Biserica potrivit Scripturii

Așteptarea venirii din nou a  lui Hristos

Reînnoirea interesului pentru Scriptură a adus un mare număr de credincioşi să fie conştienţi de însemnătatea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a descoperit cu privire la Adunare, trup al lui Hristos, la apartenenţa cerească şi a poziţiei care rezultă pentru ea în lume. Prin aceasta, însuşi cuvântul profeţiilor, care ocupă un loc atât de mare în Scriptură, a fost obiectul unei atenţii deosebite din partea credincioşilor doritori să cunoască aşteptarea Bisericii cât şi ceea ce priveşte pe poporul Israel, restabilirea lui în ţara părinţilor lor şi gloria care va rezulta în timpul împărăţiei lui Mesia. Profeţiile încă neîmplinite referitoa-re la cea de a doua venire a lui Hristos fuseseră deja cercetate, îndeosebi cu un secol mai devreme, atât în Anglia de D. Whitby, cât şi în Elveţia de Crinsoz de Bionnens în „Încercări asupra Apocalipsei" (1729); interesul s-a reaprins odată cu răsturnările aduse de vârtejul secolului. Una din lucrările care aveau să stârnească cel mai mare interes în diferitele medii creştine se numea „Venirea Mesiei în glorie şi în măreţie": ea a apărut în 1812 şi autorul ei era un Iezuit născut în Chile, dar care trăise ca pustnic în Italia centrală, Manuel de Lacunza (1731-1801), cunoscut şi cu pseudonimul Jean-Joseph Ben-Ezra. Publicată în spaniolă, ea a fost tradusă în engleză în 1826 şi a produs o senzaţie profună în ţările anglo-saxone. El afirma, între altele, după Scriptură, două învieri, cea a sfinţilor înainte de mileniu şi apoi cea a celor răi. El a contribuit să trezească pe creştini pentru a aştepta revenirea personală a Domnului Isus Hristos.

Traducerea engleză era de E. Irving (1792-1834) şi însoţită de o prefaţă a lui; acesta era un scoţian, predicator convingător al Evangheliei, care s-a hotărât de atunci încolo să vestească venirea din nou a lui Hristos. Chemările lui pline de putere au scos pe mulţi indiferenţi din somnul morţii. Din nenorocire Irving a alunecat în erori grave referitoare la persoana Fiului lui Dumnezeu şi la lucrarea Duhului Sfânt, iar lucrarea pe care Domnul i-o încredinţase a ajuns astfel grav compromisă. Ea este originea unei secte, a comunităţii neoapostolice. Puţini slujitori dotaţi ca el şi-au ruinat activitatea în Biserică, din lipsă de veghere.

În timp ce se înmulţeau publicaţiile referitoare la profeţie (s-au numărat peste o sută de lucrări şi cel puţin zece periodice publicate în engleză, care tratau în mod special cea de a doua venire a lui Hristos), s-au organizat „reuniuni profetice", în care se aprofundau aceste adevăruri biblice; mulţi creştini răspân-deau descoperirile care se făceau din Scriptură şi în felul acesta era încurajat zelul copiilor lui Dumnezeu de a aştepta din ceruri pe Fiul lui Dumnezeu. Unele, ca cele care s-au ţinut la Albury (Sussex) acasă la Henry Drummond, din 1826 până în 1830, aveau din nefericire să favorizeze irvingismul. Altele au fost organizate prin îngrijirea doamnei Powerscourt, din 1831 până în 1833, pe moşiile lui Powerscourt, în mijlocul unui ţinut muntos din Irlanda: acolo avea să fie în mod hotărât scoasă în relief datoria creştinilor, de a aştepta pe Hristos şi de a lua poziţie faţă de o lume creştinizată dar în stare de apostazie, peste care va veni să se desfăşoare judecata. De atunci, numărul celor care aşteaptă venirea din nou a Domnului a crescut în toată creştinătatea, inclusiv în biserica catolică. Dar cuvântul Său „tuturor celorlalţi din Tiatira": „Ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni", rămâne, ca şi promisiunea şi avertismentul Său către Filadelfia: „Eu vin curând, păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa" (Apocalipsa 2.25; 3.11).

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!" Şi cine aude să zică: „Vino!"... Cel care dă mărturie despre aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând!" Amin! Vino, Doamne Isuse!" (Apocalipsa 22.17,20).

Cunoaşterea chemării Bisericii

Se înţelege că împreună cu redescoperirea aceasta a promisiunii lui Hristos, o alta a fost făcută în Scriptură: cea a chemării, a poziţiei şi a nădejdii proprii Bisericii. Formată din toţi cei care au fost „smulşi din mijlocul acestui veac rău", Biserica, în care copiii lui Dumnezeu sunt uniţi cu Hristos, omul glorificat în cer, este un corp străin în lumea aceasta, în care ea este lăsată ca să dea mărturie despre Soţul ei ceresc, aşteptându-L.

Descoperirea aceasta a avut ca rezultat să lucreze, prin Duhul Sfânt, în mulţi oameni evlavioşi, o umilinţă profundă înaintea Domnului, socotind că ceea ce poartă aici pe pământ numele de biserică creştină se îndreaptă spre o ruină fără îndreptare. Apoi acelaşi Duh le-a arătat în Cuvântul lui Dumnezeu toate îndru-mările necesare mersului creştinilor, atât în colectiv cât si individual, precum şi alte adevăruri de preţ, lăsate uitate de multe secole.

Un singur trup

Ei au ajuns să înţeleagă că, rămânând ataşaţi de diferitele lor organizaţii ecleziastice, tăgăduiau practic unitatea Adunării lui Dumnezeu; odată ce se alăturau uneia, nu aparţineau alteia, iar a pretinde că a le pune pe toate împreună s-ar forma un ansamblu din părţi diferite care ar face unitatea bisericii, ar însemna să tăgăduieşti deschis că fiecare creştin, şi nu un grup de credincioşi adunaţi după propriile lor vederi, este un mădular al singurului trup al cărui cap este Hristos. Întăriţi în credinţă, învăţaţi şi pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să trăiască ei înşişi cu sobrietate, în mod drept, cu evlavie, despărţiţi personal de lume, ei au făcut pasul pe care li-l arăta ascultarea de Cuvânt: să se retragă din aceste organizaţii religioase pentru a se aduna în numele Domnului Isus, în jurul mesei Sale, masa Domnului, rânduită de Domnul şi nu de oameni, pe principiul unităţii trupului lui Hristos, în afara lumii şi a religiei ei. Aceasta nu s-a făcut cu toţi în aceeaşi clipă; mişcările sufleteşti au fost mai mult sau mai puţin adânci şi mult sau mai puţin lungi, şi ele au avut loc în multe locuri diferite, dar acelaşi Duh le producea.

Nu era vorba numai de a resimţi, oricât ar fi fost de dureroasă, absenţa vieţii spirituale şi a părtăşiei frăţeşti care caracteriza bisericile oficiale. Am văzut că ochii multor creştini se des-chiseseră în multe ţări pentru a-i face să iasă din ele; pe de altă parte, însăşi bisericile acestea fuseseră mai mult sau mai puţin pătrunse de Trezirea evanghelică; însăşi ideea unităţii creştinilor începuse să se arate până în sânul clerului evanghelic anglican la începutul secolului. Dar principiul însuşi al bisericilor sau denominaţiilor, separate sau nu de stat, era contrar unităţii Duhului şi, pentru a ţine seama de aceasta, trebuia, pentru cei „care mărturisesc numele Domnului" după ce s-au „depărtat de fărădelege", să se adune numai în numele Domnului şi fără vreun alt fel de slujire decât acela, suveran si rodnic, al Duhului Sfânt.

Cina în afara oricărui sistem religios

Nu se poate şti cine a fost cel dintâi luminat şi care a luat iniţiativa frângerii pâinii în afara oricărui sistem religios. Acestea sunt întrebări fără folos. Dumnezeu ştie în ce măsură El a îngăduit, în toate timpurile, ca unii din copiii Săi să facă aşa, cu simplitatea de la început a Bisericii. Probabil că tocmai în perioada Trezirii, faptul acesta s-a produs, cel puţin ocazional, în multe locuri care ne rămân necunoscute, fie pe continent, fie în insulele britanice, fie în America. Faptul acesta este sigur pentru unele localităţi din Irlanda, de exemplu la Ennis, în sud-vestul insulei acesteia, chiar înainte de 1828, şi la Dublin.

În oraşul acesta, informaţii diferite dar nu contradictorii arată, în anii 1826 până în 1828, cel puţin trei grupe mici de persoane călăuzite să se adune duminica, nu numai pentru a se ruga şi a citi Cuvântul, dar mai ales, începând din 1826, să ia cina împreună fără alte intenţii decât de a-şi aminti împreună de Domnul lor. Unii, ca E. Cronin, erau dintre independenţii veniţi la Dublin şi care nu se învoiseră să fie înregistraţi într-o congregaţie închisă. Alţii erau creştini de diferite origini care, fiind din întâmplare în legătură, au constat că aveau vederi comune cu privire la starea lumii religioase. Era pe atunci A. N. Groves, care s-a întors la Dumnezeu în 1817 şi mai târziu s-a hotărât să-şi părăsească ocupaţia din cabinetul lui de dentist prosper la Exeter (Devonshire) pentru lucrarea misionară; gândind că are nevoie pentru aceasta să fie consacrat, el venea regulat la Dublin pentru a-şi face studiile teologice, când a înţeles inutilitatea ordinării. El a întâlnit printre alţii pe J. G. Bellett, tânăr avocat care s-a întors la Dumnezeu citind o carte de studii şi era gata să renunţe şi el la profesia sa. S-au încurajat reciproc şi Groves îndeosebi l-a lămurit pe prietenul său în legătură cu strângerea laolaltă în jurul Domnului; ei au ajuns să se adune simplu împreună cu alţi doi sau trei. Un alt grup se afla într-o stare de spirit asemănătoare, printre ei fiind W. Stokes şi John Parnell (care a devenit apoi lordul Congleton). Nici unul din aceste mici colective nu avea ideea de a se situa definitiv în afara oricărui sistem, ci doreau să fie mai degrabă liberi faţă de toţi. Ei se întâlneau şi treptat au venit mai mulţi printre ei, îndeosebi acasă la Francis Hutchison, unde se afla, pentru prima oară, un pastor anglican din ţinutul muntos din Wicklow, John Nelson Darby, vechi coleg şi prieten al lui J. G. Bellet. Aceasta avea loc, atât cât se poate preciza, în iarna din 1827-1828. Acasă la F. Hutchinson avea să aibă loc adunarea şi frângerea pâinii, în care se vede în general punctul de plecare al mărturiei „fraţilor" şi la care participau J.G. Bellet, E. Cronin, J.N. Darby şi F. Hutchinson. Dar ar apărea destul de dificil să dai date exacte, documentele care vorbesc despre ele prin scrisori sau în alt fel, fiind din partea participanţilor care şi le aminteau după mai mult de patruzeci de ani şi fără precizie cronologică. Se pare că cel puţin o adunare de felul acesta, dar în care nu se arăta intenţia de a se continua fără întrerupare, a avut loc în 1828 şi la începutul lui 1829 şi că abia în noiembrie 1829 s-a ţinut cea dintâi adunare în deplină cunoştinţă de cauză şi a continuat în mod regulat.

Nu fără motiv Dumnezeu a permis nesiguranţa acestor date de început. Nimic nu subliniază mai bine că nu era vorba de o acţiune necugetată, cu atât mai mult o atracţie pe urmele unui om. Nu era nimic sectar, nici impulsiv, ci lucrarea Duhului lui Dumnezeu se făcea în mai mulţi în acelaşi timp, cu o profunzime şi o încetineală diferite, potrivit persoanelor.

Adunarea din strada Aungier

S-a continuat să se ţină adunările din Fitzwilliam Square, în Dublin, la F. Hutchinson, timp de câteva luni, şi alte suflete au fost adăugate, printre care lordul Congleton, Andrew Miller, W. Stokes. Numărul crescând, unii dintre ei gândindu-se că o mărturie publică era necesară — cum era cazul lordului Congleton, care era de o extremă smerenie personală — au închiriat în mai 1830 un local în care se făceau vânzări la licitaţie, pe strada Aungier: aceasta a fost cea dintâi sală de adunare publică a „fraţilor". Pentru a o pregăti de adunare, trei sau patru aveau obiceiul sâmbăta seara să ia mobilele şi obiectele diferite care incomodau. Unul dintre ei, Cronin, amintindu-şi de munca aceasta, spunea 50 de ani mai târziu: „Ce timp binecuvântat, de neuitat pentru sufletul meu! În lucrarea aceasta noi aveam, fără îndoială, prezenţa Stăpânului, zâmbetul Lui şi aprobarea Lui." Cei care intrau pentru prima oară erau conştienţi de puterea, prospeţimea şi ungerea cu care Cuvântul era prezentat şi de sentimentul prezenţei Domnului, cu toate că locul părea cu totul aparte, contrasta cu podoabele bisericilor şi capelelor cu care erau obişnuiţi. Mai târziu fraţii au avut sala numai pentru ei şi aici s-au întâlnit mai mulţi ani.

Vestea despre mişcarea aceasta s-a răspândit, ridicând un interes viu. Ceea ce izbea de asemenea era că, deşi lipsea cu totul o coordonare vizibilă, adunările acestea la care se adăugau tot mai multe persoane, nu arătau nici o urmă de dezordine. De asemenea adevărurile care dăduseră naştere mărturiei acesteia erau potrivite foarte bine pentru multe inimi şi un mare număr de credincioşi au cerut să participe la cina Domnului. Şi aceasta nu numai la Dublin, ci şi în alte locuri din Irlanda şi din Anglia, unde s-au format adunări asemănătoare.

"Fraţii"

Dacă este fără folos să te întrebi cine este iniţiatorul principal al mişcării acesteia — pentru că numai ziua Domnului ne va arăta şi lucrul acesta — ne gândim cu recunoştinţă la acest nucleu de creştini evlavioşi şi bine calificaţi, de care Dumnezeu S-a servit pentru a pune iar în lumină adevărurile bogate referitoare la Adunare, şi atâtea altele care erau mai mult sau mai puţin uitate, dacă nu chiar cu totul, din timpurile apostolice, adevăruri care nu erau teoretice, ci de o mare însemnătate practică: astfel, eliberarea de păcat, siguranţa veşnică a mântuirii, marile dispensaţii, lucrările Duhului Sfânt, venirea Domnului. Nu ne putem gândi la ei fără să ne amintim cu tărie cele scrise în Evrei 13.7: „Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri" şi să aducem mulţumiri Aceluia care i-a dat. Cel mai bun fel de „a le urma credinţa" este de a cerceta ce anume au învăţat ei şi de a ne face timp să-i citim. Dumnezeu a pregătit oameni dotaţi cu o inteligenţă sclipitoare, cu o instruire excepţională, dar i-a făcut să treacă prin mişcări sufleteşti profunde, aducându-i în starea de a-şi abandona orice idee înaltă despre ei înşişi şi orice încredere în capacităţile lor, pentru a se preda în întregime, cu smerenie şi cu o renunţare de sine care recomandau învăţătura lor, în şcoala şi în lucrarea Domnului. Unul dintre ei, deşi „necunoscut", este „bine cunoscut"; vorbim de J. N. Darby, fără a pierde din vedere pe cei care au fost strâns uniţi în începuturile acestea ale unei lucrări despre care el a scris: „Mulţi alţii au lucrat în direcţia aceasta şi mai mult, cu un devotament mai mare decât mine, chiar cu un rezultat mai evident în ce priveşte binecuvântarea sufletelor."

John Nelson Darby, născut la Londra în 1800, dintr-un irlandez bogat care era mare proprietar şi negustor, a excelat în studii la Trinity College (Universitatea din Dublin) şi urma să fie avocat, când s-a simţit chemat de Dumnezeu să se consacre în slujba Lui. A abandonat baroul şi a fost ordinat ca diacon al bisericii anglicane în 1825, apoi preot, în anul următor. A trecut printr-o frământare de suflet cumplită timp de şapte ani, pentru a se bucura apoi de o pace desăvârşită prin credinţa în Hristos şi în lucrarea Lui, înţelegând şi primind cu toată siguranţa poziţia celui credincios în Hristos — una cu un Hristos glorificat, primit datorită Lui şi aşezat în El în locurile cereşti. Şi-a început în 1825 lucrarea într-o parohie săracă din ţinutul Wicklow, în Irlanda; acolo el s-a consacrat tuturor, în dauna sănătăţii sale, iar Dumnezeu i-a binecuvântat activitatea, atât pentru cei din parohia lui, cea mai mare parte săraci şi foarte ignoranţi, cât şi pentru mulţi catolici din regiune. Dar din nou unele probleme îi munceau conştiinţa şi spiritul, de data aceasta cu privire la poziţia lui ecleziastică: nu numai că vedea o mulţime de rele şi de inconsecvenţe în starea bisericii anglicane, dar înţelegea tot mai mult că toţi credincioşii erau una în Hristos şi că deci adevărata Biserică este una cu Capul ei glorificat, un singur trup, trupul lui Hristos. Unele discuţii pe care le-a avut cu arhiepiscopul lui despre relaţiile dintre Biserică şi puterea civilă au fost ocazia pentru el de a expune în scris câteva din observaţiile lui. Tocmai atunci a trebuit, în urma unui accident cu calul, să stea un timp la Dublin, unde şi-a format, aşa cum s-a văzut deja, relaţii cu alţi creştini preocupaţi în acelaşi fel. Prietenia care îl lega de J. G. Bellet s-a întărit. Ea avea să dureze până la moartea acestuia din urmă: J. G. Bellet a terminat în 1864 o carieră binecuvântată în lucrarea Domnului, lăsând scrieri care fac totdeauna plăcere celor care au primit o credinţă de un preţ asemănător. În timpul despre care vorbim, el venea de la Londra, unde se întâlnise cu nişte creştini care cercetau profeţia; fusese foarte mult interesat de aceasta, dar a fost fericit îndeosebi să vadă ecoul pe care îl aveau în prietenul său J. N. Darby lucrurile pe care i le spunea. Acesta n-a părăsit chiar atunci parohia lui şi s-a întors în ţinutul lui muntos, unde a mai rămas un an; apoi a demisionat din funcţiile lui, dar nu şi din preoţie şi ca preot a călătorit în Irlanda şi în Anglia, pentru a rupe toate legăturile 318 cu biserica oficială abia în 1835-1836, după alte ciocniri de idei cu nişte archiepiscopi. El însuşi mărturisea despre profunzimea lucrării care se făcea în el. Nu vroia nici să gândească, dacă s-ar despărţi de biserica stabilită, să creeze o nouă dizidenţă. Unul din vechii lui prieteni îl întreba, prin 1834: „Ei bine, ne-ai părăsit, John? De ce biserică te-ai ataşat?" „De nici una, a răspuns el; eu n-am deloc a face cu dizidenţii."

Dar tocmai pe el, mai mult ca pe alţii, Dumnezeu l-a folosit ca să fie cunoscute adevărurile pe care prietenii lui împreună cu el le-au găsit în Cuvânt. Din 1828, o broşură („Consideraţii asupra naturii şi unităţii Bisericii lui Hristos", Dublin 1828) exprima ceea ce fraţii, pe cale de a se aduna în mod regulat, căutau să practice. Ea îşi păstrează actualitatea, pentru că în ea sunt definite toate elementele distinctive — ale unei mărturii de dat, potrivit Cuvântului, existenţei adevăratei Biserici şi unităţii trupului lui Hristos, care contrazice orice biserică de sine stătă-toare. „Cel care caută interesele unei anumite denominaţii, scria el, este vrăjmaş al lucrării Duhului lui Dumnezeu, iar cei care cred în „puterea şi venirea Domnului Isus Hristos", trebuie să se păzească de un astfel de spirit... Nici o strângere laolaltă, dacă nu este formată pentru a cuprinde pe toţi copiii lui Dumnezeu pe temelia completă a împărăţiei Fiului, nu poate afla plinătatea binecuvântării, pentru că nu o are în vedere şi credinţa ei n-o cuprinde... Simbolul exterior şi mijlocul de a exprima unitatea este participarea la cina Domnului: „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine"... Unitatea este adevărul în care Biserica se glorifică, dar unitatea care are ca scop să favorizeze şi să asigure propriile noastre interese nu este unitatea Bisericii; este o confederaţie care tăgăduieşte natura şi nădejdea Bisericii. Unitatea care este într-adevăr cea a Bisericii este unitatea Duhului şi nu poate să fie realizată decât în lucrurile Duhului."

Caracteristici ale mişcării

Un martor din acele timpuri scria: „Roadele acestor învăţături atât de clare, atât de solemne, atât de bine întemeiate pe Scriptură, au fost mari şi imediate. Ele au găsit un ecou în multe inimi creştine. Oameni evlavioşi, în locuri diferite, simţind că le era imposibil să continuie cu starea de lucruri existentă în Biserica de nume, au primit cu bucurie adevărul adus în felul acesta înaintea lor şi au părăsit denominaţiile respective. Trac-tatele şi cărţile s-au înmulţit repede, tot mai clare şi simple. în zilele acestea de prospeţime şi simplitate, sufletele creşteau repede în harul şi în cunoaşterea Domnului şi a adevărului Său. Mulţi se întrebau până unde va merge lucrul acesta. Dar Domnul lucra şi a rezultat un mare număr de credincioşi" (Andrew Miller).

Un altul spunea că „printre cei care s-au despărţit de organizaţii diferite erau oameni deosebit de dotaţi, oameni cu greutate, inteligenţi, membri ai clerului, ai baroului, ai magistraturii, ofiţeri din armată şi din marină, medici, oameni dintr-o înaltă poziţie socială. Separarea lor, aşa cum se poate gândi, a cauzat o agitaţie mare şi o împotrivire puternică. Multe relaţii de prietenie au fost rupte, multe afecţiuni preţioase zdrobite; multe sacrificii şi necazuri au trebuit îndurate" (C. H. Mackin- tosh).

Mulţi, cum spune de asemenea A. Miller, gândeau că mişcarea va dispare repede, pentru că nu avea nici organizaţie definită, nici rânduială clericală, nici mărturie de credinţă, nici un mijloc vizibil de unitate, nici preşedinte, nici slujitori ordinaţi. Dar Domnul era cu aceşti fraţi, potrivit promisiunii de a fi în mijlocul celor doi sau trei adunaţi pentru Numele Său. El era bucuria, binecuvântarea şi zidirea alor Săi şi El îi întărea.

Nu este de mirare că era uneori neclaritate în felul lor de a se aduna, dar ei au înţeles în curând că libertatea Duhului dădea la o parte orice regulă şi orice obişnuinţă. Trebuia de asemenea, cum am văzut şi pentru J .N. Darby, timpul necesar pentru o aplicare totală a principiilor emise şi o ruptură hotărâtă cu diferitele medii ecleziastice. A. N. Groves, care a realizat o lucrare misionară în Mesopotamina şi în India, niciodată nu s-a despărţit în totul de ele. J. G. Bellet, în 1834 „nu era încă despărţit în adevăr de biserica stabilită." El avea să înveţe însemnătatea separării pe care o cerea ascultarea de Dumnezeu. J. N. Darby avea să scrie unui prieten în 1851: „Cred că în 1827-1828, cu ocazia eliberării mele din robie, Dumnezeu a pus în lumină unele adevăruri de care Biserica avea nevoie. Cred de asemenea că, deşi alipindu-mă de adevărurile acestea şi căutând să ajut sufletele prin ele, m-am afundat în ele pentru a avea ceea ce se numeşte pacea şi unitatea. Nu intru în chestiunea de a şti în ce măsură lucrul acesta a fost îngăduit sau în ce măsură o repulsie naturală pentru conflicte era amestecată cu harul, dar aşa a fost..." Dar aceasta nu a împiedicat pe fraţi să meargă înainte într-o independenţă totală faţă de oameni, vestind Evan-ghelia celor necredincioşi sau învăţând pe copiii lui Dumnezeu adevărurile pe care le primiseră: într-un sat în care nu erau decât vreo doisprezece, aveau obiceiul ca după cină, în fiecare dumini-că, să se împrăştie prin satele vecine ca să predice Evanghelia în mod liber şi cu râvnă. Scrierile fraţilor se răspândeau în afară, mulţi credincioşi ajungeau să înţeleagă chemarea cerească, poziţia, privilegiile, răspunderile, rânduiala şi aşteptarea Adunării lui Dumnezeu.

Slujirea

În legătură cu adevărurile acestea se punea pentru ei problema esenţială a slujirii, îndeosebi a slujirii Cuvântului prin evanghelişti, păstori, învăţători. Locuri ca cel din Efeseni 4.7-12 arătau că Hristos, după ce a împlinit răscumpărarea şi a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, a dat Duhul pentru a forma, a zidi şi a hrăni Adunarea prin aceste „daruri". El are grijă să i le dea. El le dă cui voieşte şi ai Săi au să le „dorească" din toată inima, cu înfocare, pentru ca cei păcătoşi să obţină mântuirea şi mădularele lui Hristos să crească până la „plinătatea" Lui (versetul 13). însă în diferitele denominaţii religioase, fără a vorbi de clerul catolic, slujirea este rezervată într-un mod exclusiv unor oameni consacraţi de oameni, potrivit unor rânduieli stabilite, cel mai adesea diferite de la o biserică la alta. Ea este împiedicată în mii de feluri în creştinătate. Piedicile acestea dispar când fraţii se aşază simplu sub libertatea şi dependenţa numai a Duhului. Călăuziţi de El, cei pe care El îi cheamă la aceasta pot să vestească fără rezerve „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu" pe care le găsim în Scriptură, pentru că acelaşi Duh îi călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16.13). Fraţii au susţinut totdeauna că organizarea omenească a slujirii stabilită de oameni contrazice Scriptura şi produce efecte dezastruoase. „Un om pregătit prin studii, fără un dar de la Duhul şi uneori chiar străin de viaţa din Dumnezeu, poate, dacă este consacrat după rânduială, să facă ceea ce se numeşte „serviciul divin" în sistemul ecleziastic de care aparţine. Dimpotrivă, un credincios adevărat care ar avea cele mai evidente daruri ale Duhului, pentru a predica sau pentru a învăţa, primite de la Hristos, Capul Bisericii, dar care n-ar fi fost consacrat de oameni potrivit obiceiului, n-ar putea să şi le exercite."

Extinderea mişcării

Adunări asemănătoare aceleia din Dublin n-au întârziat să se înfiinţeze în restul Irlandei, mai ales în partea de sud-vest, la Limerick, dar şi la Cork şi în interior (Granard). J. N. Darby a călătorit mult prin acele locuri, îndeosebi în 1830.

Între timp, el s-a dus prin Anglia, unde lucrarea de asemenea se dezvolta. A fost la Cambridge, apoi la Oxford, la Londra în 1830, a revenit la Oxford în anul următor. Acolo a făcut cunoştinţă cu B. W. Newton, care se pregătea să fie ordinat, şi s-a împrietenit cu un viitor tovarăş de luptă, preţios şi credincios, G. V. Wigram. Întors la Dumnezeu în 1824, la 19 ani, acesta părăsise o carieră militară promiţătoare, pentru a studia şi el ca să devină preot. Tot acolo J. N. Darby a întâlnit pe J. L. Harris, care terminase studiile la Oxford, şi era pastor în apropiere de Plymouth, de asemenea pe un slujitor din Oxford, un calvinist hotărât, Bulteel; acesta, într-o predică renumită a atacat cu tărie biserica stabilită (1831) şi a ajutat astfel la ruptura fraţilor de această biserică, încât J. N. Darby a scris o broşură pentru a-1 susţine; dar el nu li s-a alăturat decât mai târziu.

Plymouth

În anul următor (1832), mulţi dintre aceşti oameni de la Oxford se regăseau la Plymouth. Acolo locuia Newton, care 1-a invitat pe J. N. Darby să vină, pentru că se deschidea o uşă pentru Cuvânt. Wigram, de origine din Devonshire, fusese numit la o parohie în apropiere de Plymouth, tocmai când Harris renunţa la a lui. Au venit de asemenea George Muller, un german convertit la Halle, pastor baptist dar de asemenea „trezit" în legătură cu Biserica, şi colegul şi prietenul lui, Craik, cumnat al lui Groves; şi în sfârşit un ofiţer de la marina regală, Percy F. Hall, care, după ce s-a întors la Dumnezeu, vestea evanghelia prin regiunea din jur, înainte de a-şi fi dat demisia, şi era în legătură cu nucleul acesta. Puţin mai târziu, în 1835, avea să li se adauge S. Tragelles, unul dintre cei mai eminenţi şi mai evlavioşi critici ai textelor biblice. J. N. Darby a avut mai mulţi ani legături cu cei din Plymouth. El predica în biserici, apoi o anumită clădire le-a fost locul de adunare, care era formată şi care a devenit curând numeroasă, depăşind 700 persoane. Plymouth era astfel în atenţia tuturor. Fraţii impresionau nu numai prin ceea ce învăţau, ci şi prin felul lor de viaţă, foarte simplu, sobru, potrivit Cuvântului, şi aceasta cu atât mai mult cu cât erau cunoscuţi ca fiind ieşiţi din medii omeneşti distinse. Aici, la Plymouth, harul lui Dumnezeu i-a făcut pe unii să dea Domnului Isus bunurile lor materiale: bijuterii, mobile de preţ au fost vândute la licitaţie, şi lucrul acesta a durat trei zile (1838)! Banii rezultaţi din vânzare au fost folosiţi în lucrarea Domnului. Fraţii au continuat să răspândească Evanghelia în împrejurimi. Pentru că ei nu aparţineau nici unei denominaţii, se vorbea despre ei ca de „fraţii veniţi din Plymouth". Şi la Plymouth, de altă parte, a fost publicat un mare număr din tractatele şi broşurile lor şi a început să apară, din 1834, prima revistă a fraţilor, „The Christian Witness" (Mărturia Creştină), editată mai întâi de H. Borlase, apoi, după moartea acestuia în 1835, de J. L. Harris. Se ştie că numele de „fraţii din Plymouth" avea să se răspândească în toată lumea. Dar nici la Plymouth, nici în alte părţi, fraţii n-au pretins alt nume decât cel dat de Domnul în Matei 23.8, când El a spus ucenicilor Săi: „Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi."

Extinderea în Anglia şi împotrivirea

Mişcarea s-a întins puţin câte puţin în Anglia. Muller şi Craik s-au stabilit la Bristol, din 1832; nucleul din Exeter a dat naştere unei adunări. La nord-vest de Devonshire, la Barnstaple şi în regiune, comunităţi rurale erau pregătite de un evanghelist foarte simplu dar plin de entuziasm, R. Gribble, care de vreo cincisprezece ani era instrumentul unei treziri frumoase; un creştin evlavios şi dotat s-a stabilit aici în 1832 şi le-a fost spre mare binecuvântare, R.C. Chapman, cel care a fost numit mai târziu patriarhul din Barnstaple (1803-1902).

La Londra, cele dintâi adunări ale fraţilor au fost încurajate de G.V. Wigram, care a lucrat acolo în 1833. Alţii s-au stabilit la Bath, la Hereford, la Kendal, la Stafford, alţii în Scoţia.

O împotrivire îndârjită n-a întârziat să se ridice, mai ales din partea unor clerici. Nu este de mirare; poziţia luată de fraţi constituie în adevăr o mărturie hotărâtoare împotriva oricărei organizaţii omeneşti şi cel care este vrăjmaşul Capului Bisericii nu putea să rămână inactiv. Totuşi eforturile lui de a distruge mărturia aceasta chiar la naşterea ei s-au întors spre ruşinarea lui. În câţiva ani, adunările de felul acesta s-au înmulţit în toate insulele Britanice, în timp ce mişcarea s-a întins în alte ţări din Europa şi din America, deja atinse şi pregătite de Trezirea evanghelică. Nu avem de gând decât să prezentăm o vedere generală a acestei extinderi. De fapt, o istorie amănunţită ar fi probabil imposibilă: Domnul, care Şi-a rezervat cunoaşterea lucrărilor adunării din Filadelfia, a pus în „comoara Sa" ce a găsit El că a fost pentru Sine în perioada aceasta binecuvântată a unei mărturii de tip filadelfian.

În Elveţia

Îl găsim pe J. N. Darby în Elveţia în toamna anului 1837. Venise, spunea el, fără vreun plan de a lucra în ţara aceasta, ci atras de prezenţa unor fraţi despre care i se spusese că se strâng laolaltă aproape ca cei cu care el se aduna în Anglia. A făcut un prim popas, destul de scurt se pare, la Geneva, apoi a revenit aici în august 1839. Mai mult de cinci ani, până în ianuarie 1845 avea să-şi aibă reşedinţa obişnuită în Elveţia, cu toate călătoriile lui scurte în Franţa şi momentele de trecere prin Anglia.

„Predicam şi învăţam ce ştiam, scria el: deplina şi sfânta libertate a Evangheliei, siguranţa mântuirii în contrast cu legea, poziţia şi privilegiile bisericii, venirea Domnului pentru a o lua la El, de asemenea locuirea Duhului Sfânt în Biserică şi în fiecare mădular aici pe pământ."

Începuturile fraţilor la Geneva. — La Geneva, unde a rămas din august 1839 până în martie 1840 şi unde a mai revenit de câteva ori pentru un scurt timp, din 1837 era în legături apropiate cu biserica dizidentă din Bourg de Four. Fiind foarte bine primit, el a avut acolo o lucrare binecuvântată. Dar sen-timentele sincere care îl legau, într-o stimă reciprocă, de „fraţii păstori" Guers, Lhuillier, Empaytaz, şi toate eforturile pe care el le-a arătat cu har şi răbdare, n-au putut împiedica să se agraveze dezacordul care, de la venirea lui, separa pe aceşti păstori de turma lor. Ei stăruiau să menţină o slujire recunoscută oficial şi cu bătrâni stabiliţi, în timp ce mulţi dintre fraţi fuseseră de mult timp aduşi să dorească libertatea lucrării Duhului Sfânt în adunare, asa cum mărturiseşte una din scrisorile mişcătoare adresate din partea lor „către fraţii şi preaiubiţii lor păstori", în 1837. învăţătura dată de J. N. Darby a reuşit să-i lumineze, dar nu pe pastori. După ce au aşteptat îndelungat, vreo patruzeci dintre fraţii aceştia au sfârşit prin a se aduna aparte, la 3 martie 1842, având printre ei şi pe J. Foulquier. Acesta a fost nucleul adunării din Ile. J. N. Darby nu era la Geneva în timpul acela, În ce priveşte biserica din Bourg de Four - care a continuat numai puţin - cei mai mulţi dintre membrii ei, împreună cu alţi dizidenţi (îndeosebi din Oratoriu) aveau să se ataşeze bisericii evanghelice independente din Geneva, constituită în 1848.

La Lausanne. — J. N. Darby sperase totuşi, în 1840, menţinerea unităţii Duhului în "iubita adunare" din Bourg de Four. Părăsind Geneva în martie a acelaşi an, el lăsa pe fraţi „în deplină pace" şi se gândea să se reîntoarcă în Anglia. Dar Dumnezeu îl voia încă în Elveţia. „Oprit pe neaşteptate" la Lausanne, potrivit propriilor lui expresii, el s-a stabilit „într-o locuinţă singuratică, necunoscând pe nimeni", decât vreo câteva suflete care îşi căutau o îndrumare şi faţă de care el simţea „un fel de respon-sabilitate." Învăţătura lui a ridicat agitaţie printre dizidenţii grupaţi în jurul fraţilor Henri şi Francois Olivier. Henri a părăsit pastoratul; Francois, care înclina spre ideile perfecţionate (wesleyene), aduse de nişte metodişti activi, a ajuns să se înţeleagă în privinţa punctului acestuia cu J. N. Darby, care restabilea adevărul potrivit Scripturii. Dar ca şi la Geneva, conducătorii dizidenţilor, la fel ca Auguste Rochat la Rolle, s-au împiedicat de problema libertăţii de exercitare a darurilor şi de strângerea laolaltă independentă faţă de toate formaţiile constituite. De aici, o situaţie confuză; ea a sfârşit — după o conferinţă frăţească (septembrie 1842) care a făcut să rezulte imposibilitatea pentru J. N. Darby de a merge împreună cu dizidenţii, reprezentată prin reuniunea zisă de la Sfântul Petru — cu o adunare dezlegată de orice sistem. Cei din reuniunea de la Sfântul Petru aveau să dispară în biserica liberă care lua naştere, în 1848. J. N. Darby se pare că a plecat în mijlocul anului 1843, pentru a reveni anul următor, în august, după ce a vizitat Franţa, Anglia şi Olanda.

în Elveţia romană. — Dar lucrarea în Elveţia s-a întins în lipsa lui. Locuirea lui la Geneva şi la Lausanne a fost întreruptă de numeroase deplasări prin alte localităţi, de exemplu în Neuchatel în noiembrie 1839, alta în valea Joux în ianuarie 1843. Unii evanghelişti şi predicatori, dintre care şi veterani ai Trezirii anilor 1820, n-au întârziat să i se alăture, scuturând mai peste tot vechea dizidenţă aţipită, lucrând şi în alte grupări. Veneau la Geneva din depărtări pentru a asculta predicile lui J. N. Darby: creştinii din Ballaigues îşi amintesc că au auzit pe bunicii lor cum mergeau pe jos până acolo, mai mult de 80 kilometri. De la marginea lacului Leman sau de la Jura berneză şi în Neuchatel s-au format foarte uşor adunări: astfel, patru familii care se întâlneau în mod regulat din 1843 la Chaux-de-Fonds s-au hotărât apoi să se despartă pentru a duce mărturia unii la Ponts-de-Martel, alţii la Carmondreche şi alţii la Locle.

Unii slujitori îşi dădeau demisia din funcţiile lor pastorale oficiale. La Vevey, unde din 1838 cel puţin câţiva creştini se adunau pentru frângerea pâinii o dată pe lună, pastorul C. F. Recordon, a cărui vorbire elocventă atrăgea mulţimile, a demi-sionat în decembrie 1840 şi a venit cu toată modestia să ia loc împreună cu cei doi sau trei adunaţi pentru numele Domnului în acest oraş. „Când mi-am părăsit funcţia, spunea el mai târziu unui prieten, toată averea mea erau unsprezece copii." Domnul i-a răsplătit credincioşia, nu numai îngrijind de nevoile acestei familii, dar şi lărgind sfera de activitate a slujitorului Său. Timp de treizeci de ani, până la moartea sa în 1870, el a avut o lucrare prin predică şi prin scris, ale cărei roade se menţin. El a fost cel dintâi editor al revistei: „Messager Evangelique" (1860) şi al celei numite „La Bonne nouvelle annoncee aux enfants" (1861).

De altă parte, nişte tineri creştini doritori să se dedice lucrării de evanghelizare şi de zidire, au dorit, cu ocazia trecerii lui J. N. Darby prin Lausanne, să studieze Cuvântul sub îndrumarea lui; în felul acesta s-au adunat doisprezece fraţi timp de un an şi apoi la fel s-a făcut la Geneva timp de şase luni. El se ferea să intervină în chemarea şi în dedicarea lor pentru lucrare, lăsându-i numai în dependenţă de Domnul. Cei mai mulţi dintre ei au fost instrumente binecuvântate de Domnul, atât în Elveţia, unde nişte treziri locale au avut loc prin ei, cât şi în Franţa.

Poate că şi mai de folos a fost lucrarea făcută prin scrieri, atât traduse din englezeşte, cât şi redactate în franţuzeşte de J. N. Darby însuşi (care folosea foarte bine limba franceză). În afara broşurilor de contraverse ocazionale cu A. Rochat, F. Olivier şi alţii, în perioada aceasta au apărut lucrări scurte dar simple, clare, hotărâte, expunând Scriptura într-o supunere absolută faţă de autoritatea ei şi dovedind dragoste pentru Biserică şi Capul ei. Scrierile acestea, prin care mulţi creştini sinceri, în apropiere sau depărtare, au fost luminaţi, rămân esenţiale pentru cine vrea să înţeleagă însemnătatea mişcării spirituale din acest moment al istoriei Bisericii.

Astfel, „Apostazia dispensaţiilor succesive" (1836) schiţează o vedere generală a permanenţei acestor două fapte mari: omul totdeauna necredincios în responsabilitatea lui, Dumnezeu totdeauna credincios în planurile Sale de har. "Aşteptarea de acum a Bisericii şi profeţiile care stabilesc adevărul venirii din nou a Domnului" (Geneva, 1840), apoi „Note asupra Apocalipsei" (Geneva, 1842) arată caracterul distinctiv al dispensaţiei creşti-ne şi a Bisericii. Au urmat apoi lucrări care se referă mai direct la Biserica de pe pământ, în starea ei de acum, cu privilegiile ei, resursele şi datoriile ei. Cităm:

„Cu privire la formarea bisericilor" (Geneva, noiembrie 1840) şi „Noi amănunte" despre principiile emise în broşura dinainte (Geneva, 1841);

„Slujirea, văzută în natura ei, în izvorul ei, în puterea şi în răspunderea ei" (Lausanne, 1843);

„Despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică" (Valence, 1844).

Aceste învăţături, izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu, au fost însoţite de binecuvântarea Domnului, cu toată împotrivirea pe care au întâlnit-o nu numai din partea lumii religioase, dar şi de la unii copii ai lui Dumnezeu legaţi de diferite sisteme pe care nu se puteau hotărî să le părăsească. Adunările au fost de mai multe ori hărţuite, mai ales în timpul perioadei politice tulburi din 1845 până în 1848; şi chiar mai înainte, acte violente au avut loc în unele locuri; un frate a fost bătut foarte tare; o adevărată răscoală s-a produs la Lausanne în mai 1845. Deseori se aruncau pietre după credincioşii care se adunau.

Din punct de vedere al învăţăturii, o controversă vie şi uneori aprigă s-a aprins în jurul anului 1848, J. N. Darby luând parte la ea, atât printre cei din bisericile naţionale cât şi printre dizidenţi şi printre bisericile libere care tocmai apăreau, cu privire la bătrâni. I-a fost dată ocazia să arate foarte clar că desemnarea oficială a bătrânilor nu este conformă cu învăţătura Scripturii: ea recunoaşte fie adunării, fie clerului, o împuterni-cire care de fapt este luată pe nedrept. Tot atunci el a făcut să apară expunerea scurtă dar capitală intitulată „Biserica, potrivit Cuvântului" (Geneva, 1850).

Lucrarea se dezvolta. Fraţii au început în 1843 publicarea unei reviste de zidire „Mărturia potrivită Cuvântului", care a trebuit să se întrerupă în 1850. Domnul folosea mai ales slujitori calificaţi pentru predică, fraţi care vesteau în acelaşi timp Evanghelia mântuirii şi adevărurile privitoare la strângerea laolaltă în numele Domnului, la lucrarea Duhului Sfânt în Biserică şi la poziţia şi aşteptarea acesteia. Se estima în 1855 că erau în Elveţia romană aproximativ 50 de adunări, unele dintre ele din 200 sau mai multe persoane. Dar în acest timp J. N. Darby lucra mai ales în Franţa.

În Franţa

Adevărurile acestea pătrunseră în Franţa în acelaşi timp. Mulţi credincioşi erau pregătiţi să le primească, datorită Trezirii evanghelice. Contactele personale cu Anglia nu lipseau, unele scrieri venite din această ţară erau traduse şi răspândite. J. N. Darby a făcut mai multe călătorii prin Franţa, chiar înainte de 1840 (s-a dus de la Geneva la Pau în 1837). Au venit lucrători din Elveţia, unde profitaseră de învăţăturile lui. Chiar împotrivi-rea foarte grabnică faţă de ceea ce oamenii numeau plymou- thism, n-a făcut decât să atragă atenţia asupra mişcării acesteia. Domnul răspundea în felul acesta nevoilor multor suflete sincere care erau în căutarea unei poziţii ecleziastice întemeiată pe Scriptură. Asa a fost, aproape în acelaşi timp, în multe regiuni.

Era adusă acuzaţia aceasta de plymouthism împotriva a doi evanghelişti care treceau prin Albonssiere (Ardeche), în 1840: un învăţător de origine elveţiană, A. Guignard şi un altul francez, Pierre Dorel. În aceeaşi perioadă şi în aceeaşi regiune, un evanghelist din primele timpuri ale Trezirii, Andre Moureton, s-a dezlipit de orice legătură cu sistemele ecleziastice. El părăsise în 1825 o situaţie familială înlesnită la Annonay, pentru a merge din loc în loc şi a predica plin de zel Evanghelia, deşi încă pătruns de un spirit legalist; a fost foarte activ câţiva ani la Lyon în acelaşi timp cu A. Monod şi A. Dentan, apoi în valea Eyrieux (1831). S-au format adunări. La Vemoux şi în valea Eyrieux, L. J. Favez (1813-1902), un alt întemeietor al Trezirii, format în şcoala de teologie a Societăţii evanghelice din Geneva, apoi A. Guignard, găsiseră porţi deschise pentru un „serviciu binecu-vântat", cum scria J. N. Darby care vizita regiunea în 1841,1842 şi mai ales 1844. Pe „Platou", pastorul dizident Albert Dentan, despre care am mai vorbit, s-a lămurit foarte repede cu privire la toate. El a lucrat în mijlocul turmei sale din Riou şi din Pireyre, cu o înţelepciune care contrasta cu unele aparente lucrări pline de vioiciune din jur, şi a sfârşit prin a părăsi dizidenţa şi Societatea biblică scoţiană care îl plătea; asemenea lui C. F. Recordon la Vevey, cu şase copii şi în curând şapte, el şi-a urmat lucrarea în dependenţă numai de Domnul. El avea să lucreze şi în alte regiuni şi să revină la Saint-Agreve în 1858 pentru a rămâne aici până la moartea sa în 1874, ocupându-se de adunările pentru care el fusese instrumentul iniţial. Smerirea lui, devotamentul lui deplin până la epuizarea fizică, mergeau împreună cu darurile lui, pentru că el era atât evanghelist, cât şi păstor şi învăţător. O scrisoare a lui către unul dintre fraţii lui, în 1861, arată clar principiile şi practica adunărilor „fraţilor". El a avut, în regiunile unde lucrase atât de mult, nişte continuatori a căror amintire rămâne binecuvântată, printre care J. Moula (care a murit în 1884) şi mai ales Jerome Lebrat (care a murit în 1913).

O adunare exista din 1842 la Saint-Etienne, unde A. Dentan a locuit trei ani, una la Annonay, o alta în Lyon cel puţin din 1844 — care a trecut prin încercări serioase, dar s-a bucurat uneori de slujiri bune, ca cele ale lui Vey şi Moureton.

O lucrare asemănătoare se făcea în acelaşi timp în alte părţi din Ardeche (Privas, valea Eyrieux) şi în Drome, la Valence, la Monmeyran, la Combovin, unde A. Dentan a stat din 1845 pâna în 1851, extinzându-se în Isere, la Tullins.

Tot aşa în munţii Ceveni şi în câmpiile din jur-. Darby a trecut pe aici în mai multe rânduri, începând din 1841. A. Dentan a locuit în Vigan din 1852 în 1855 şi a călătorit mult în toată regiunea. Pierre Dorel (1809-1884), neobosit, avea timp de treizeci de ani să traverseze regiunile înalte din Auvergne, în Languedoc, cu puncte de atracţie la Pont-de-Montvert, în Lo- zere. Lucrarea lui se împletea cu cea a fraţilor activi din Vigan, din Nimes, din Montpellier, dar el a lucrat mai ales în regiunile catolice din Cantal şi din Puy de Dome, expus necazurilor şi chiar hărţuielilor din partea administraţiei bănuitoare a celui de-al doilea Imperiu: a fost condamnat la trei luni de închisoare în 1854, la Thiers. Lui J. N. Darby îi plăcea să-şi amintească în corespondenţa lui, de călătoriile făcute pe jos, cu desaga la spinare, pe potecile accidentate ale munţilor aspri cevenoli, unde el a revenit în 1844, în 1849, în 1856, în 1860. În cea mai mare parte din văi luau fiinţă adunări, nu fără împotrivire şi fără a fi dispreţuit. La Saint-Hippolyte-du-Fort (Gard) i s-a întâmplat lui J. N. Darby să predice la 150 femei şi numai 2 bărbaţi, toţi ceilalţi fiind reţinuţi de teama batjocurilor oamenilor. La Saint- Privat-de-Vallongue (Lozere) câţiva credincioşi care se adunau în 1850 pentru a citi Cuvântul, deşi rămânând în biserica naţională, au fost mustraţi foarte tare de pastorul care era la catedră; ei au ieşit unul câte unul din localul acela şi de atunci înainte s-au adunat în afara oricărei slujbe oficiale.

Cam în acelaşi timp o scenă asemănătoare se petrecea în Doubs, la Desandans şi pastorul se plângea, dezamăgit: „Cele mai bune din oile mele au plecat!" Ele aveau să se adune sub conducerea singurului Păstor! Lucrarea se continua în toată regiunea Montbeliard, ca şi în Alsacia, vizitate de fraţi din Elveţia şi de J. N. Darby, care în 1850 îşi exprima bucuria de a vedea acolo „o lucrare întinsă şi binecuvântată, despărţire de lume, dragoste de fraţi." La Besancon se adunau vreo cincizeci de persoane.

A fost de asemenea o mişcare importantă în Bourgogne, pe de o parte în Bresse şi în jur de Chalon, de altă parte la Dijon şi în împrejurimi, unde erau adunări în 1856.

La Paris, strângerea laolaltă pentru numele Domnului s-a format în timpul primelor călătorii ale lui J. N. Darby pe continent; era formată din 30 sau 40, cea mai mare parte oameni modeşti, în 1854. Erau adunări la Amiens, la Creil şi în regiunea Orleans.

Lucrarea se făcea totodată în sud-vest, în apropiere de An- gouleme, la Limoges, la Bordeaux şi în regiunea lui, la Saint-Fay, Clairac, Nerac şi în Bearn, unde J. N. Darby a venit în 1837, apoi în 1847. Unele adunări s-au format după 1840 la Bayonne, Orthez, Bellocq, ceva mai târziu la Pau şi Nay, unde nu le-a fost greu s-o rupă cu sistemele omeneşti. Numele lui Louis Barbey — vechi însoţitor al lui Pyt în lucrare — pe care l-am întâlnit în câteva rânduri, rămâne,.identificat cu lucrarea lui Dumnezeu în ţara aceasta" (J. N. Darby) şi cu începuturile adunării la Pau; momente dificile au fost cunoscute aici în 1850, din partea unui lucrător plin de zel (Buscarlet) care, neputând înţelege ideea de a nu mai avea bătrâni şi un preşedinte recunoscuţi, n-a mai rămas împreună cu fraţii. A. Moureton, pe care îl vom întâlni la Saint-Albit, s-a arătat activ în acest loc.

La Nimes, Adrien Boissier a început publicarea revistei „Ecoul Mărturiei" în 1860, pentru a o continua la Angoleme, la Limoges, la Paris, din nou la Nimes în 1869, în sfârşit la Paris, unde acest preţios slujitor al lui Dumnezeu a murit în 1873.

Aşa cum am spus, şederea lui J. N. Darby în Franţa s-a prelungit începând din 1847 şi el a revenit în mod regulat, aproape în toţi anii, după 1853. La Pau, el era primit acasă la prietenul şi colaboratorul său Pierre Schlumberger, un alsacian evlavios care punea în slujba Domnului bunurile sale materiale; stabilit cu familia lui la Pau, pentru sănătatea sa, el şi-a luat locul în mica adunare în 1848. Acolo J. N. Darby a redactat cea mai mare parte din volumele sale de „Studii asupra Cuvântului", apărute din 1852 până în 1856 şi, cu ajutorul unor fraţi bine pregătiţi, adunaţi împreună cu el la Pau în fiecare iarnă, el a făcut o mare parte din traducerea sa a Noului Testament (publicat în 1859), apoi şi a Vechiului Testament (publicat în 1885, după moartea lui).

Elveţia germană

Lucrarea în Elveţia roamnă şi-a avut ecoul şi prelungirea în Elveţia germană. J. N. Darby se afla acolo în 1850 şi se pare că erau deja adunări la Basle, Berna, Saint-Gall, Zurich.

Germania

Puţin după aceea lucrarea s-a întins în Germania. Duhul lui Dumnezeu lucra acolo, îndeosebi în Westfalia. Unele persoane se arătaseră interesate de învăţătura Cuvântului, la Dusseldorf, prin fratele mai mare al lui J. N. Darby, care locuise acolo doi ani. De altă parte, la Elberfeld o unitate a fraţilor (Bruderverein) lucra în duhul Trezirii evanghelice, urmărea o lucrare în oraşul acesta industrial şi în regiunea lui, prin vreo doisprezece evan- ghelişti. Aici a venit să se stabilească un frate elveţian, H. Thorens, care cunoscuse la Lyon, în 1846, pe un tânăr creştin din Elberfeld, iar acesta l-a făcut să vină aici. El strângea acasă la el pe unii credincioşi pentru a cerceta Cuvântul, printre care mulţi dintre aceşti evanghelişti, între alţii doi fraţi, Karl şi Ernst Brockhaus. Aceştia, împreună cu alţi trei, au ieşit din Bruder-verein pentru a forma împreună cu H. Thorens cea dintâi adunare a fraţilor în Germania. Aceasta avea loc în 1852. Doi ani mai târziu J. N. Darby a venit la Elberfeld şi a traversat toată regiunea accidentată vecină, lin drum foarte obositor, dar a avut o primire călduroasă nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru adevărul pe care îl predica. Strângeri laolaltă numeroase nu au întârziat să se formeze. Scrierile engleze traduse în germană se răspândeau. J. N. Darby a venit din nou în anii următori, pentru şederi mai prelungite. Împreună cu mai mulţi colaboratori, el a făcut o traducere a Bibliei în germană. El putea să scrie în 1869: „Lucrarea se întinde deosebit de frumos în toată Germania."

Ţările de Jos şi Belgia

S-au deschis unele uşi şi în Ţările de Jos. În 1854-1857, oameni din societatea înaltă, întorşi la Dumnezeu la Nice printr-un frate italian, Biava, au fost vizitaţi de J. N. Darby care se ducea în Germania şi în Elveţia. Mai târziu, Belgia la rândul ei a cunoscut adevărurile în legătură cu Adunarea, îndeosebi în regiunile industriale din Hainaut şi Liege; ele au beneficiat între altele de lucrarea lui W. J. Lowe (1838-1927), după 1870.

Lucrarea în Italia

În Italia, Trezirea evanghelică n-a fost cunoscută înainte de 1848, epocă în care a avut loc o lucrare remarcabilă îndeosebi la Florenţa, atât pentru chemarea sufletelor la Hristos, cât şi pentru strângerea lor laolaltă în jurul Lui. Împotrivirea a fost mare nu numai din partea bisericii catolice şi a guvernelor dominate de ea, ci şi din partea bisericii vaudeze şi a unor sisteme religioase protestante reprezentate până atunci numai de comunităţi străine neînsemnate şi care şi-au făcut loc în peninsulă şi în Sicilia, mai ales metodismul. Peste tot, cei credincioşi erau puşi în gardă împotriva „plymouthismului". Printre elementele cele mai active ale mişcării erau doi creştini luminaţi şi plin de zel, pe care Dumnezeu îi chemase dintre cei nobili şi înţelepţi în lumea aceasta, unul dintr-o familie renumită florentină, contele Pietro Guicciardini, celălalt dintr-o familie din Neapole, care îşi făcuse un nume în litere şi în arte, T. P. Rossetti. Cel dintâi, întors la Dumnezeu la Florenţa şi care s-a alăturat unui grup de martori smeriţi ai Domnului, a trebuit să se exileze în Anglia în 1851, acolo i-a întâlnit pe fraţi şi tot acolo a fost instrumentul întoarcerii la Dumnezeu al celui de al doilea, exilat şi el pentru motive politice. Amândoi, învăţaţi în adevărul privitor la Adunare, reîntorşi în Italia s-au dedicat lucrării, îndeosebi printre cei sărmani, cu un devotament neobosit. Din nefericire ei favorizau amestecul celor credincioşi cu lumea, spre paguba strângerii lor în afara taberii. Înaintarea Evangheliei era reală mai ales în Toscania şi în Piemont, dar ea se însoţea de o extremă confuzie ecleziastică. „Dacă vrei să vezi ruina Bisericii şi consecinţele ei, acolo (în Italia) trebuie să te duci, scria J. N. Darby în 1872; fiecare sectă caută să pună mâna pe aceia pe care Dumnezeu îi aduce la cunoştinţa Evangheliei — intro- ducându-i în starea în care ea se află şi într-o delăsare morală care zdrobeşte inima. Astfel, în general, aceste biserici abia stabilite, se şi prăvălesc." S-au format, între 1848 şi 1860, un anumit număr de comunităţi detaşate de organizaţiile existente, dar ele nu ajungeau până la noţiunea de libertate a slujirii prin Duhul; ele încercau să se constituie într-o biserică creştină liberă a Italiei, dar această biserică avea tot aşa de repede să se dezorganizeze. În mijlocul acestei confuzii, doar câţiva fraţi, credincioşi modeşti adânc încercaţi, au început să se adune în simpla ascultare de Cuvânt, începând din 1865. Câteva adunări s-au format astfel la Milan, apoi la Turin, la Roma. Dumnezeu a ridicat slujitori, îndeosebi pe Giacono Biava, care a început în 1870 la Turin publicarea unei reviste folositoare de zidire şi de evanghelizare, „II dispensatore". Văile vaudeze au văzut înfiin-ţarea de adunări. G. Biava a fost luat pe neaşteptate în 1880, dar lucrarea a fost continuată de fraţi pregătiţi, printre care şi englezul E. L. Bevir. Ea a fost în atenţia deosebită din partea lui J. N. Darby, care s-a dus de mai multe ori în Italia, a petrecut două luni la Turin în 1871, apoi la Milan în 1874.

Spania

În Spania, cu toată autoritatea clerului catolic şi violenţa împotrivirii lui, Evanghelia a pătruns puţin câte puţin, datorită lucrării Englezilor din Gibraltar (stăpânit de Anglia începând cu 1704), apoi societăţilor biblice străine, după 1835. Adevărul cu privire la Biserică a fost semănat aici încă din 1838, prin evlaviosul frate R. C. Chapman. El şi-a arătat roadele treizeci de ani mai târziu, în Catalonia (Barcelona), la Madrid, în nord-vest, datorită mai ales colportorilor curajoşi care străbăteau toată peninsula. Dar şi acolo conducătorii s-au angajat pe o cale prea largă. Abia mai târziu câteva adunări s-au format pe terenul separării reale pentru Hristos. Fratele W. J. Lowe, printre alţii, le avea îndeosebi pe inimă.

În Orient

Orientul apropiat a fost atins de Trezirea evanghelică prin Comitetul american pentru misiunile străine, întemeiat în 1810, o societate prezbiteriană. Deşi încercau să se ocupe de aceşti musulmani de care părea imposibil să te apropii, misionarii aceştia au lucrat peste tot printre populaţiile numeroase de apartenenţă creştină, copţi, în Egipt, ortodocşi, maroniţi, greco- catolici şi sirieni, în Liban şi în Siria. Lucrarea lor a avut rezultate, prin harul lui Dumnezeu, în aceste ţări diferite, pentru a aduce suflete la cunoşterea Sa. Adevărul cu privire la Adunare a fost răspândit de unul dintre aceşti misionari, un slujitor prezbiteran, Benjamin F. Pinkerton. La cerinţa Comitetului său, el studiase scrierile fraţilor şi mai ales ale lui J. N. Darby, cu scopul de a le combate cu motive puternice. El a fost dimpotrivă luminat prin citirea lor. El s-a retras din misiune în 1870, s-a stabilit la Beyrouth pentru a face rost de o presă de imprimat şi a răspândit traduceri de lucrări şi tractate în toate ţările din Orientul apropiat. Nu a lipsit împotrivirea clerului local, nici cea a misionarilor a căror activitate se desfăşura în acelaşi timp (Universitatea americană renumită din Beyrouth fusese înteme-iată de ei în 1866), dar lucrarea lui a fost binecuvântată. Ea s-a prelungit până la moartea lui în 1891, cu frumoase rezultate în Liban. Se frângea pâinea la Iafa (Palestina) din 1872, în multe locuri în Siria în anii următori, apoi la Beyrouth şi la Mardin (Turcia). El a vizitat totodată Egiptul, unde coopera cu el un colportor german, Ludwig Schlotthauer, care a murit în 1921, după mai mult de 50 de ani de lucrare în Egipt. Schlotthauer se stabilise în Alexandria, unde masa Domnului începuse să fie respectată de prin 1874. Unii pastori prezbiterieni luminaţi aveau să i se alăture, alţi fraţi au venit din Europa, printre care, ceva mai târziu, Otto Bladel — dar şi fraţi egipteni, ca pastorul prezbiterian Girgis Rafail (care a murit în 1934), a cănii amin-tire este totdeauna preţuită. Lucrarea a luat o dezvoltare însem-nată începând din 1881, nu numai în deltă, dar mai ales în Egiptul de Sus, în oraşele şi în târguşoarele mici, izolate. Slujitorii lui Dumnezeu n-au fost lipsiţi de încercări, de multe ori s-au aruncat în ei noroi sau legume stricate, de către fanatici, la ieşirea lor din adunări. Adunările din Egipt au fost păzite de la început într-o unitate bine închegată. Ele sunt acum mai mult de 170, ca număr.

În America

Lucrarea s-a întins în Statele Unite şi în Canada datorită mai ales a imigrării puternice europene din secolul al XlX-lea. Fraţi de origini diferite, germani, elveţieni, francezi, au contribuit alături de cei din Britania la formarea unor adunări, păstrând cel puţin o generaţie limba lor de naştere. Nu este cazul de a le face aici istoria. J. N. Darby a făcut mai multe călătorii de lungă durată în ţările acestea. Din septembrie 1862 până în septembrie 1863 el a fost în Canada, dar a făcut şi o plimbare de peste 3000 kilometri în Statele Unite. A doua călătorie a fost din ianuarie până în august 1865; o a treia, din august 1866 până în februarie 1868. Una de scurtă durată a fost în iulie 1870. O alta, din iunie 1872 până în aprilie 1873. Şi în sfârşit, din august 1874 până în iunie 1877 când s-a întors în Europa, el a parcurs Statele Unite, Canada şi şi-a prelungit călătoria peste Pacific până în Noua Zeelandă, unde unele adunări se formaseră de asemenea prin imigranţi, la fel şi în Australia. Aceste treceri prin America de Nord au permis diferite lucrări în regiunile nou populate şi printre Indieni. Conferinţe mari la Guelph (Canada) au reunit fraţi veniţi din mari depărtări; amintirea lor revenea deseori în corespondenţa sa.

Un caz deosebit şi demn de atenţie este cel din Guyana, unde J. N. Darby a făcut o călătorie în 1869, vizitând în acelaşi timp şi Antilele. Un vechi ofiţer de marină englez, Leonard Strong, devenit pastor după întoarcerea sa la Dumnezeu, venise în Guyana în 1826 ca director de şcoală al unei parohii anglicane, Învăţat de Cuvânt, el a părăsit puţin după aceea biserica anglicană, a evanghelizat în plantaţiile unde erau sclavi negri, a fost alungat de ura plantatorilor şi s-a stabilit la Georgetown, unde împreună cu alţi credincioşi se adunau în junii Domnului. El a fost în relaţii cu cei dintâi „fraţi" din Anglia şi când unul dintre ei, Iosif Collier, a venit în Guyana în 1839, terenul era pregătit pentru adunări, cu atât mai mult cu cât sclavia avea să fie desfiinţată şi negrii eliberaţi primeau cu bucurie Evanghelia. Lucrarea avea să se continuie, la fel ca în Antilele Mici, la Barbade (din 1862, datorită unui frate englez B. T. Slim), Saint-Christophe, Saint-Vincent şi în Antilele Mari, în Jamaica (din 1860, cu un frate Childs venit din Noua Zeelandă).

Dacă în schiţa foarte incompletă care a fost încercată cu privire la lucrarea Duhului lui Dumnezeu care chema pe cei credincioşi să se unească în jurul lui Hristos, J. N. Darby apare ca instrument principal al acestei chemări, chiar numai gândul de a da numele său unei lucrări care nu era a sa, ci a Domnului, îi era detestabil. Desigur, el a continuat neobosit lucrarea sa preţioasă, trecând prin multe lupte şi necazuri, cu toată slăbiciu-nea sănătăţii lui, vestind pe Hristos, învăţând adevărurile pe care el le primise prin Cuvânt şi arătând până la sfârşit că nu avea alt motiv decât gloria Stăpânului său. Renunţând la postul lui de pastor, el nu renunţase la grija pentru suflete şi, ca Wesley, putea spune că lumea întreagă devenise parohia lui. A trecut printr-o bună parte din ea. Am văzut cum, din 1864 până în 1878, a trecut de şapte ori oceanul — el, care se temea de mare! — într-o epocă în care astfel de călătorii nu prezentau condiţiile uşoare de azi, pentru a duce până departe cuvântul vieţii. Nu era niciodată obosit să vestească Evanghelia celor necredincioşi, cu o dragoste arzătoare pentru suflete, la fel cum purta pe inima lui întreaga Adunare a lui Dumnezeu. Urmând exemplul marelui apostol al neamurilor, el suferea şi lupta pentru ea, pentru a face ca mădularele trupului lui Hristos să înţeleagă mai bine unitatea lor cu Cel care este Capul, în glorie, în aşa fel încât să-L arate, să-I slujească aici pe pământ şi să-L aştepte din cer. Acest slujitor credincios a fost luat la Domnul la 29 aprilie 1882, în Bournemouth (Anglia). Pe mormântul lui este scris: „Ca un necunoscut şi totuşi bine cunoscut" (2 Corinteni 6.9).

Dar nu numai activitatea aceasta binecuvâtată avea să se desfăşoare. Alţi lucrători demni de atenţie au fost ridicaţi de Domnul în aceeaşi epocă sau după aceea. Am întâlnit pe câţiva dintre ei. În felul acesta numele lui J. L. Harris (1793-1877), J. G. Bellet (1795-1864), E. Cronin (1801-1882), P. F. Hali (1804- 1886), G. V. Wigram (1805-1879), J. B. Stoney (1814-1897) sunt de nedespărţit de perioada „începutului fraţilor."

Această înflorire a unei noi mărturii a fost marcată de frămân-tări şi de lupte pentru a ieşi din diferitele sisteme religioase, cât şi de entuziasmul, dragostea frăţească, în prospeţimea celei dintâi dragoste şi în alipirea de Scriptură şi de Hristos. Învăţătu-rile primite atunci rămân fundamentale, cu privire la poziţia creştinului, la Biserică, la profeţie. O umblare în credincioşie, o viaţă consacrată preamăreau harul lui Dumnezeu în umilinţa reală a celor care se simţeau obiectele harului acestuia. Împotrivirile, uneori furioase, care se dezlănţuiau, veneau de la faptul că ei mergeau pe o cale de despărţire de lume. Îţi aminteşti cu bucurie şi cu regret totodată şi, mai mult, cu capul plecat, această reînnoire care vorbea de primele zile ale Bisericii: Domnul adăuga fără încetare noi suflete la cele care erau deja, iar adunările erau „în pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului şi, prin mângâierea Duhului Sfânt, creşteau" (Faptele Apostolilor 2.47;9.31). Dar a fost un timp foarte scurt. Încă o dată s-a verificat imposibilitatea pentru om de a păstra intact ce i-a încredinţat Dumnezeu. Vrăjmaşul nu rămânea inactiv. Renunţând să mai folosească arma violenţei, deodată şi-a schimbat tactica.

Temeliile puse la încercare

Efortul Vrăjmaşului s-a îndreptat asupra adunării din Ply-mouth, unde Dumnezeu lucrase cu atâta binecuvântare. Ea a ajuns destul de repede tulburată de comportarea unui frate cu mari aptitudini, pe care l-am întâlnit deja la începutul acestei adunări, B. W. Newton. El a avut de la început „o evoluţie deosebită de a celorlalţi fraţi" (W. Trotter). Atâta timp cât nu a fost vorba decât de idei diferite în interpretarea profeţiilor Apocalipsei şi de aplicarea lor la Biserică sau de prezentarea învăţăturii într-un mod foarte personal, dar într-o linie doctrinară aparent sănătoasă, aceasta rămânea în domeniul lucrurilor în care avem să ne îngăduim unii pe alţii, în dragoste. Dar Newton a introdus puţin câte puţin vederi aparte cu privire la umblarea şi la aşteptarea Bisericii, şi un spirit clerical contrar libertăţii Duhului în adunare. Cu încetul s-a dezvoltat un sistem care punea toată slujirea Cuvântului, şi chiar participarea la închinare, în mâinile a doi sau trei învăţători, tinzând să facă din fiecare adunare locală o unitate independentă, sub autorita-tea conducătorilor ei. S-au produs necazuri, mulţi fraţi văzând că se mergea spre „răsturnarea tuturor adevărurilor care, prin harul lui Dumnezeu, fuseseră puse în lumină de fraţi" (W. T.). Unii fraţi de la început, ca Hall, Wigram, Campbell, au preferat să părăsească adunarea din Plymouth, unul după altul. De partea lui, J. N. Darby îşi făcea lungile sale plimbări pe continent, cu unele prezenţe în treacăt pe la Plymouth, care îi aduceau de fiecare dată mai multă durere şi nelinişte. „Simt, scria el în 1844, că poziţia adunării din Plymouth în mărturia din ultimul timp s-a schimbat cu totul... Plymouth a încetat să reprezinte dragostea de fraţi, el reprezintă o opinie... Doctrina Bisericii este pierdută în învăţătura aceasta." J. L. Harris rămânea acolo, menţinând atât cât putea adevărul. Când a sosit J. N. Darby, în mai 1845, divergenţele ajunseseră în aşa fel încât Harris a încetat orice lucrare şi J. N. Darby s-a hotărât să se retragă din această adunare, în octombrie. Mai întâi singur, el s-a aflat reunit, două luni mai târziu, cu aproape jumătate (peste 400 de persoane) din fraţii şi surorile care se separaseră ca şi el. O emoţie uşor de înţeles s-a manifestat în adunările din Anglia, la Londra îndeosebi.

Dar lucrurile au luat o gravitate nouă, când nu numai bazele strângerii laolaltă, dar însăşi „temeliile credinţei" se aflau atacate de introducerea unor învăţături greşite cu privire la Persoana însăşi a Domnului Hristos. Ele au venit la lumină în 1847: s-a aflat că Newton învăţa că Isus era, prin naşterea Sa, „expus, datorită legăturii Lui cu Adam, sentinţei morţii care fusese rostită asupra rasei umane" şi că El era obligat să dobândească viaţa prin ţinerea legii. El ar fi avut de suportat unele suferinţe care Îl priveau personal, din cauza propriei Sale situaţii, suferinţe sub judecată, deosebit de acelea pe care El le-a îndurat ca Locţiitor al nostru sub mânia lui Dumnezeu. Însemna a spune că era pătat Cel despre care Scriptura vorbeşte ca despre Mielul fără cusur şi fără pată. Aşa cum scria unul care s-a eliberat de învăţătura aceasta: dacă ea ar fi fost adevărată, „Hristos n-ar fi putut să devină garantul nostru, jertfa noastră, Mântuitorul nostru, pentru că El ar fi trebuit să Se elibereze pe Sine Însuşi... Tot ceea ce ar fi putut face până în ultima clipă a morţii Sale, tot ce ar fi putut oferi în moartea Sa, ar fi trebuit în mod necesar să fie pentru propria Sa scăpare... Dar atunci, ce ar deveni învăţăturile binecuvântate ale harului? Ce ar deveni Evanghelia slăvită a mântuirii lui Dumnezeu? Ce ar ajunge Biserica? Ce ar mai fi cu noi individual? L-am fi pierdut pe Hristos!" G. Muller zicea că în aceste condiţii „Domnul ar fi avut nevoie de un Mântuitor, ca şi noi." Iată în ce termeni Newton îndrăznea să vorbească despre Acela care, deşi era Om al durerilor aici pe pământ, era totuşi totdeauna Fiul Celui Prea înalt: „Hristos avea experienţa unui om neconvertit, dar ales... El era expus mâniei şi pedepsei lui Dumnezeu... El era mai departe de Dumnezeu decât Israel, când acesta îşi făcuse viţelul de aur... Fiind expus mâniei şi pedepsei lui Dumnezeu, ca om născut din Adam şi ca Iudeu, El a ştiut să scape prin rugăciune şi prin evlavie de multe din suferinţele pe care ar fi trebuit să le îndure... Totuşi El a suferit atât de mult în viaţa Sa, încât figura Lui inspira dezgust şi îţi întorceai faţa de la El..."

Doctrina aceasta care atingea, până la hulire, gloria personală a Mântuitorului nostru, a provocat reacţii foarte aprinse. J. N. Darby o combătea cu tărie. Ea a fost condamnată de mulţimea fraţilor. Însăşi autorul ei s-a silit s-o atenueze, dar retrăgând numai o frază în mod evident de neprimit, care aplica lui Hristos expresia „au fost făcuţi păcătoşi" din Romani 5.19; şi mulţi dintre cei care fuseseră un timp de acord cu acestea, şi-au recunoscut greşeala şi s-au depărtat de el.

Dar atunci trebuia neapărat să se pună întrebarea: Cum să te porţi faţă de aceia, persoane şi adunări, care, deşi respingeau erezia, voiau să menţină părtăşia la masa Domnului cu cei care erau de acord cu erezia?

Betezda. — Cazul s-a prezentat foarte clar cu Betezda. Era numele unei capele, la Bristol, unde un mic nucleu de fraţi începuse să se adune în 1832 şi apoi a crescut. Acolo se găseau doi conducători respectaţi, H. Craik al cărui dar de învăţător era preţuit, şi G. Muller, cunoscut peste tot pentru faptele lui de milostenie şi de credinţă, pentru care se consacrase cu o renunţare de sine exemplară. Dar au fost primite în adunarea aceasta din Betesda persoane venite de la adunarea din Plymouth, unde Newton încă lucra şi unde mulţi îl susţineau deschis. Unii fraţi evlavioşi din Betezda au protestat, câţiva s-au retras din adunare; alte adunări au cerut explicaţii. Zece fraţi mai de seamă din Betezda, cu Craik şi Muller în frunte, şi-au expus vederile într-o scrisoare adresată adunării, dar care s-a răspândit. Poziţia fraţilor acestora era următoarea:

Ei declarau că ţineau „adevărurile privitoare la Persoana Domnului nostru, la absenţa păcatului din firea Lui şi la perfecţiunea jertfirii Lui" şi respingeau gândul că „binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu S-ar fi aflat învăluit de vinovăţia celui dintâi Adam sau că ar fi fost născut sub blestem datorită călcării legii."

Ei declarau că nu erau dispuşi să primească la cină, persoane cunoscute că ţin şi răspândesc aceste erezii.

Dar ei refuzau ca învăţăturile acestea să fie cercetate de adunare ca întreg, nedorind, spuneau ei, ca „noi, la Bristol, să fim duşi în controversa privitoare la învăţăturile acestea... Noi nu socotim că „pentru că unele greşeli pot fi învăţate în Plymouth sau în altă parte, să fim obligaţi şi noi, ca întreg, să le cercetăm."

Ei considerau deci adunarea ca fiind liberă să primească persoane care, deşi neprimind aceste erezii pentru ele, aparţineau de adunări în care ele erau tolerate şi puteau fi învăţate. „Presupunând că autorul scrierilor suspectate ar fi cu totul eretic, aceasta nu ne-ar autoriza să nu primim pe cei care ar veni la noi şi i-ar fi urmat învăţăturile, atâta timp cât noi n-am fi convinşi că ei au înţeles şi au primit vederi care răstoarnă temeliile adevărului."

Cu alte cuvinte, cel care aduce învăţături greşite şi cei care îl susţin direct sunt singuri responsabili; adunarea unde ei se află şi lucrează poate să fie în părtăşie cu ei cum este cu orice alt creştin, fără să se simtă pătată de învăţătura greşită. Aceasta este o problemă individuală şi aduce după sine faptul că fiecare adunare nu este responsabilă decât pentru ea însăşi. Se afirmă astfel că poţi să fii neutru când este vorba de rău, ca individ şi ca adunare.

Scrisoarea aceasta a fost citită la 3 iulie 1948 înaintea adunării din Betezda; aceasta s-a situat, în marea ei majoritate, pe poziţia celor zece. De aici au urmat tulburări. J. N. Darby, G. Wigram, W. Trotter s-au găsit în opoziţie cu cei mai vechi şi scumpi însoţitori în lucrare, cum erau lordul Congleton, Chapman, J. L. Harris însuşi. Când, în anul următor, se plănuia o reuniune pentru a mai examina împreună lucrurile, conducătorii din Betezda au pus drept condiţie ca J. N. Darby şi G. V. Wigram să nu participe. Dezbinarea era deci înfăptuită: pe de o parte adunările care acceptau să rămână în părtăşie cu Betezda, pe de alta cele care considerau că a accepta o astfel de părtăşie înseamnă a tăgădui însuşi principiul strângerii laolaltă în unitatea trupului şi în despărţirea de rău.

În zece ani dezbinarea aceasta avea să se întindă în ţările de pe continent şi în America. Ea s-a continuat. „Fraţii largi" au menţinut principiul independenţei, potrivit căruia adunările locale formează unităţi distincte, ale căror hotărâri nu le angajează decât pe ele şi nu sunt obligate să ţină şi deciziile altor adunări. În fiecare adunare, de altă parte, fiecare persoană răspunde individual înaintea Domnului. Sistemul ar fi egal, dus la extrem, cu fărâmiţarea Bisericii, făcând o Biserică din fiecare adunare locală. Principiul la care, dimpotrivă, au continuat să se ataşeze cei socotiţi ca „exclusivişti", termen pe care ei îl resping cu totul, este cel al solidarităţii adunărilor locale, exprimând în felul acesta unitatea trupului lui Hristos, în separarea şi judecarea oricărui rău evident, atât doctrinar cât şi moral. Principiul acesta nu este altul decât cel al mărturiei Domnului nostru. De fapt, dacă istoria „fraţilor largi" arată la ei multe roade de un devotament care nu se poate contesta, fie în evanghelizare, fie în facerea de bine, eşti obligat să constaţi de asemenea că însăşi noţiunea de chemare cerească a Adunării şi caracterul ei de străină aici pe pământ s-au slăbit tot mai mult.

A reduce, cum au făcut unii, dezbinarea foarte dureroasă din 1848 şi urmările ei, la o ceartă teologică asupra unor puncte minore sau, şi mai rău, la un antagonism personal între B. W. Newton şi J. N. Darby, înseamnă a înjosi însemnătatea însăşi a faptului, care nu era altul decât adevărul relativ la Adunare şi la lucrarea unui singur Duh în mijlocul ei, lucrare primită prin recunoaşterea drepturilor lui Hristos, Capul acestei Adunări: în final, însăşi gloria Domnului nostru Isus Hristos.

În „timpuri grele"

Cu toată profunda tristeţe care le strângea inimile în prezenţa dezastrului adus în mărturia încredinţată fraţilor, cei care rămâneau credincioşi adevărurilor primite la început au reluat curaj şi lucrarea lor prin predici şi prin scrieri a fost binecuvântată de Domnul mai mult ca niciodată pentru mii de suflete. Cărţile şi tractatele lor s-au răspândit în lumea întreagă. Cităm între altele scrierile lui C. H. Mackintosh (1820-1896), care au pus la dispoziţia celor credincioşi, pentru hrana lor, bogăţiile pe care Dumnezeu le-a descoperit în Cuvântul Său şi care au fost regăsite cu ocazia Trezirii. In ce priveşte tractatele de evanghelizare, ca cele ale lui C. Stanley (1818-1888), distribuite din abundenţă, veşnicia va face cunoscut toate persoanele aduse să-L cunoască pe Domnul prin mijlocul lor. Comentariile lui W. Kelly (1820-1906) asupra tuturor cărţilor Bibliei au contribuit mult la zidirea celor credincioşi; ele se caracterizează printr-o mare claritate de învăţătură şi printr-o rară putere demonstrati-vă. „Bibly Treasury", revista pe care a redactat-o din 1856 până la moartea sa, este o mină de bogăţii. În sfârşit, lui i se datoreşte publicarea completă şi metodică a numeroaselor lucrări ale lui J. N. Darby, care, prin profunzimea şi bogăţia expunerii Scripturilor, depăşeşte pe ale tuturor celorlalţi fraţi; nu putem decât să binecuvântăm pe Dumnezeu că a ridicat un astfel de slujitor.

Ajunşi aproape de sfârşitul perioadei harului, de clipa în care Biserica va fi răpită în întâmpinarea Soţului ei, este locul să lăudăm din toată inima noastră pe Autorul întregului har care a dat alor Săi privilegiile şi binecuvântările regăsite după secole de uitare. Cu cât cercetăm această istorie, cu atât suntem convinşi de caracterul divin al misiunii încredinţate „fraţilor", pe care El i-a chemat „să iasă la Isus, afară din tabără." Lor li s-a dat să expună, prin Biblie, adevărurile preţioase cu privire la Adunare ca trup al lui Hristos şi la locul Capului său ca Om glorificat la dreapta lui Dumnezeu — prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în fiecare credincios şi în Adunare — nădejdea proprie acesteia, adică venirea Domnului ca să ia pe ai Săi, spre deosebire de arătarea Lui în glorie pentru a elibera pe Israel şi creaţia — şi multe alte adevăruri importante, puţin cunoscute în afara lor. În acelaşi timp, lor le-a fost dat să expună cu claritate şi putere adevărurile fundamentale ale Evangheliei, iertarea, îndreptăţirea prin credinţă, primirea vieţii veşnice şi acceptarea celui credincios în Cel Preaiubit. Cei care au pornit pe urmele lor, profitând de lucrarea lor, sunt chemaţi să se bucure de privilegiile acestea şi să fie răspunzători de menţinerea acestor adevăruri (2 Timotei 3.14).

Mărturia fraţilor a continuat într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, dar slăbiciunea care a atins-o arată o dată mai mult că tot ce este pus în mâinile omului este rânduit să se ruineze, Hristos rămânând singurul „martor credincios şi adevărat."

N-au ştiut să se păzească de dezbinările provocate în general prin părerile deosebite de apreciere în cazurile de disciplină. O lipsă de înţelegere şi de răbdare a dus la astfel de dezbinări, dintre care unele au avut consecinţe îndelungate. Aşa a fost în 1880 (în legătură cu situaţia din Ramsgate, la Londra) şi în 1910 (cu situaţia din Tunbridge Wells, Anglia); consecinţe felurite s-au resimţit, mai ales în America şi în Franţa.

Alte despărţiri între fraţi au fost explicate cu motive şi mai profunde. Vrăjmaşul nu şi-a slăbit eforturile pentru a strecura învăţături care sapă chiar temeliile creştinismului. A fost gravă criza din 1890, în urma învăţăturilor pe care un frate influent din adunarea din Greenwich, F. E. Raven, le răspândea de câţiva ani şi pe care unii fraţi, cum este şi W. Lowe, le-au dat pe faţă în 1888. Vederile acestea noi erau expuse într-un limbaj adesea neclar şi interpretabil, care permitea autorului lor să spună că este rău înţeles, fără ca să-şi retracteze fondul ideilor. Sub aparenţe oarecum mistice, ele erau în realitate raţionaliste şi aduceau la lumină erezii tot atât de vechi ca şi creştinismul. Ele erau în legătură cu unitatea Persoanei Fiului lui Dumnezeu, ajungând să separe umanitatea lui Hristos de divinitatea Lui — cu viaţa veşnică, prezentată ca deosebită de această Persoană — şi cu poziţia celor credincioşi, care n-ar avea toţi această viaţă veşnică la acelaşi nivel, ci potrivit nivelului lor de dezvoltare spirituală. S-au provocat controverse, în care cea mai mare parte dintre fraţi n-au vrut deloc să intre. J. W. Lowe în Anglia, K. Brockhaus în Germania, H. C. Voorhoeve în Olanda, H. Rossier şi A. Ladrierre în Elveţia, L. J. Favez în Franţa şi alţii s-au ridicat cu tărie şi claritate împotriva acestor învăţături greşite. Dar în jurul lui Raven se formase o partidă, din care s-au răspândit idei greşite în unele adunări în Anglia şi cea mai mare parte pe continent, în afara celor din Franţa şi mai ales din Italia. Mai târziu aveau să se adauge, la învăţăturile lui Raven, altele şi mai îndepărtate de Scriptură.

Din nefericire este foarte adevărat că o cauză generală de slăbiciune este delăsarea şi legătura prea strânsă cu „veacul cel rău de acum." Umblarea cu tărie şi credincioşie, în separarea pentru Hristos, primind aceeaşi situaţie de lepădare din partea altora, ca şi El, aşa cum a fost caracteristica „celor dintâi fraţi", cu greu se mai menţinea. Nu se mai ţineau strâns legaţi de Cel ce este Capul şi au fost antrenaţi în lucrurile lumii. Dacă se încearcă să lupţi pentru o ţinere mai strictă a formelor exterioare şi a prescripţiilor obligatorii, devii legalist sau sectar. Secretul binecuvântării, la sfârşitul ca şi la începutul istoriei Bisericii rămâne într-o astfel de despărţire. Numai inima alipită de Domnul, „ieşind afară la El", se va găsi aşezată în mod natural acolo.