cu binecuvântare, în diferite locuri, predicând vestea cea bună, încât treziri adevărate au avut loc, de exemplu în Drome în 1852-1856, în Gard în 1858-1860. Dar, odată cu instaurarea Republicii, multe oraşe catolice au fost evanghelizate ca nicio-dată până atunci. Doctorul Mac All a întemeiat la Paris şi în alte locuri o misiune care, cu ajutorul unor oameni devotaţi, printre care R. Saillens, s-a dezvoltat în multe centre de întuneric şi de necredinţă şi a fost binecuvântată pentru multe suflete.

Printre trezirile cele mai însemnate mai aproape de epoca noastră se vorbeşte de cea din 1904, din Ţara Galilor, care fusese din plin binecuvântată în 1804 şi în 1859.

Este o dovadă izbitoare a suveranităţii căilor harului lui Dumnezeu în ce priveşte alegerea uneltelor de care S-a folosit. Aceştia erau oameni simpli şi aparent cel mai puţin pregătiţi pentru lucrarea aceasta.

Evan Roberts, un tânăr miner, cunoscut pentru ataşamentul lui de Cuvânt şi pentru evlavia lui, avea obiceiul de a petrece ore întregi în rugăciune şi în părtăşia în singurătate cu Dum-nezeu, dar nimic nu prevestea că acest modest muncitor, fără multă educaţie, ar putea fi folosit pentru a trezi mulţimi ador-mite în somnul morţii. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu a înce-put în jurul locuinţei lui şi s-a răspândit în toată ţara; mii de suflete au mărturisit că au primit mântuirea prin credinţa în Domnul Isus Hristos. A fost, ca totdeauna, o mare triere; totuşi, o cercetare atentă a câmpului acestuia în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat, dovedeşte oricărui observator serios realitatea vieţii divine.

Binecuvântări bogate s-au răspândit apoi asupra insulei Anglesea, apoi asupra oraşului Liverpool. Evan Roberts vorbea cu putere unei adunări de zece mii de persoane şi oamenii îşi mai aminteau cu emoţie de predica lui despre „Numele lui Isus". O mare dependenţă de Duhul lui Dumnezeu şi un duh de rugăciune intensă îl caracterizau pe el şi pe cei care lucrau împreună cu el. Veşnicia va arăta minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în timpul acesta de trezire.

În Spania, unde libertatea religioasă pentru necatolici a fost restrânsă chiar după Consituţia relativ liberală din 1871, Evanghelia a continuat să se răspândească în secolul al XX-lea. Revoluţia spaniolă din 1936 şi cumplitul război civil care a urmat au făcut ca situaţia credincioşilor din ţara aceasta să fie foarte grea, îndeosebi în Catalonia. Este adevărat că poporul, pradă unei adevărate crize de decreştinizare, s-a ridicat împotriva bisericilor şi a preoţilor şi a cruţat oarecum pe „evanghelici". Dar regimul care s-a stabilit după înfrângerea partidului revoluţionar a adus acestora piedici şi greutăţi în strângerile laolaltă, în mărturia lor, în evanghelizare, ca şi în viaţa de toate zilele, în căsătorii, înmormântări etc.

În Portugalia s-a dezvoltat o lucrarea frumoasă de evanghelizare cu ocazia Trezirii, datorită Societăţii biblice britanice, cu rezultate însemnate mai întâi în insula Madera, prin doctorul Kalley, apoi chiar în Portugalia, prin De Veira. Ei i s-au împotrivit persecuţii deosebite în 1846, în 1886 şi în 1901. Dar din nou Evanghelia a găsit porţi larg deschise în secolul XX şi s-a răspândit din belşug.

În Italia, Dumnezeu a deschis de asemenea uşa Evangheliei în secolul din urmă. Am vorbit mai înainte de un creştin ales, contele Guicciardini (1808-1870), care a lucrat cu zel ca să aducă la cunoştinţă mesajul glorios care îi adusese pacea şi mântuirea. La începutul trezirii, care a avut loc după cea din Elveţia şi din alte ţări, Biblia avea o putere deosebită şi multe suflete au fost aduse la credinţă.

Lucrătorii Domnului care fac cunoscut astăzi vestea cea bună, constată că altădată întoarcerile la Dumnezeu erau mai nume-roase şi lucrarea mai profundă ca acum, cu toată libertatea mai mare şi uşa mai larg deschisă. Evoluţia firească a ţărilor catolice romane se face spre necredinţă. Şi este mai greu de câştigat pentru Hristos un necredincios care a abandonat catolicismul, decât unul evlavios, însufleţit în general de temerea de Dumnezeu şi de o oarecare cunoştinţă a adevărurilor fundamentale ale creştinismului.

Misiunea din interiorul Chinei

Ultima vizită a lui Moody şi Sankey în 1883 a avut o influenţă durabilă asupra dezvoltării misiunilor în ţările păgâne, datorită interesului pe care ea l-a creat în universităţile din Anglia şi îndeosebi la Cambridge. Mulţi studenţi, întorşi la Dumnezeu, s-au consacrat lucrării acesteia. Un număr mare dintre ei au părăsit un viitor frumos pământesc şi au intrat în lucrarea Misiunii din interiorul Chinei, întemeiată în 1865 de doctorul Hudson Taylor, el însuşi misionar în această ţară. Până atunci, lucrarea de evanghelizare se mărginea la porturile de la mare deschise străinilor şi la provinciile din apropierea oceanului. Hudson Taylor făcuse, este adevărat, împreună cu un colabo-rator devotat, W. Burns, câteva vizite periculoase în interiorul ţării. El a înţeles că trebuia un efort mai mare şi a întemeiat Misiunea din interiorul Chinei, bazându-se pe puterea lui Dumnezeu.

La începutul ei, în 1865, cinci misionari au răspuns acestei chemări. În 1875, societatea număra cincizeci şi unu lucrători, În 1885, şapte studenţi de la Cambridge, după ce s-au întors la Dumnezeu, au plecat spre China, după ce au ţinut în toată ţara adunări de rămas bun care au avut ca rezultat întoarcerea multora la Dumnezeu şi au servit ca punct de plecare pentru viaţa de misiune. Unul dintre aceşti şapte tineri lucrători ai lui Dumnezeu a condus apoi mult timp Misiunea. Un altul, Charles T. Studd, a întemeiat o misiune în centrul Africii. Prin 1930 se numărau peste şase mii cinci sute misionari în China, fără a socoti pe cei care lucrau fără a fi ataşaţi de vreo societate. Se vestea Evanghelia în fiecare dintre cele douăzeci şi nouă de provincii.

Armata Mântuirii

O prezentare imparţială a mişcărilor religioase din epoca noastră nu poate să lase deoparte Armata Mântuirii. Întemeiată în 1878 de un pastor metodist foarte mult preocupat cu mântuirea sufletelor pierdute, W. Booth, ea s-a răspândit rapid, lucrând acum în 79 de ţări şi având mii de ofiţeri şi soldaţi. Deşi formarea ei şi metodele ei nu se potrivesc cu învăţătura Bibliei, organizaţia aceasta religioasă grupează în mod sigur un mare număr de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, plini de dorinţa de a face cunoscut mesajul mântuirii în masele cufundate în întuneric şi de a ajuta pe dezmoşteniţii acestui pământ. Datorită lor, un mare număr de oameni lipsiţi de orice, dintre cei fără căpătâi din marile oraşe în lumea întreagă, creştinizată sau păgână, intră în legătură cu adevărurile Evangheliei, mai mult sau mai puţin prezentate. Nenumăratele organizaţii filantropice ale Armatei Mântuirii au pregătit multe suflete să audă mesajul Evangheliei.

Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă în ziua cea mare a răsplătirilor şi va fi încercată prin foc. Creştinătatea se carac-terizează astăzi prin spiritul ei de nesupunere faţă de Cuvânt şi, în această privinţă, Armata Mântuirii ne dă o privelişte tristă. Cum se îndreptăţeşte cu Scriptura locul de autoritate administrativă şi executivă dat femeilor, înlocuirea ritualului de iniţiere al botezului printr-un „serviciu de consacrare" şi cel al cinei Domnului printr-o „reuniune pentru sfinţire"?

Lucrări diverse

Printre lucrările de evanghelizare din secolul trecut, menţio-năm pe cea a unui slujitor remarcabil al lui Dumnezeu, Charles Spurgeon. La vârsta de douăzeci de ani, în 1854, el a început să predice Evanghelia la Londra. Întors la Dumnezeu din tinereţe, el mărturisise în adunări publice numele Domnului, de la vârsta de şaisprezece ani. Patru ani mai târziu, în 1858, a fost chemat să prezinte adevărul înaintea unei mulţimi de douăzeci de mii de persoane adunate în Palatul de Cristal, de ziua postului naţional convocat cu ocazia marei revolte a unor locuitori din India. Cu ocazia aceasta, el a vorbit cu o astfel de putere încât discursul lui a avut un răsunet extraordinar în toată ţara. Î 1861 s-a clădit pentru el o sală mare care putea să cuprindă şase mii de persoane. Timp de treizeci de ani, până la moartea lui în 1892, el a vestit mântuirea unor mulţimi care mereu se reînnoiau. Din toate părţile veneau oameni să asculte pe acest mare predicator, care până la sfârşit n-a pierdut nimic din prospeţimea şi din puterea lui.

Una din caracteristicile acestui din urmă veac, din punct de vedere al lucrării divine în această lume, a fost răspândirea tot mai mare a Sfintelor Scripturi, prin care lumina şi binecuvân-tarea s-au răspândit până la cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Societatea Biblică Britanică şi pentru străinătate, întemeiată în 1804, a fost o puternică unealtă în mâna lui Dumnezeu, pentru a pune Cuvântul Său la îndemâna a milioane de cititori.

În necredinţa sa, Voltaire spunea: „într-o sută de ani, Biblia îşi va fi terminat istoria şi nu se va mai găsi decât în muzee sau în podul vreunei case..." Care a fost răspunsul divin la această îndrăzneaţă afirmaţie, în cuvinte de batjocură? Societatea Biblică Britanică şi pentru străinătate, ea singură a vândut în 1933 aproape 8 milioane exemplare ale Bibliei, întreagă sau parţială, ceea ce a făcut ca numărul Bibliilor şi Noilor Testamente vândute numai de această societate în lumea întreagă să ajungă la 583 milioane, în 851 traduceri diferite.

Alte societăţi importante, Societatea Biblică a Scoţiei, Societatea Biblică Trinitară etc, au răspândit de asemenea Cuvântul vieţii în milioane de exemplare. În ciuda tuturor tăgăduirilor şi criticilor făcute de necredinţă, Cartea Sfântă continuă să-şi arate puterea, pentru că ea este Cuvântul viu şi lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri. Minunile realizate doar prin simpla ei citire, însoţită de lucrarea Duhului Sfânt în inimi, vor fi o temă de laudă veşnică pentru locuitorii din locul sfânt. Casa în care Voltaire şi-a rostit cuvintele nelegiuite arătate mai sus, a fost transformată în depozit de Biblii, cu mii de exemplare. Sfânta Scriptură îşi duce mesajul mântuitor în toate ţările lumii. Dar cărţile lui Voltaire, în câte exemplare se vând? Câte apar pe an şi în câte limbi au fost traduse?

În clădirea imensă a Societăţii Biblice din Londra, două mari hale conţin nu mai puţin de 2 milioane de exemplare. în faţa unor astfel de bogăţii, te gândeşti la grâul adunat odinioară de Faraon în grânarele lui în Egipt, prin grija lui Iosif. Acum, lumea înfometată are la dispoziţie grânarele umplute cu pâinea vieţii, pâinea spirituală, din belşug. Să lăudăm pentru aceasta pe Domnul secerişului şi să-I cerem să uşureze ajungerea ei la suflete doritoare de pace şi de hrană prin care să capete mântuirea, înainte ca judecata să cadă asupra acestei lumi nelegiuite şi apostate, care a lepădat acest Cuvânt veşnic! „Cerul şi pământul vor trece — a zis Fiul lui Dumnezeu — dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24.35).

Orfelinatele din Bristol, întemeiate de George Muller (1806- 1898) sunt un exemplu însemnat al credincioşiei lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale, făcute credinţei care se bazează pe El, atât pentru nevoile vremelnice alor Săi, cât şi pentru sufletele lor.

Mai mult de două milioane lire sterline au fost primite în o sută de ani, de creştinii care conduc aceste orfelinate, ca răspuns la rugăciunile lor, fie pentru întreţinerea miilor de orfani crescuţi prin grija lor, fie pentru răspândirea Scripturilor şi predicarea Evangheliei în diferite ţări.

O altă lucrare de credinţă este aceea a doctorului Barnardo, care a deschis în 1866 un azil pentru copiii părăsiţi pe gunoaiele Londrei. După ce le dădea o educaţie creştină, ale cărei roade să fie durabile şi binecuvântate, cei mai mulţi dintre tineri plecau în coloniile britanice, unde îşi câştigau în mod cinstit existenţa.

Un filantrop creştin, a cărui amintire ne este de asemenea spre binecuvântare, Contele de Shaftesbury, şi-a dedicat viaţa în slujba Domnului şi spre binele omenirii suferinde. Cei săraci, cei dezmoşteniţi de această lume erau în mod deosebit în atenţia grijii lui binefăcătoare. Creştin smerit, îi plăcea să lucreze printre aceia faţă de care se arăta simpatia deosebită a Domnului Isus, care „fiind bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi." În 1843, el s-a consacrat cu o mare dăruire şi energie, lucrării şcolilor de copii fără nici un căpătâi. De fapt, nu-l lăsa indiferent nici o nevoie şi făcea tot ce putea pentru ca Evanghelia să pătrundă în locurile mizerabile ale marilor oraşe şi pentru a îmbunătăţi condiţia socială a acestora. Aşa a fost el, până la sfârşitul lungii sale vieţi.

Concluzie

Care este speranţa Bisericii? Este oare stabilirea gradată şi totală a unei stări de lucruri mai bune, a unui mileniu lumesc de pace şi prosperitate, dar din care Moştenitorul de drept al Împărăţiei ar fi absent? Este oare întoarcerea la Dumnezeu a lumii sau chiar o „trezire generală"? Nici una din aceste perspective nu ne este pusă înainte de Cuvântul neschimbat al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Cuvântul ne spune clar că paranteza de acum, care a început în ziua Cincizecimii, se va închide prin venirea glorioasă a Mirelui, venire pe care Duhul Sfânt a reamintit-o bisericii adormite, acum mai bine de un secol. Numeroase miliarde de răscumpăraţi treziţi din somul lor vor privi spre cer cu ardoarea credinţei şi cu speranţa regăsită şi la strigătul Mirelui: „Eu vin curând", ei vor răspunde: „Amin, vino, Doamne Isuse!"

Un adversar al marii mişcări de trezire care a avut loc acum mai bine de un secol, a îndrăznit să spună că cei care au luat parte la ea erau sub influenţa unei „iluzii". Credinţa însăşi, iluzie pentru cel necredincios, este pentru noi care credem „con-vingere cu privire la lucrurile care nu se văd." Venirea din nou a Domnului şi Mântuitorului nostru va împlini promisiunea pe care El a făcut-o: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine..." (Ioan 14.3). Să ne amintim de înştiinţarea pe care ne-o dă Petru: „În zilele din urmă vor veni batjocoritori... şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?... Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi" (2 Petru 3.3). Desigur, Domnul dorea ca Biserica să aştepte mereu venirea Lui; este oare o iluzie să realizezi această aşteptare? Cel care dă mărturie despre aceste lucruri spune: „Da, Eu vin curând." Amin, vino, Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22.20).

În ce priveşte creştinătatea de nume, ea merge rapid spre momentul când Domnul o va lepăda. Ea se caracterizează mai ales prin înlăturarea autorităţii divine a Scripturilor; modernismul refuză să primească Scripturile, ca divin inspirate. El tăgăduieşte căderea omului şi judecata de la urmă a celor nepocăiţi. Nesocotirea drepturilor lui Dumnezeu asupra creaturilor Lui şi a dragostei Lui, arătată în darul Fiului Său, se generalizează. Teama de Dumnezeu, respectul datorat Creatorului de către creatură sunt din ce în ce mai rare. Astfel, neavând nici o frână care să-i îndepărteze de calea păcatului, oamenii se dedau cu totul la nepăsarea de a se lăsa pradă poftelor lor, sperând totuşi să găsească în ele fericirea pe care au pierdut-o. Ei sunt „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu" (2 Timotei 3.4).

Totuşi în ciuda indiferenţei şi necredinţei crescânde, Dumnezeu Îşi continuă lucrarea harului Său, prin Duhul şi Cuvântul Său. Multe suflete aduse la cunoştinţa Domnului aşteptă cu bucurie venirea Lui din nou. Fericirea nespusă a Casei Tatălui va fi în curând partea veşnică a celor răscumpăraţi. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia" (Psalmul 30.5). Apoi, întreaga creaţie va fi eliberată de către Prinţul Păcii, pentru a se bucura de „gloria copiilor lui Dumnezeu." „Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se găseşte în aceste locuri, le-am auzit zicând: ,A Celui care stă pe Scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor" (Apocalipsa 5.13).