Întoarcerea la credința evangheliei

În ţările anglo-saxone

Trezirea a avut, în insulele Britanice şi în America, un preludiu deosebit de însemnat prin lucrarea lui Wesley şi a prietenilor lui. A luat fiinţă metodismul, dezlipit apoi de biserica anglicană şi împărţit, după moartea întemeietorului în 1791, în diferite biserici mici. Dar acesta nu era decât un preludiu. O mişcare cu totul deosebită, deşi ieşită din impulsul dat de Wesley, şi-a dezvoltat acţiunea morală într-o Anglie foarte mult schimbată după independenţa Americii, Revoluţia Franceză, luptele epuizante contra lui Napoleon şi trecerea de la vechea viaţă agricolă la viaţa industrială. Este vorba de „evanghelism". Evanghelicii aveau o doctrină mai curată decât cea a lui Wesley; ei prezentau, în acelaşi timp cu autoritatea Scripturii şi a mântuirii prin har, prin credinţă, starea de ruină completă a firii omeneşti nenăscute din nou şi siguranţa unei mântuiri desăvârşite în Hristos. Printre ei, un oarecare număr de slujitori anglicani, treziţi duhovniceşte, s-au silit să aducă adevărul unei credinţe vii, scoasă direct din Scriptură, în sânul bisericii oficiale, îngheţate, În timp ce Wesley a atins îndeosebi masele populare, aceştia au câştigat mai mult pe cei din clasele înstărite, atât din aristocraţia veche, cât şi din straturile noi conducătoare.

Influenţa lor a fost foarte însemnată. A apărut o înflorire de activităţi, evanghelişti, misionari şi oameni care făceau bine celor din jur, fără a mai vorbi de luarea de opinii, ca cea a lui Wilberforce, evanghelic bine cunoscut, pentru abolirea sclaviei. Nu este partea noastră să facem deosebire între ceea ce în eforturile acestea avea în ochii lui Dumnezeu caracterul de „fapte bune" şi ce era de la om, dar fără îndoială că punctul de plecare era Evanghelia. S-au deschis şcoli de duminică, s-au format societăţi biblice, societăţi misionare, altele pentru vizitarea bolnavilor, s-au organizat adunări prin case pentru citirea Bibliei; predicile libere, din care multe în aer liber, se înmulţeau. Erau atât laici cât şi pastori care căutau să facă lucrarea de evanghelizare. Au răspândit Cuvântul în toată Anglia, „mergând din loc în loc" (Faptele Apostolilor 8.4), traversând mările pentru a se duce la păgâni sau străbătând Europa în lung şi în lat. O activitate asemănătoare s-a dezvoltat în Scoţia, unde „grupul evanghelic" a înfiinţat Misiunea interioară pentru evanghelizare; iniţiativa venea de la un vechi ofiţer de marină întors la Dumnezeu, James Haldane, pe al cărui frate îl vom întâlni în lucrarea de pe continent, Robert (1764-1842), care şi el abandonase pentru Hristos cariera navală.

În America se urmărea o lucrare asemănătoare. Era epoca celor care au făcut „trezirea", oameni energici şi evlavioşi, amestecaţi printre pionierii care se îndreptau spre vest, necio-pliţi ca şi ei, uneori ciudaţi, dar plini de dragoste pentru suflete. Ei strângeau în „adunări de câmp" sute şi mii de persoane şi le ţineau ore întregi sub vocile lor puternice şi stăruitoare. Nume ca ale lui Axley, Burke, Cartwright au rămas în amintirea multora, alături de cei şi mai cunoscuţi, al lui Finley, al lui C. G. Finney (1792-1875), a căror acţiune era în oraşele din est şi care aveau mai târziu să lucreze în Anglia.

Adevărate flăcări ale trezirii, cu întoarceri la Dumnezeu în număr foarte mare, uneori cu manifestări spirituale surprinzătoare şi mişcătoare s-au produs la începutul secolului, cele mai cunoscute fiind în Ţara Galilor şi în regiunile înalte din Cumberland şi Statele Unite.

Biserica stabilită nu accepta cu uşurinţă aceste noutăţi, mai ales Biserica de Sus, care păstra, împreună cu o ortodoxie formalistă, un duh autoritar şi lumesc care aducea multe nemulţumiri. Biserica de Jos era mai deschisă faţă de adierea trezirii şi în orice caz, sub influenţa unora ca Sydney Smith, Wilberforce şi alţi „evanghelici", ea înlătura puţin câte puţin deismul şi raţionalismul care stăpâniseră în ea.

Trebuie menţionat de asemenea că, sub impulsul schimbărilor făcute în gândirea publică, a fost abolit în 1828 aşa numitul Test Bill, care din 1673 excludea din orice funcţie publică pe toţi care nu făceau parte din biserica stabilită, adică pe catolici şi pe diferiţi neconformişti. De atunci ei au avut drepturi egale. De la această libertate religioasă şi unii şi alţii au avut mult de profitat în secolul al XlX-lea. Vom spune mai departe un cuvânt despre progresul catolicismului, obligând de fapt Biserica de sus să se trezească. în ce îi priveşte pe neconformişti, bisericile lor, sistemele lor şi denominaţiile diverse, fiecare cu organizarea sa şi cu faptele ei, aveau să crească în număr. De aici a urmat o mare activitate religioasă. Anglia, sub domnia lungă a reginei Victoria (1837-1901) avea să reprezinte chiar modelul naţiunii creştinizate, dar Dumnezeu ştia măsura în care putea să i se spună cuvintele Domnului către Sardes: „Ai numele că trăieşti, dar eşti mort." Numai El cunoaşte pe cei ai Săi.

Dar să revenim la Trezirea propriu-zisă, pentru a sublinia partea ei însemnată în această extraordinară împărţire în tot felul de grupări ecleziastice. Independenţilor, quaqerilor, baptiştilor, metodiştilor, li s-au adăugat o mulţime de mici congregaţii formate în măsura în care unii credincioşi se grupau în jurul Bibliei, experimentau împreună lucrarea Duhului şi puterea Domnului şi ieşeau de fapt din Biserica oficială.

În această atmosferă de suflete trezite si răzleţe avea să se manifeste, în anii 1825 până în 1830, o putere proprie să adune în jurul singurului Păstor. Înainte de a ne opri la acest fapt important, să vedem ceva în legătură cu Trezirea pe continent.

Trezirea în Elveţia

La Geneva — Prietenii — Dizidenţii

Trezirea şi-a avut începutul la Geneva, pentru a se răspândi apoi în toate ţările de limbă franceză şi mai departe. Totuşi somnul spiritual era mare la începutul secolului al XIX-lea în oraşul lui Calvin. „Biblia era necunoscută printre studenţi", avea să spună un student al academiei unde se formau pastori. Şi tocmai prin câţiva studenţi în teologie, nemulţumiţi de învăţătura raţionalistă pe care o primeau şi preocupaţi de starea lipsită de vlagă a Bisericii, în timpul ocupaţiei franceze (1798-1814) au apărut primele semne ale reînnoirii Aceşti studenţi se aflau în mod providenţial în legătură cu nişte fraţi Moravi, care aveau câteva mici grupe de credincioşi în oraş, începând din mijlocul secolului precedent. Au fost luminaţi de ei cu privire la mântuirea prin credinţa în Isus Hristos şi la preţul pe care îl are Scriptura. Unul dintre aceşti tineri, E. Guers, scria mai târziu: „Îmi place şi acum să-mi amintesc în ce fel bunul Mettetal căuta să-mi prezinte mântuirea în dar. Fără a intra în multe raţionamente, fără a folosi multe cuvinte, el a deschis cartea lui Dumnezeu şi a citit în Evanghelia după Ioan, aceste numeroase versete în care Isus spune clar că cel care crede în El nu va pieri, ci va avea viaţa veşnică. Apoi el m-a întrebat, fără vreo altă introducere, dacă primeam cuvântul Domnului cu o supunere deplină. Pentru că am răspuns că da, atunci a adăugat: De ce să vă îndoiţi de mântuirea dumneavoastră şi să nu vă bucuraţi de ea chiar din această clipă?"

Aveau loc adunări de zidire şi de rugăciune, fără vreo idee de separare de biserica oficială. Dar studenţii, cu râvna celor de curând întorşi la Dumnezeu, repede şi-au arătat dorinţa de a acţiona în afară şi cu intenţia aceasta au format, în 1810, o „Societate a prietenilor": ea grupa pe Ami Bost, Henri Empaytaz, Guillaume Gonthier, Lhuillier, Louis Gaussen, Emile Guers, Henry Pyt. Pastorii au devenit bănuitori şi societatea a trebuit să se dizolve în 1814. Tocmai atunci nişte vizitatori evlavioşi au întărit sentimentele şi principiile apărute în grupul acesta.

Doamna Krudener. — O doamnă din aristocraţia rusă, care s-a întors la Dumnezeu la Vierme printr-un modest credincios Morav, după o viaţă de risipă, entuziasta dar foarte mistica baroană de Krudener — care avea după aceea să exercite o mare influenţă asupra ţarului Alexandru I şi, pe cât se pare, să-1 aducă la Domnul — s-a stabilit pentru un timp la Geneva între 1813 şi 1815. A organizat întâlniri în care ea se ruga şi vorbea; mulţi au găsit în felul acesta binecuvântare, între alţii Empaytaz, care după ce a fost interogat de o comisie consistorială şi îndemnat zadarnic să nu mai participe la aceste adunări neautorizate, s-a văzut că i s-a interzis consacrarea pastorală pe care o dorea. El a însoţit-o pe doamna Krudener în Germania, a urmat-o la Paris, unde, ca şi la Geneva, ea a organizat la ea acasă adunări religioase vizitate de persoane de neam mare. Acolo Empaytaz a făcut să apară în 1816 o broşură care a făcut mare zgomot la Geneva, cu numele „Consideraţii asupra divinităţii lui Isus Hristos"; în ea, el acuza colectivul pastoral din Geneva că a abandonat adevărul acesta şi că nu respectă Biblia. Spunea că în nici una din cele 197 predici imprimate la Geneva începând din 1774, el nu găsise nici măcar o singură menţionare despre divinitatea lui Isus.

Robert Haldane. — În acelaşi timp sosea la Geneva — după un metodist englez, Wilcox, care predicase adevărul în timpul anului 1816 — calvinistul scoţian evlavios şi devotat Robert Haldane. El a început să dea cursuri particulare pentru studenţii în teologie şi a expus cu măiestrie epistola către Romani. Foştii „prieteni" erau acolo, împreună cu mulţi alţi tineri, dintre care unii, care mai înainte îl nesocotiseră pe Empaytaz, au fost convinşi de Haldane, cum era cazul cu Frederic Monod şi Henri Merle d'Aubigne. Era pepiniera predicatorilor Trezirii, deşi Haldane învăţa în engleză şi trebuia să fie tradus. Colectivul pastorilor a reacţionat, a cerut candidaţilor la pastorat an-gajamentul de a nu predica nici asupra divinităţii lui Isus Hristos, nici asupra păcatului original, nici asupra felului în care lucrează harul, nici asupra predestinării. Mulţi au refuzat, unii ca Pyt şi Guers s-au dus să fie consacraţi în Anglia, alţii s-au dedat evanghelizării fără nici o consacrare oficială.

Biserica din Bourg de Four. — Împotrivirea crescândă a biseri-cii naţionale faţă de tinerii predicatori formaţi de Duhul lui Dumnezeu a adus o ruptură totală. Pentru că Haldane a părăsit Geneva, a fost înlocuit cu Henry Drummond, un bancher din Londra devotat Evangheliei, care i-a încurajat foarte mult. Astfel s-a format, la 17 mai 1817, o „societate" a creştinilor separaţi, care s-au adunat începând cu luna august în cartierul Bourg de Four sau „mica biserică din Geneva", cu „fraţii ei păstori" independenţi. Nu erau primiţi printre ei decât copii ai lui Dumnezeu, recunoscuţi. Ei susţineau că credinţa în Hristos este de ajuns pentru a avea mântuirea, dar că credinţa adevărată este însoţită neapărat de naşterea din nou lucrată de Duhul Sfânt şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Din mijlocul lor au plecat evanghelişti şi predicatori pentru restul Elveţiei, Franţa, misiunile îndepărtate, cei mai mulţi susţinuţi de „societatea continentală pentru difuzarea cunoştinţei creştine", întemeiată datorită lui Drummond.

Cei dintâi paşi ai noii comunităţi au fost dificili. Ea intra pe o cale necunoscută şi avea să hotărească un mers ecleziastic încă fără exemplu pe continentul european. Împotrivirea a fost foarte vie. Fraţii au fost luaţi în râs în ziare şi au fost chiar şi acte de violenţă: la 2 iulie 1818, cu ocazia unei schimbări a sălii, fraţii dizidenţi au fost asaltaţi de o populaţie iritată. Dar râvna lor potrivită voii lui Dumnezeu a făcut faţă pornirilor împotriva Trezirii şi a avut roade. Mulţi s-au întors la Dumnezeu. Un ofiţer de artilerie care fusese trimis să înlăture tulburările care s-ar fi putut stârni cu ocazia uneia din aceste adunări, a ascultat şi a înţeles predica; el se numea Felix Neff... Tot acolo, pe atunci student, a primit impresii puternice de la un creştin scoţian, Thomas Erskine.

Cezar Malan şi biserica mărturiei. — În aceeaşi epocă s-a ridicat la Geneva un alt crainic al Trezirii, pastorul Cezar Malan (1787-1864). Era deja consacrat de şase ani când a înţeles siguranţa mântuirii lui şi s-a ataşat lui Haldane. În ziua de Paşti 1817, el a rostit o predică renumită cu privire la „mântuirea prin credinţa în Isus Hristos." Iritată, compania pastorilor l-a exclus din scaunul lui din Geneva. Puţin timp după aceea, el a început să ţină adunări de rugăciune frecventate de mulţi credincioşi şi în care explicarea Scripturilor se făcea între rugăciuni şi cântări. Mărturia aceasta care se năştea nu a fost ferită, ca peste tot, de o împotrivire neînduplecată. Malan a văzut într-o zi o mulţime înflăcărată de defăimări neruşinate îndreptată împotriva lui şi a adunărilor lui, trecând peste gardul grădinii lui şi invadându-i casa. Se pare că lui i-a fost dată pentru prima oară în 1819, în periferia Genevei, numele de insultă „momâie", extins apoi la toţi cei care făceau parte din Trezire şi atât de răspândit de atunci peste tot pe unde Dumnezeu a ridicat o mărturie.

Malan, calvinist convins, mai dogmatic decât grupul pietist al „prietenilor" cu care începuse să meargă, şi-a continuat lucrarea aparte. A întemeiat o capelă pe proprietatea sa şi a numit-o „Biserica mărturiei", care s-a menţinut aproape 50 de ani. Spirit înflăcărat, curajos, el conducea singur turma mică adunată lângă el. El a ţinut până la capăt, cu o credinţă de neclintit, drapelul pe care l-a ridicat în ziua Trezirii. Era un poet delicat, ale cărui „Cântări ale Sionului" au înviorat şi au mângâiat pe mulţi credincioşi. El a refuzat în 1849 să unifice mica sa congregaţie cu biserica liberă care se năştea şi lucrarea lui s-a sfârşit odată cu el. O binecuvântare reală pentru multe suflete, ea primise prea mult amprenta unei singure personalităţi, ca să-i poată supravieţui. Trebuie ca slujitorul să lase pe Stăpân să ia tot locul în inimi şi Cuvântul să aibă autoritatea lui suverană, altfel lucrarea lui se resimte şi cei pe care i-a obişnuit să nu poată fi fără el se împrăştie când el nu mai este prezent.

Capela Oratoriului. — În sfârşit, o a treia dizidenţă s-a produs cu unul din începătorii Trezirii, pastorul Louis Gaussen (1790- 1863). El a rămas atât cât a putut în sânul bisericii naţionale, dar în final a fost destituit în 1834, după ce întemeiase în 1831 o societate evanghelică şi o şcoală de teologie la care a venit să înveţe, între alţii, H. Merle d'Aubigne. Societatea aceasta a luat, după destituirea aceasta, numele de Capela Oratoriului, con-struită în 1834. Perioada frumoasă de la început a Trezirii a dus astfel, la Geneva, ca şi în Anglia, la o dezmembrare ecleziastică.

Extinderea în Elveţia romană

Dar mişcările pe care le-am rezumat s-au întins mai întâi în cantoanele de Vaud şi Neuchatel. O anumită lucrare începuse deja înainte de 1820, fără vreo legătură directă cu cea din Geneva. Se remarca activitatea unei credincioase engleze, doamna Greaves, care avea reuniuni biblice acasă la ea în 1815 şi care a fost expulzată din Lausanne. Dar impulsul iniţial a venit din predica decanului Curtat şi din lecţiile sale date studenţilor în teologie, după 1810. De asemenea unii tineri care intenţionau să devină pastori, şi-au găsit plăcerea în a aprofunda pentru ei înşişi şi pentru cei din jur studiul Scripturii şi au ţinut reuniuni de evanghelizare şi de zidire în afara orelor de cult ale bisericii naţionale; ei au continuat lucrul acesta şi după ce au fost consacraţi, şi aceasta în diferite locuri din Ţara de Vaud. Atunci au venit şi evanghelişti de la Geneva, printre care era şi Ami Bost, care a predicat la Yverdon, apoi la Sainte-Croix; un frate, Conlin, din Geneva, avusese deja reuniuni de 300 şi 400 de persoane. Henri Pyt (născut la Saint-Croix), A. Porchat, E. Guers au trecut prin cantonul de Vaud în 1818-1819, la fel şi Felix Neff care scrie din Lausanne în 1820: „Se pare că Domnul deschide o uşă mare predicării Evangheliei Sale în cantonul acesta şi ea nu se va închide îndată, pentru că oamenii se poartă cu prudenţă."

Autoritatea ecleziastică a arătat la început interes pentru entuziasmul acesta nou, şi chiar a mărturisit dezaprobarea ei faţă de atitudinea companiei pastorale din Geneva care se împotrivise predicatorilor evangheliei. Dar ea s-a schimbat la rândul ei, în frunte cu decanul Curtat. S-a pronunţat împotriva acestor reuniuni şi a refuzat să consacre sau a destituit şi slujitorii care continuau să-i susţină. Populaţia a fost foarte repede îndreptată împotriva „momâilor", „sectanţilor" şi a „rătăciţilor", în numele unităţii naţionale care pretindea că este ameninţată, dar de fapt lumea era iritată cum este totdeauna de roadele predicării Evangheliei. Situaţia a condus la persecuţie. La Aubonne a avut loc o adevărată răscoală, cu lovituri de ciomag, aruncări de pietre, strigăte insultătoare şi murdare, placarde pe care era scris: „dacă aceste adunări ale momâilor vor contiuna, focul va fi pus în cele patru colţuri ale oraşului." La fel a fost şi la Orbe, urmare întoarcerilor la Dumnezeu produse prin tânărul Marc Fivaz. Ar fi prea mult să enumerăm toate locurile din Elveţia romană vizitate de ploaia binefăcătoare şi în care împotrivirea se arăta mai vie. În parohia Isle şi Montricher a avut loc o trezire prin Henri Juvet, un pastor de mare valoare înlăturat din funcţie; iar o mulţime care urla la ieşirea din adunare, a aruncat cu pietre în cei care fuseseră prezenţi. Unul dintre ei scria după aceea: „Când mi-am îndreptat rugăciunile spre Dumnezeul meu să mă scape, ei m-au scuipat în faţă şi, trăgându-mă de păr, m-au lovit cu capul de pământ şi îmi ziceau: „Roagă-te acum Mântuitorului tău, El nu va veni să te scape." Juvet, bătut, aruncat în închisoare, a ajuns bolnav de piept şi a murit la Nimes în 1825.

Dizidenta. — În faţa acestei situaţii, mulţi pastori evlavioşi au făcut cunoscut autorităţilor cantonale imposibilitatea pentru ei de a rămâne în biserica statului: „După cum ştim, scriau ei, că predicăm adevărul aşa cum este el în Biblie şi facem lucrul acesta cu sinceritate din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu şi în Hristos, oricare ar fi felul cum suntem văzuţi, noi n-am încetat să vestim Evanghelia toturor celor care au voit s-o audă şi nu putem înceta să facem lucrul acesta, pentru că vai de noi dacă nu evanghelizăm... Un număr destul de mare de persoane, atât la Lausanne cât şi în diferite locuri din ţara noastră, au recunoscut că noi predicăm Cuvântul mântuirii, l-au primit cu bucurie prin credinţă şi au primit ca şi noi, din Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu, ordinul de a nu participa la necredinţa altuia, de a se despărţi de adunările care nu simt dirijate, nici pentru învăţătură nici pentru disciplină, după Sfânta Scriptură, şi să se formeze ca o congregaţie independentă, aşa cum au făcut unii fraţi din alte ţări şi îndeosebi într-unui din cantoanele vecine."

Declaraţia aceasta a scos din fire pasiunile deja dezlănţuite. Apărătorii curajoşi ai adevărului socoteau că biserica stabilită făcea parte din lume şi, odată ce ei nu-i recunoşteau caracterele Bisericii lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu le poruncea să se retragă din ea. Ei susţineau în felul acesta principiul separării creştinilor care doreau să se arate credincioşi, de un sistem religios lumesc şi decăzut în credinţa şi în faptele lui.

Printre tinerii păstori care afirmau în felul acesta dizidenţa se găsea Charles Rochat, care aparţinea de episcopia din Vevey, unde el fusese pe deplin eliberat în sufletul lui. Demisia lui, în ianuarie 1824, a făcut să verse peste margini paharul pentru conducătorii religioşi şi politici. Patru zile după aceea, consiliul de stat vaudez a dat o decizie care interzicea adunările religioase în afara bisericii naţionale, decizie arbitrară care a ridicat proteste numeroase în Elveţia şi în străinătate, chiar şi în ziare catolice. Rezultatele aşteptate de vrăjmaşii Evangheliei nu au fost atinse. Văzându-şi eforturile inutile, ei s-au încăpăţânat şi au făcut să se voteze de Marele Consiliu o lege care pedepsea cu amenzi mari, cu închisoare, cu domiciliu forţat sau cu exilare pe cei care continuau să se adune (legea din 20 mai 1824).

Aceasta a inaugurat era persecuţiilor legale, cu rezultatul lor obişnuit: înflăcărarea celor persecutaţi. Strângerile laolaltă s-au înmulţit, violenţa populară s-a reaprins împotriva „momâilor" (la Mondon, Vevey, Bex, Yverdon etc; o adevărată răscoală a avut loc la Lausanne, în 22 august 1822), în urma cărora victimele au fost urmărite şi condamnate. La Vevey, Charles Rochat a fost condamnat la exil, împreună cu alţii, printre care fraţii H. şi F. Olivier.

Dar aceasta însemna, pe de altă parte, să se facă o separare şi mai netă şi să se organizeze adunări neoficiale şi congregaţii independente. Cea dintâi biserică dizidentă vaudeză s-a con-stituit la Vevey în septembrie 1824, cu Marc Fivaz şi A. Henriquet. În 1828 se numărau cincisprezece în cantonul Vaud şi s-au mai format altele în anii următori. Aceste „adunări" care îşi făceau regulamente sau „discipline" specifice fiecăreia, se nu-meau când „biserici disciplinate", când „biserici ale celor aleşi", când „biserici ale lui Dumnezeu", fiecare având pastorul ei şi bătrânii ei. Slujitorii rămaşi în biserica oficială, au părăsit-o, după legea din mai 1824. Cel mai remarcabil a fost August Rochat (mort în 1847), pe atunci pastor la Biere; el fusese unul dintre primii şi dintre cei mai zeloşi iniţiatori ai Trezirii şi a participat între altele la o companie în favoarea misiunilor în ţările străine, din care a luat fiinţă Societatea misionară, cea dintâi la Yverdon în 1821; demisionat în 1824, el a părăsit ţara pentru o scurtă şedere la Nice, a revenit în 1825 şi s-a stabilit la Rolle, unde avea să rămână până la moartea sa, în fruntea unei turme prospere. Amintirea lui şi scrierile lui sunt şi astăzi o binecuvântare. El a fost în anii 1830 doctrinarul cel mai hotărât al dizidenţei.

Legea din 1824, aplicată în mod ilegal potrivit situaţiilor, a fost abrogată zece ani mai târziu. Dar în diverse rânduri, în 1833, la Romainmotier, Epaliges, Vevey, mai târziu (1845, 1859) în diferite locuri, unele bătăi violente au avut loc ca să împiedice strâgerile laolaltă.

Alexandre Vinet. — Nu se poate trece sub tăcere cel care s-a împotrivit cel mai mult legii acesteia dată cu privire la lipsa de libertate a cultului, renumitul Alexandre Vinet (1797-1847), pastor şi profesor la facultatea de teologie din Lausanne. El a fost adus la cunoaşterea Evangheliei prin Trezire. El n-a încetat până la moarte să lupte prin scris în favoarea libertăţii acesteia şi a separării celor spirituale de cele temporare. Dar el însuşi, deşi a renunţat în 1840 la calitatea sa de pastor, n-a părăsit biserica naţională, lucrând la eliberarea ei de subjugarea de către stat. El a contribuit astfel la formarea miei biserici independente, care s-a realizat după moartea lui, în 1847, biserica liberă din Vaud.

Influenţa Trezirii asupra bisericii de stat. — Este drept să spunem că duhul evanghelic al Trezirii pătrunsese puţin în biserica de stat după 1825, pentru a deschide ochii asupra faptului nepotrivit de a supune pe cei care poartă numele Domnului, unei puteri politice. Şi mai ales pastori naţionali „treziţi" au contribuit la formarea de societăţi evanghelice în diferite oraşe, pentru evanghelizarea şi distribuirea Bibliei. Aşa a fost la Morges, Vevey, Yverdon, între 1826 şi 1829.

Neuchatel. — O lucrare asemănătoare avea loc în acelaşi timp în cantonul Neuchatel. Erau acolo mici grupe morave, între altele la Locle. Influenţe venite de la Geneva şi din cantonul de Vaud au pătruns acolo de timpuriu. În 1823, un învăţător din Neuchatel, aproape de Orbe, a fost înlăturat pentru că aderase Trezirii; el a adunat la el un grup de persoane trezite cu ajutorul lui. De aici, conflict cu pastorul, apoi cu autoritatea civilă şi după câteva peripeţii a fost izgonit din ţară pentru zece ani. Dar alţi evanghelişti, slujitori consacraţi sau nu, au răspândit Cuvântul, au strâns laolaltă pe creştini, datorită celor din Geneva; aşa a fost cu F. Neff, apoi Lhuillier, A. Bost, ceva mai târziu A. Jaquet, apoi Francois F. Vernier. Biserica naţională a primit ceva de la Trezire, prin creştini evlavioşi cum era pastorul F. Clottu.

Trezirea în Germania

Elemenetele pregătite. — În Germania, şi într-un mod general în ţările de limbă germană, Trezirea găsea elemente pregătite de Duhul lui Dumnezeu, în mijlocul rigorismului legal sufocant, În grupările pietiste, oficiale şi altele, multe suflete sufereau şi se rugau pentru o înviorare. Numeroasele comunităţi mici morave trebuiau să facă tot ce se putea ca să se apere să nu fie înghiţite de bisericile lutherane, apoi contra misticilor catolici (în Bavaria) şi protestanţi şi contra filozofiei universităţilor; ele dădeau deseori o mărturie simplă şi evlavioasă. În sfârşit, o anumită mişcare îndrepta spiritele spre un spiritualism creştin, care îşi căuta hrana în Biblie, cum a fost cu un gânditor Herdar (1744-1803), în care se poate vedea un înaintaş al Trezirii.

Reînnoirea pietismului. — Trezirea aceasta nu a avut în totul aceleaşi trăsături ca în Elveţia romană. Ea s-a arătat printr-o reînnoire a pietismului, care şi-a regăsit entuziasmul şi încă mai mult, printr-un interes deosebit pentru cercetarea Scripturii.

Prima tendinţă, reprezentată de Frederic Schleiermacher (1768-1834), întors la Dumnezeu printre Moravi, pastor la Berlin şi predicator al Curţii, ajunge din nefericire într-un sentimentalism care se depărtează de descoperirea şi credinţa creştină. „Religia mea este în întregime a inimii, spunea Schle-iermacher, ea este simţul şi plăcerea infinitului." Vai! ce este inima omenească (Ieremia 17.9) şi cum să cunoşti lucrurile lui Dumnezeu, în afara Duhului lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său (1 Corinteni 2.11; 1 Tesaloniceni 2.13; 1 Petru 1.23)?

Studiile biblice. — A doua tendinţă a dat o mare dezvoltare exegezei (adică studiului textelor Scripturii pentru a le restabili, a le traduce şi a le interpreta cât mai exact posibil) printre intelectuali. Ea a fost reînnoită între alţii de Guillaume de Wette (1780-1849). Dar exegeza dă prea repede loc raţionalismului şi ea ajunge mai mult ca altădată critica Scripturilor în lumina sărmanei raţiuni omeneşti, în loc ca ea să se supună acestora. Şcoala din Tubingue, unde era Baur (1792-1860), săpa creştinis-mul, pretinzând că îl apară împotriva marelui tăgăduitor David Strauss. în faţa lor, este adevărat, se ridicau savanţi evlavioşi care au apărat inspiraţia Scripturilor: Claus Harms la începutul secolului şi după el oameni ca profesorul Frederic Tholuck (1790-1877) care a combătut pe Strauss, apoi Neander (1789- 1859), un Iudeu convertit, în acelaţi timp smerit şi vioi.

Este şi mai plăcut să constaţi că citirea Bibliei a făcut progrese în masele populare, datorită întemeierii societăţilor biblice, la Basle (1804), Berlin (1805), Stuttgart (1812). Lucrarea acesta s-a accentuat mai târziu, când datorită lui Wichern s-a organizat în 1849 Misiunea interioară în Prusia pentru distribuirea Bibliei şi a tractatelor evanghelice, însoţite de predicarea vestei bune.

Piedici în calea evanghelizării. — Vestirea liberă a Evangheliei n-a mers totuşi fără să întâmpine piedici din partea bisericilor naţionale, îndeosebi lutherane, integrate statului mai mult ca în Elveţia calvinistă, în diferite principate ale Germaniei din epoca aceasta. Au trebuit să rezulte încercări de dizidenţă, dar în general au fost împiedicate, prin acţiunea uneori energică, uneori binevoitoare a statului. În Prusia, regele Frederic-Guil- laume al IlI-lea (care a domnit din 1797 până în 1840) şi urmaşul lui, Frederic-Guillaume al IV-lea, credincios sincer, preocupat să reformeze biserica „lui" (a fost supranumit Ezechia prusac), s-a silit să unească pe calvinişti cu lutherani într-o biserică naţională evanghelică; cel de-al doilea s-a gândit să restaureze credinţa evanghelică printr-o reglementare religioasă care nu era o tăgăduire a credinţei. Aceasta a fost desigur în zadar. El a trebuit să recunoască o biserică autonomă în Silezia şi a întemeiat altele în diferite părţi ale Germaniei, bazându-se pe organizarea unor mari biserici libere.

În Scandinavia

Ţările Scandinave, cu totul tradiţionaliste si ritualiste în lutheranismul lor impus de stat şi-au avut şi ele mişcarea de trezire. În Norvegia, un ţăran, Hans Nielsen Hauge, îndemnat de Duhul lui Dumnezeu pe când lucra la câmp, în 1796, a umblat timp de aproape opt ani prin toată ţara, predicând întoarcerea la Dumnezeu, în felul „trezitorilor" engleji; întemniţat un-sprezece ani pentru că el, un laic, evanghelizase, apoi condam-nat la doi ani de muncă silnică, a murit epuizat în 1824; roadele lucrării lui vor fi cunoscute în ziua lui Hristos. În Suedia erau grupuri de creştini treziţi care se adunau prin case pentru a cerceta Biblia, însă cei care citeau au fost hărţuiţi; alţii predicau pocăinţa. In Danemarca, ortodoxia fără viaţă a bisericii oficiale a fost dată pe faţă de scriitorul renumit Grundtvig (1783-1872), un pastor, crescut de o mamă evlavioasă; el a găsit pacea la douăzeci şi trei de ani, după o foarte gravă criză morală şi s-a dezlipit de biserica de stat pentru a susţine pe cei care predicau fără să fi fost consacraţi şi a ţine el însuşi reuniuni ilegale. Chiar această biserică avea să fie apoi atacată într- un mod mai violent, deşi aparent fără folos pentru moment, prin scrierile lui Soren Kierkegaard (1813-1855), spirit zbuciumat, cu accente mişcătoare dar tulburi, dând pe faţă fără milă inconsecvenţele unui creştin lumesc — sarea care a ajuns fără gust — dar fără să deschidă calea sufletelor simple şi modeste. El însuşi n-a cunos-cut pacea decât în ultimele lui zile. Tatăl său, pastor evlavios, îl învăţase: „Iubeşte-L pe Isus" şi el avea să-şi aducă deseori aminte de cuvintele acestea. Cu puţin înainte de moartea sa, pe patul său de moarte, un prieten l-a întrebat: „Poţi să te rogi în pace?" „Da, pot..." „Te încrezi tu în harul lui Dumnezeu arătat în Hristos şi l-ai primit?" „Desigur, ce altceva ar mai trebui?"

În Ţările de Jos

În Ţările de Jos, Trezirea a fost reprezentată prin predicatori hotărâţi, care apărau cu tărie credinţa adevărată, îndeosebi în sânul bisericii oficiale unde s-au produs întoarceri la Dumnezeu de aşa fel încât din ea s-a dezlipit în 1834 o „biserică creştină reformată." Printre numele cunoscute în legătură cu lucrarea aceasta de evanghelizare sunt doi convertiţi, Da Costa şi Cappadose, botezaţi în 1822, şi Henri de Cock.

TREZIREA ÎN FRANŢA - Începutul

Trezirea s-a întins în Franţa, unde de la Concordat (1802), tot ce era biserică oficială ajunsese în totală somnolenţă. Potrivit celor spuse de pastorul S. Vincent, predicatorii ţineau cuvântări, poporul asculta, cultul îşi păstra formele. În afară de acestea, nimeni nu se ocupa de nimic... Religia era în afara vieţii, pentru toţi. Dumnezeu însă a pregătit inimi, iar adevărurile esenţiale ale Evangheliei, mântuirea personală prin credinţa în Hristos, autoritatea suverană a Bibliei, lucrarea Duhului Sfânt, erau recunoscute ici şi colo. Erau multe puncte de sprijin pentru Trezire datorită sufletelor evlavioase: câteva cămine de metodişti în Normandia, reînsufleţite la sfârşitul Imperiului, mici grupe de fraţi Moravi la Bordeaux şi în Gard, Quaqueri în partea de miazăzi, pastori evanghelici care aveau pe inimă mântuirea sufletelor, cum era Lissignol în Montpellier, Gonthier în Nîmes, un Andre Blanc la Mens; alţii erau în nord: la Nomain, la Quievy, unde venerabilul pastor Devisme cunoscuse adevărul datorită unui tractat trimis de la Londra de un prieten, apoi el însuşi îl luminase pa Antoine Colani la Leme.

Extinderea din Trezirea elveţiană

Dar mai ales din Elveţia a venit marea influenţă binefăcătoare, adusă de tineri dotaţi, plini de zel. Era vorba mai ales de slujitorii aceştia pe care i-am văzut, îndepărtaţi de la catedră sau chiar izgoniţi de autorităţile civile, cum şi de studenţi necon-sacraţi sau învăţători destituiţi, toţi dornici de a sluji. Domnul nu va uita pe nici unul dintre cei care au plecat necunoscuţi, bazându-se numai pe El. Unele persoane mai înstărite au ajutat pe ceilalţi. Cei mai mulţi au fost trimişi şi susţinuţi de asociaţii în general ale unor anumite biserici. Păstori sau comunităţi „trezite" au resimţit nevoia de ajutor spiritual, li s-au adresat ca să angajeze predicatori, pastori „neconfirmaţi" de stat, învăţă-tori. Societăţile acestea trimiteau şi din iniţiativa lor „misionari" care mergeau dintr-un loc în altul. Predicau unde puteau, cel mai des în afara locaşurilor de cult oficial şi aveau reuniuni prin case pentru a studia Cuvântul. Un comitet vaudez-genevez a luat parte activă la această evanghelizare în Franţa, începând din 1827, înaintea Societăţii evanghelice a Franţei, întemeiată în 1833. Au fost şi iniţiative ale societăţilor britanice. Dar rolul principal în Trezirea franceză a fost ţinut de „Societatea con-tinentală" pusă pe picioare de H. Drummond, la Geneva în 1819 şi al cărei sediu era la Londra. Fraţii Haldane din Scoţia au ajutat la instruirea „pastorilor trezirii" la Paris, într-un institut condus de F. Olivier. H. Jaquet, originar din Vevey, a întemeiat la Glay, aproape de Montbeliard, în 1822, un institut pentru a forma evanghelişti care erau în acelaşi timp învăţători sau meşteşugari, În sfârşit, unii din pastorii veniţi din Elveţia, oameni capabili, au format la faţa locului, în regiunile pe unde treceau, predicatori şi colaboratori. Nu poate fi îndoială că cea mai mare parte dintre aceştia au fost într-adevăr chemaţi de Domnul, pentru a fi, prin harul Său, pionierii modeşti dar rodnici ai lucrării Sale. Ei aduceau în case Biblii şi tractate, mai treceau iar pe acolo pentru a se asigura că ce li s-a dat, Cuvântul lui Dumnezeu, era citit, stăteau de vorbă, aduceau în familii cântările creştine ale lui Malan (care au fost numite în 1836 „Cântările Sionului"), mai târziu pe cele ale lui Lutteroth, şi strângeau pe oameni pentru rugăciune. Tractatele simple de evanghelizare şi de zidire se tipăreau, datorită societăţilor întemeiate din 1815 la Montpellier, în 1820 la Toulouse, la Paris în 1822 (Societatea de tractate religioase, care a publicat între altele, almanahul ei popular cu sfaturi bune, timp de mai mult de un secol).

Printre cei mai activi dintre slujitorii pe care Domnul i-a trimis erau Henri Pyt şi cumnatul lui, Ami Bost, pe care i-am văzut la Geneva şi care din 1820 au început o lucrare de colportaj, una în nord, în legătură cu Colani, alta în Alsacia, cu colaborarea unor creştini devotaţi ca Vierne, evanghelist la Montbeliard. Dar Pyt şi Bost aveau să călătorească mai mult în Franţa şi să fie în multe locuri cei care au aprins flacăra. Mai ales Pyt, trecând din Ariege, în 1818, la Valenciennes şi Nomain (1819-1820), în regiunea Orleans, pentru a sta mai mult timp la Bayonne şi la Orthez, unde a editat unele lucrări (între altele, Noul Testament în dialectul basc) şi revenind în nord, apoi la Boulogne, a trecut în Irlanda, apoi la Paris, unde a murit în 1835. Ami Bost intră în Elveţia în 1822, revine mai târziu în Franţa, unde este pastor al bisericii reformate din Anieres-les-Bourges, apoi la Melun şi moare în 1874 la La Force (Dordogne), unde fiul său Ioan a întemeiat azilele renumite. Ca cei doi dinainte, de Societatea continentală au despins cei doi Petitpierre, unul, Eduard, din Neuchateles; celălalt un Vaudez, Gustav, izgonit în 1826 şi care a lucrat la Paris şi la Annonay. Un alt Vaudez care avea să aibă o lucrare deosebită, chiar excesivă şi destul de răspândită, este Louis Borbey, născut la Begnins în 1796, mort la Pau în 1855; el s-a dus de mai multe ori la Loire, fiind trimis de Societatea continentală, a trecut prin Ardeche, Gard, Bearn, s-a dus la Londra şi din nou în Bearn, unde a colaborat cu Pyt din nou în Loire (1834-1835), pentru a reveni la Bearn. Nişte Francezi de asemenea au început să lucreze, Mejanel, care fusese crescut la Geneva, Andre Moureton, plecat din Annonay ca evanghelist din loc în loc, din Ardeche până în Pirinei; şi apoi Napoleon Rousel (născut în 1805 la Sauvre, Gard), păstor la Saint Etienne, demisionat în 1835 şi puternic evanghelist în Algeria, la Mar-silia, apoi în Occident, dar călătorind peste tot (mort în 1878).

Haldane si Cook

Dumnezeu a folosit de asemenea instrumente venite direct din Trezirea britanică. Robert Haldane, părăsind Geneva în 1817, a locuit doi ani la Montauban, tinde s-a izbit de neîncrederea decanului Facultăţii de teologie, Encontre, dar a realizat multe relaţii în partea de sud şi a răspândit cărţi şi broşuri; întors în Scoţia, el n-a încetat să se intereseze de lucrarea din Franţa. Metodistul englez Charles Cook, deosebit de activ, stabilit un timp în Normandia (1818-1820), a venit apoi la Gard (dizidenţii din locurile acestea n-au întârziat să fie numiţi de cei din jur cu numele său, „cookişti" şi în general „metodişti", înainte de a primi insulta de „momâi", venită din Geneva). El s-a dus apoi în vest (Niort, 1828-1829), la Paris şi a ajuns în Languedoc în 1833, lăsând peste tot urme din care multe au fost binecuvântate şi durabile. El se gândea să trezească biserica naţională; de fapt aproape peste tot bisericile dizidente metodiste au fost rezultatul trecerii lui pe acolo, la fel cum bisericile independente erau rezultatul lucrării lui Pyt în nord.

Câţiva pionieri

Nu este scopul nostru să facem o istorie închegată şi amănun-ţită a acestei Treziri, care nici n-ar fi posibilă, de altfel, din lipsă de documente. Este de ajuns să dăm o idee despre activitatea felurită care s-a desfăşurat atunci. Dar trebuie să prezentăm câteva figuri în legătură în mod deosebit cu timpul acela.

Genevezul Felix Neff (1797-1829), despre a cărui întoarcere la Dumnezeu şi a primelor lucrări în Elveţia am spus câte ceva, şi-a desfăşurat o activitate neobosită în Franţa din 1820 până la moartea sa în 1829. El a fost susţinut de Societatea continentală, dar nu a avut mari resurse. Consacrat la Londra, el n-a fost niciodată „ordinat" şi aşa a făcut o lucrare pastorală la Grenoble, apoi la Mens şi în sfârşit într-un ţinut deosebit de sălbatic, în inima munţilor Alpi. A fost supranumit apostolul Alpilor, datorită lucrării admirabile de evanghelizare care i-a fost dată s-o facă aici şi care a fost binecuvântată din plin de Domnul. A îmbinat tot felul de munci, pentru a organiza instituirea şi îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a unei populaţii foarte ignorantă şi săracă. A făcut o vizită în valea Vaudezilor din Piemont, în 1825, unde a fost instrumentul unor întoarceri la Dumnezeu. Activitatea lui peste măsură i-a epuizat repede sănătatea, dar lucrarea lui scurtă a fost rodnică, încât acum, după mai mult de un secol, se vorbeşte despre el cu dragoste şi respect în văile largi din Freissiniere şi din Dormillouse. Un evanghelist metodist, J. L. Rostan, a continuat lucrarea lui într-o anumită măsură, înainte de a fi instrumentul unei treziri în Gard, în 1832.

Jean-Frederic Vernier era din Jura franceză. Născut la Pierrefontaine (Doubs) în 1796, întors la Dumnezeu în 1822 la institutul din Glay pe care H. Jaquet îl deschisese, a plecat în 1826, fără vreo consacrare, să vestească Evanghelia şi nu putea avea pentru întreţinere decât o foarte proastă retribuţie ca director de şcoală la protestanţii din Roybon, până ce Societatea continentală l-a luat ca evanghelist (1828). El a trecut mai întâi trei luni prin Jura elveţiană, predicând, vizitând la domiciliu, apoi s-a dus în Franţa. S-a dus ca să lucreze mai întâi la Isere, la Roybon, apoi la Mens, după aceea în Drome, atât în munţii Diois cât şi în ţinutul Valence. El predica Evanghelia simplă şi curată, în acelaşi timp cu toată seriozitatea şi amabilitatea care atingeau inimile. „Sunteţi un dezertor, domnule?" l-a întrebat o femeie, pe câmpiile din Drome. „Călătoresc, răspunse Vernier, ca să-i înştiinţez pe păcătoşi să fugă de mânia care vine." Într-o seară, la Peyre, aproape de Mens, n-a încetat să vorbească de la ora şapte seara până la două dimineaţa; efectul în inimi era atât de puternic, încât nimeni nu vroia să plece şi evanghelistul obosit a părăsit sala. El a fost sufletul unei frumoase treziri în Drome în 1835-1836 şi 16 ani mai târziu era instrumentul unei a doua (în Montmeyran). După o reuniune în care mai mult de 25 persoane stăteau de vorbă cu el până la o oră foarte înaintată, mulţi strigau plângând: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" El scria: „Mă simt nedemn de a fi lucrător împreună cu Dumnezeu într-o lucrare atât de frumoasă. Ieri, multe rugăciuni s-au înălţat înaintea lui Dumnezeu. Parcă era lupta lui Iacov cu îngerul, pentru a cere salvarea unor suflete împovărate." La capătul unei munci neîntrerupte în lucrarea Domnului, a fost luat la odihna lui în 1872, la 76 de ani.

Jean-Albert Dentan, născut în 1805 la Lutry (Vaud), orfan la doisprezece ani, întors la Dumnezeu când avea 16 ani, a părăsit studiile sale de medicină ca să slujească Domnului; a fost alungat de bunicul lui din cauza hotărârii acesteia, dar el a făcut studii la Paris datorită lui R. Haldane, la institutiul întemeiat de acesta şi a fost consacrat în 1826. Societatea continentală din Edimbourg l-a trimis ca „slujitor al Evangheliei" la Lyon (el avea să treacă în serviciul Societăţii evanghelice a Franţei, în 1833). Acolo el s-a ocupat de un mic număr de dizidenţi, dar, întâlnindu-l pe A. Monod şi, rămânând în umbră, s-a hotărât să se consacre unei regiuni rurale dificile, platoul Loarei-Ardeche, unde Louis Barbey lucrase deja cu râvnă şi cu roade, dar fusese alungat de pastori şi plecase în 1824. A. Dentan s-a stabilit acolo, pentru a rămâne tot restul vieţii (a murit la Saint-Agreve în 1873), în afara câtorva ani petrecuţi la Combovin, în Drome (1845-1851) şi la Vigan (1852-1855). Lucrarea lui a fost plină de devotament. Înalta lui valoare intelectuală, în serviciul unei credinţe simple şi a unei vieţi neîmpărţite, era însoţită de o smerenie rară. El aduna fără încetare persoanele interesate de Evanghelie, în case particulare sau în localurile pe care la putea găsi, pe rând la Riou, Pireyre, mai târziu la Saint-Agreve. El vizita şi avea grijă de cei bolnavi şi de cei izolaţi. A avut de la început aceleaşi răfuieli cu pastorii oficiali, cum avuseseră Barbey şi apoi Vigier, un alt evanghelist, originar de acolo, care constituise deja o biserică independentă, în 1829. Dentan se găsea fără greutăţi despărţit de biserica naţională, dar el a părăsit şi Societatea de evanghelizare, în 1842. Îl vom întâlni mai departe.

Atitudinea bisericilor - împotrivirea

Într-adevăr, fără a vorbi de ostilitatea inevitabilă a bisericii catolice, lucrarea evangheliştilor Trezirii a întâmpinat mereu împotriviri în sânul bisericii protestante oficiale, profund mişcată. Lucrarea se făcea în cea mai mare parte în afara ei, dar ea a influenţat-o; roade durabile au fost faptul că unii pastori şi laici au fost atraşi, datorită Duhului Sfânt, de prospeţimea Evan-gheliei. Corpul pastoral a ajuns foarte împărţit. Unii se arătau foarte favorabili, chiar entuziaşti: aşa erau pastorii Bonifas la Grenoble şi Andre Blanc la Mens, faţă de unul ca Neff sau Vernier, în Ardeche; pastorul Chabal îi simpatiza pe evanghelicii din Saint-Agreve şi aprecia mult pe A. Dentan. Dar alţii au luat o atitudine hotărâtă şi chiar violentă şi au căutat să îndrepte şi autorităţile civile contra acestor nechemaţi, fără să reuşească decât în cazuri izolate şi fără mare însemnătate, îndeosebi sub Restaurare.

Pe de o parte, ortodocşii formalişti, puţin grijulii de probleme-le credinţei, erau deranjaţi în liniştea lor şi în privilegiile lor ecleziastice: Vernier a trebuit să dezbată de mai multe ori lucrurile faţă de pastorii înştiinţaţi sau geloşi. Pe de altă parte, erau liberali cu tendinţe raţionaliste şi sentimentale în acelaşi timp, oameni de înaltă valoare, ca Samuel Vincent şi Atanase Coquerel, înţelegători ai duhului Trezirii, dar care îi judecau doctrinele ieşite din comun, metodele sectare, şi care nu erau lăsaţi în pace de dizidenţi.

Nu se putea să nu se întâmple ceva. Conflicte serioase, cu schismă, au avut loc la Lourmarin în 1828, în acelaşi an la Sainte-Foy, unde pastorul vaudez Henriquet, faţă de atitudinea consistoriului, a despărţit o mică biserică independentă. Acelaşi fapt, cum s-a văzut mai înainte, se produsese în Loire: conflictul a izbucnit când L. Barbey refuzase cina celor pe care îi socotea că nu sunt în stare s-o ia, iar pastorii i-au cerut să plece; atunci prietenii lui s-au strâns între ei, nişte pastori din Bourg de Four veniseră să-i încurajeze şi un creştin din ţară, Vigier, luase comanda mişcării, stabilind o biserică independentă. Fapte ase-mănătoare au avut loc la Saint-Quentin cu Guillaume Monod. La Orthez, o dizidenţă pregătită de lucrarea lui Pyt s-a produs după plecarea lui în 1831. Diferite grupuleţe s-au format în Ardeche între 1830 şi 1840. În total erau mai multe zeci de comunităţi în diferitele regiuni ale Franţei, mai ales în câmpiile de la miazăzi şi de la vest, în munţii cevenoli şi vivarezi, la Saone-et-Loire.

În oraşele mari, Trezirea a atins atât mediile populare, cât şi cele ale intelectualilor, a oamenilor de afaceri. Dar greutatea exista, pentru cei cu adevărat credincioşi dintre ei, de a păstra în acelaşi timp viaţa lor în lume. Oricum, la Paris, în afara reuniunilor ţinute în saloanele celor bogaţi, capela de pe strada Taitbout, întemeiată în 1830, aduna pentru un cult nerecunos-cut de stat, un auditoriu ales; cele mai alese persoane erau acolo pentru a auzi pe Grandpierre din Neuchatel, pe Cezar Malan etc. Grupul acesta, cu Agenor de Gasparin, Victor de Pressensi, Madame de Broglie, fiica Doamnei de Stael, amiralul Verhuell, a luat o poziţie independentă şi a rămas dizident, până la constituirea unei biserici libere în 1849.

Adolf Monod. — Cazul cel mai remarcabil a fost cel al lui Adolf Monod (1802-1856). Fiu de pastor, studiind la Geneva în 1819, la început sfidător faţă de Trezirea aceasta de care numele lui avea să fie nedespărţit, a fost atins de scoţianul Thomas Erskine chiar din acel an, fără a se bucura totuşi de mântuire; deşi consacrat în 1824, el a rămas frământat încă trei ani în sufletul său şi a fost eliberat abia la Neapole, unde el avea deja slujba, la 21 iulie 1827. „O viaţă lăuntrică nouă a început pentru mine, spunea el reamintindu-şi acea clipă pe patul morţii sale. O! dacă aceste rânduri ar putea fi pentru dumneavoastră ce a fost pentru mine soarele din 21 iulie 1827!" Numit pastor la Lyon în decembrie din acelaşi an, el a găsit acolo pe A. Dentan deja în fruntea unei comunităţi dizidente; dar acesta a lăsat câmp liber noului venit, cu puţin mai în vârstă ca el, când l-a auzit predicând Evanghelia curată cu o deosebită putere de con-vingere şi cu o credinţă neînfricată, trezind conştiinţa şi mişcând inima. „Prezint, spunea el, nu gândurile mele, ci gândurile lui Dumnezeu, şi le expun nu îmbrăcate cu limbajul meu, ci cu limbajul Bibliei... Îi îndemn pe toţi să se întoarcă la Dumnezeu chiar azi." Mulţi dintre ascultătorii săi au fost aduşi la Domnul, dar el n-a întârziat să întâmpine împotrivirea crescândă a celor pe care îi deranja din liniştea lor şi care cereau să fie învăţată nu pocăinţa care duce la mântuire, ci ceea ce era în ochii lor „cea mai frumoasă, cea mai grea, cea mai sfântă dintre religii, cea a faptelor bune." Cei care tocmai se îmbogăţeau erau mai dispuşi să dea pentru unele lucrări decât „să se dea mai întâi pe ei înşişi Domnului." A. Monod a intrat în conflict cu restul corpului pastoral, care îi reproşa că seamănă tulburare, şi cu liberalismul căruia el nu i se putea potrivi. Pentru că nici el nu voia să consimtă să dea cina şi necredincioşilor, a fost destituit în 1832. El a rămas un timp la Lyon, unde a întemeiat o „biserică evanghelică" independentă. Dar, chemat ca profesor la Facul-tatea de Montauban, în 1836, el a reluat legăturile cu biserica reformată şi unsprezece ani mai târziu s-a dus ca pastor la Paris, unde predica lui înflăcărată a mişcat multe suflete. A murit la 54 de ani, epuizat, după ce a dat o mărturie minunată în timpul lunilor lungi de suferinţă şi lăsând o bună amintire. Domnul în ziua Sa va arăta roadele lucrării lui.

Concluzie

Desigur, înaintea lui Dumnezeu sunt, în final, rezultatele veşnice ale oricărei lucrări a Trezirii.

În ansamblu, ea a dat o înfăţişare frumoasă de vitalitate în întreaga creştinătate din Occident; ea a fost însoţită, de altă parte, de un elan misionar în ţările păgâne, demn de admirat. Ea a adus o înviorare reală, prin naşterea din nou a multor suflete scoase din catolicism sau protestantism. Din punct de vedere ecleziastic, se va vedea, urmând istoria bisericii romane, ce mişcări a produs în ea; în bisericile protestante din toate ţările, am putut vedea că a produs tot felul de dizidenţe. Ele aveau să ajungă la formarea unor biserici eliberate de tutela mai mult sau mai puţin puternică a statului şi, pentru multe, de ierarhia ecleziastică. Unele „biserici libere" au văzut în adevăr ziua, după 1840, atât în Elveţia cât şi în Franţa, în Germania etc, după exemplul Scoţiei şi Angliei. Nu avem să-i prezentăm istoria. În prezent se poate estima că cele 260 milioane de protestanţi în lume se împart în mai mult de 250 biserici, denominaţii sau secte, de o importanţă numerică foarte inegală. Această „explozie" a bisericilor a început chiar de la Reformă, dar este de netăgăduit că Trezirea a mărit-o şi mai mult.

Fărâmiţarea aceasta a creştinătăţii în părţi separate între ele este foarte evident tăgăduirea unităţii practice a Bisericii lui Dumnezeu, formată din toţi credincioşii. Exista o cu totul altă cale oferită Bisericii chemată să se trezească, dar ea n-a mers pe ea. „Copiii lui Dumnezeu, chemaţi să se adune pe temeiul unităţii trupului lui Hristos, ale cărui mădulare sunt, au refuzat să facă lucrul acesta. Ca şi Israel (Isaia 49.5), Biserica nu s-a strâns la un loc" (H. R.). Dar calea aceasta pe care o deschidea Trezirea evanghelică — de a se strânge laolaltă numai spre Hristos, în afara lumii, a oricărei biserici organizate de oameni, a oricărui „sistem" omenesc — nu era pentru aceasta mai puţin cea care se impunea şi care continuă să se impună oricui a înţeles chemarea cerească a Bisericii şi prezenţa Duhului Sfânt aici pe pământ.

Lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o ca aceasta să fie adusă la lumină formează cealaltă faţă a Trezirii asupra căreia avem să ne oprim acum.