A păstra unitatea Duhului

Am auzit multe lucruri despre adevărata Biserică, despre Adunarea Dumnezeului Celui viu, ne-am ocupat de caracterul, de chemarea şi de menirea ei şi am văzut în ce mod trebuie să-şi găsească expresia practică, vizibilă în fiecare strîngere în parte. La acestea am avut ca temelie Cuvîntul lui Dumnezeu, nu cuvîntul oamenilor, cel al bătrînilor bisericii, de exemplu. Oamenii au multe păreri şi învăţături (Matei 15.9;

Timotei 1.3; 4.1; Coloseni 2.22; şi Evrei 13.9), Dumnezeu însă are şi recunoaşte doar o învăţătură (citeşte Ioan 7.16-17; Faptele Apostolilor 2.42; 13.12; Romani 6.17; 1 Timotei 1.10; 4.6; Tit 1.9; 2.1, 10 şi încă Ioan 9). Şi El ne-a prezis în Cuvîntul Său, care nu minte, că va fi un timp în care „oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îşi vor gîdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftelelor. Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme" (2 Timotei 4.3-4). Ce evoluţie primejdioasă este în a întoarce urechea de la adevăr! În aceste vremuri grele (2 Timotei 3.1), în ultimele zile ale harului, trăim noi astăzi.

Se pune acum întrebarea pentru noi vrem să urmăm învăţătura sănătoasă a Cuvîntului lui Dumnezeu? „Se mai poate aceasta?" ar putea spune cineva. Într-adevăr, această întrebare este îndreptăţită. Căci, dacă vom compara ceea ce ne spune Cuvîntul lui Dumnezeu despre Biserică cu felul cum se prezintă creştinătatea astăzi, atunci se deschide o prăpastie imensă, care pare de netrecut. Pe de o parte, gîndurile clare ale lui Dumnezeu, pe care le va recunoaşte orice sincer copil al lui Dumnezeu; pe de altă parte, o stare care contravine total acestor gînduri. Pe de o parte, învăţătura Scripturii despre acel singur Trup; pe de altă parte, un număr imens de diferite comunităţi ca mărturie creştină. Ce încurcătură, ce cioburi s-ar putea spune din ceea ce a ieşit odată atît de desăvîrşit din mîna lui Dumnezeu!

Ce este de făcut? Să lăsăm lucrurile să meargă de la sine? Să continuăm pur şi simplu ca şi pînă acum? Să ne retragem în singurătate? Nu, de o mie de ori, nu! Dumnezeu are un „Tu, însă ..." (2 Timotei 3.10, 14; 2 Timotei 4.5), are o cale pentru cel care ar vrea să fie credincios - o cale pe care poate fi împlinită unitatea copiilor lui Dumnezeu, (pentru a cărei realizare a murit Domnul Isus - Ioan 11.52), chiar şi în zilele celei mai mari decăderi şi a falimentului care ajunge la culme. De acest subiect aş vrea să ne ocupăm în acest capitol. Este un capitol în care se trag concluzii practice din ceea ce am învăţat în capitolele anterioare. Aceste concluzii la prima vedere s-ar putea să li se pară unora dintre cititori dure sau imposibil de îndeplinit - şi într-adevăr ele sînt opuse firii omeneşti, dar sînt concluzii pe care le trage credinţa şi care duc la o bogată binecuvîntare. Preţul s-ar putea să fie mare, dar să ştim sigur: Dumnezeu nu are nevoie de nimic pe gratis! Îi răsplăteşte pe cei care îl caută (Evrei 10.6).

Purtare în chip vrednic

Cînd Dumnezeu ne prezintă gîndurile Sale. Cînd ne arată în ce relaţii ne-a adus prin harul Său, atunci Ml ne şi îndeamnă să ne potrivim purtarea personală iu conformitate cu aceasta. Întotdeauna aceasta este ordinea şi întotdeauna aceasta este consecinţa practică: iutii învăţătura şi apoi purtarea. Astfel ne arată şi primele două capitole ale epistolei către Efeseni; cu capitolul 4 însă încep îndemnurile care se leagă de învăţătura din primele două capitole.

„Vă îndemn, deci, eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blîndeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutînd să păstraţi unirea Duhului, în legătura păcii. Este un singur Trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre; este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, lucrează prin toţi şi este în noi toţi" (Efeseni 4.1-6).

De trei ori ne îndeamnă Dumnezeu în Cuvîntul Său să ne „purtăm într-un chip vrednic". Dacă las la o parte locul din Filipeni 1.27, datorită faptului că el conţine un alt cuvînt pentru a se purta (şi anume politeuomai = a fi cetăţean, a se purtă), cuvîntul care apare în locurile următoare este peripateo — a se purta, a umbla, a trăi.

În 1 Tesaloniceni 2.12, se spune: „să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa".

În Coloseni 1.10, sîntem îndemnaţi „să ne purtăm într-un chip vrednic de Domnul. Ca să-I fim plăcuţi în orice lucru".

Aici îndemnul înseamnă să ne purtăm într-un chip vrednic de chemarea pe care am primit-o. El se leagă de învăţăturile capitolului 2, în care Adunarea ne-a fost prezentată ca acel singur om nou, ca acel singur Trup, ca templul sfînt în Domnul, ca lăcaşul lui Dumnezeu în Duhul. Toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu formează această minunată Adunare, sînt cetăţeni împreună cu sfinţii şi oameni din casa lui Dumnezeu - aceasta este chemarea pe care au primit-o. Acum deci trebuie să ne purtăm într-un chip vrednic de această chemare şi acest fapt include păstrarea unirii Duhului.

Cît de serioasă este menţiunea Duhului Sfînt, că, atunci cînd este vorba de păstrarea acestei uniri a Duhului, este nevoie de toată smerenia şi blîndeţea cu îndelungă răbdare! El adaugă: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste". „Prin legătura păcii" să fie păstrată unirea Duhului. Cît de mult am greşit împotriva acestui cuvînt! Ce crîncen s-au luptat chiar adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, tocmai cînd era vorba de ocuparea „locului potrivit" şi de problemele bisericeşti legate de aceasta! „îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste" - prin legătura păcii. Să ne ajute Dumnezeu să arătăm acest spirit!

Înainte de a vorbi despre unirea Duhului, ce înseamnă ea şi cum poate fi păstrată, m-aş referi la trei domenii diferite ale unirii pe care ni le prezintă aceste versete. În total sînt şapte feluri de uniri, dar ele se grupează în trei domenii, a căror înţelegere este importantă pentru subiectul nostru.

Trei domenii ale unităţii

În versetele 4 pînă la 6 ne sînt arătate trei domenii spirituale ale unităţii, care se deosebesc, în caracterul lor, unele de altele. Primul domeniu se caracterizează prin Duhul, al doilea prin Domnul, al treilea prin Dumnezeu Tatăl, punct de plecare al unităţii.

1. „Unsingur Trup şi un singur Duh" - acesta este domeniul părtăşiei adevărate, dumnezeieşti. Există doar un singur Trup, constituit, după cum am văzut, prin Duhul Sfînt. Fiecare copil al lui Dumnezeu, care este pe pămînt în momentul de faţă, aparţine acestui Trup, în aspectul său Această unitate este numită şi unitatea Duhului, deoarece Duhul Sfînt este puterea modelatoare şi legătura acesteia. El este de asemenea şi Cel care ţine vie în noi acea „singură nădejde", de a-L vedea pe Hristos şi de a fi cu El în slavă.
2. „Unsingur Domn, o singură credinţă, un singur botez" - acesta este domeniul (sau unitatea) mărturiei publice, a mărturiei pentru creştinism. Pe cînd primul domeniu se caracterizează prin părtăşie adevărată în puterea Duhului Sfînt, acest al doilea domeniu cuprinde întreaga mărturie creştină. Este domeniul stăpînirii lui Hristos pe pămînt: „un singur Domn". Este adevărat că acest domeniu îi include şi pe toţi aceia care II recunosc pe Hristos ca Domn, într-un fel oarecare, chiar numai printr-o formă exterioară, de exemplu printr-o mărturie de credinţă creştină; că el cuprinde şi martori fără viaţă nu este subiectul acestei epistole. Pentru a vedea acest lucru trebuie să ne îndreptăm atenţia spre alte părţi ale Noului Testament, de exemplu epistola către Timotei. Locuri ca în Evanghelia după Matei 7.21-23 şi 25.11-12 arată însă că îl putem recunoaşte pe Hristos ca Domn şi să fim totuşi pierduţi. În general, Cuvîntul lui Dumnezeu porneşte de la faptul că mărturia este adevărată, (epistola către Evrei). Evoluţia în continuare a mărturiei creştine nu este tratată aici. Expresia „o singură credinţă" se referă, spre deosebire de iudaism sau păgînism, la credinţa creştină pe care o recunosc toţi cei care poartă semnul ei exterior, botezul în apă.
3. „Un singur Dumnezeuşi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi este în noi toţi" - acesta este domeniul unităţii universale. El poartă un caracter şi mai general decît al doilea şi nu cuprinde numai creştini, ci toate făpturile singurului Dumnezeu şi Tată. Dumnezeu este „Tatăl", aceasta înseamnă izvorul (punctul de plecare) „al tuturor", deoarece El le-a creat pe toate. El este Cel „care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile"; „Din El ne tragem obîrşia" (Faptele Apostolilor 17.25, 28). Aceasta nu înseamnă că toţi oamenii ar fi copiii Săi, adică născuţi din nou, ci că toţi sînt făpturile Sale şi au ieşit din mîna Sa şi că El Se ocupă de ele şi Se îngrijeşte de ele. El este şi „Dumnezeul" tuturor oamenilor, „Dumnezeul duhurilor oricărui trup" (Numeri 27.16). Aceasta este declaraţia Sa. în ce măsură o îndeplineşte făptura este o altă problemă, care de asemenea nu va fi lămurită aici. „Mai presus de toţi" se referă la suveranitatea lui Dumnezeu; „prin toţi" - la providenţa lui Dumnezeu; „în toţi" - la omniprezenţa lui Dumnezeu; pare să însemne că suflarea lui Dumnezeu este în toţi, este cercul creaţiei.

Deja în capitolul 3.9 s-a făcut referire la Dumnezeu - Creatorul, „care a făcut toate lucrurile"; şi Pavel îşi începe rugăciunea către „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos", în versetul 14, cu completarea demnă de remarcat, „din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pămînt". Şi aici avem domeniul universal al creaţiei inteligente, care cuprinde „orice familie în ceruri şi pe pămînt". Cuvîntul grecesc pentru „familie" este patria şi înseamnă de fapt „paternitate". Aceasta ne arată din nou gîndul că fiecare grupare de fiinţe create, care sînt dotate cu înţelegere, îşi are paternitatea, izvorul în Dumnezeu.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a fost în legătură doar cu un singur popor, dar cu „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" intră în legătură toate fiinţele din ceruri şi de pe pămînt, deoarece toate au fost create pentru slăvirea lui Isus Hristos, prin El şi pentru El (Coloseni 1.16).

Desigur, Adunarea a obţinut un loc cu totul deosebit al privilegiilor şi al apropierii de Dumnezeu, dar pretenţia de „Tată al Domnului nostru Isus Hristos" se extinde asupra fiecărei clase de făpturi pe care le-a făcut El. Fie că este vorba de domnii şi stăpîniri în cer, de diferiţi îngeri, fie că este vorba de iudei, de păgîni sau de Adunarea lui Dumnezeu, tuturor El le atribuie un anumit loc, potrivit hotărîrii Sale. Pe Hristos însă, ca Fiu slăvit al Omului, L-a aşezat la dreapta Sa „în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor" (Efeseni 1.21). Trebuie remarcat faptul că în epistola către Efeseni se atrage atenţia, într-o asemenea măsură, asupra universalităţii paternităţii lui Dumnezeu, încît să devină cu atît mai vizibil întregul domeniu peste care Hristos va fi Căpetenie. Lui. ca Om slăvit. Ii va fi supus întregul univers, „cele din ceruri şi cele de pe pămînt" (Efeseni 1.10).

Am văzut deci trei domenii ale unităţii: domeniul părtăşiei dumnezeieşti, domeniul mărturiei (recunoaşterii) creştine şi domeniul creaţiei. Cît de trist este însă faptul că astăzi, în creştinătate, fiecare dintre aceste trei domenii este negat în mod practic! Acel singur Duh care formează acel singur Trup este înlocuit de multele duhuri şi păreri ale oamenilor, ceea ce culminează cu instaurarea a nenumărate denominaţiuni şi sisteme. Singurul Domn este dat la o parte de indicaţiile unei aşa-zise preoţimi şi singurul Dumnezeu, Creatorul, este considerat inutil prin teoriile evoluţioniste ale aşa-zisei ştiinţe. Cu atît mai demn de reţinut este faptul că îndemnurile ultimelor trei capitole ale epistolei către Efeseni se încadrează în aceste trei domenii:

- îndemnurile care ne sînt date în capitolul 4.1-16 sînt în legătură cu singurul Trup, domeniul părtăşiei creştine adevărate. Cu acestea vrem să ne ocupăm în cele ce urmează.

- Textul din Efeseni 4.17 - 5.21 ne dă îndemnuri în legătură cu cel de-al doilea domeniu, cel al stăpînirii Domnului. Dacă-L recunoaştem pe El ca Domn, atunci fiecare dintre noi tinde, în conformitate cu acest Nume, către adevărata cucernicie.

- De la capitolul 5.22 - 6.9 se găsesc îndemnuri în legătură cu cel de-al treilea domeniu, cel al creaţiei lui Dumnezeu. Fie că sînt femei sau bărbaţi, copii sau bătrîni, slujitori sau stăpîni - copiii lui Dumnezeu sînt îndemnaţi să-şi ocupe locul sau relaţiile naturale, în conformitate cu ordinea lui Dumnezeu în creaţie.

După această privire de ansamblu, ne vom îndrepta atenţia asupra primului dintre cele trei domenii, şi anume unirea Duhului, pe care sîntem îndemnaţi s-o păstrăm prin legătura păcii.

O unitate vizibilă

În vremea apostolilor, cei credincioşi formau o unitate vizibilă pe pămînt. Încă nu existau dezbinări, ci toţi creştinii dintr-un loc se adunau conform aceluiaşi principiu şi erau într-o unitate şi părtăşie fericită (Faptele Apostolilor 2.42) cu toţi creştinii şi cu toate adunările creştine din alte părţi ale ţării sau din alte ţări, după cum dovedesc Faptele Apostolilor şi epistolele Noului Testament. Era deci evident că toţi aceşti creştini formau împreună un Trup în Hristos, un organism viu, care îşi îndeplinea funcţia sub conducerea şi sub puterea Duhului Sfînt. Nu încape îndoială că era tocmai ceea ce Dumnezeu a vrut şi a stabilit şi ce ar fi trebuit să rămînă aşa.

Dar vai! Această expresie vizibilă a unităţii avea să fie distrusă în curînd: martori neîntorşi la Dumnezeu şi oameni fără Dumnezeu s-au strecurat şi L-au tăgăduit pe Isus Hristos ca singur Stăpîn (despotes) şi Domn (kurios). S-au ridicat bărbaţi care vorbeau lucruri stricăcioase şi astfel au atras pe ucenici de partea lor (vezi Faptele Apostolilor 20.30). Apariţia învăţăturilor greşite şi a dezbinărilor era dovada tristă pentru faptul că se renunţase deja, în mare măsură, la Cuvîntul lui Dumnezeu ca autoritate. Ruinarea şi decăderea care caracterizează astăzi creştinătatea arată cît de mult am deviat de la gîndurile lui Dumnezeu referitoare la singurul Trup.

Dar ce mîngîiere pentru aceia, pentru care gîndurile lui Dumnezeu sînt totul chiar şi în zile întunecoase: această unitate va deveni din nou vizibilă atunci cînd Domnul Isus va reveni în putere şi în slavă şi Se va manifesta în faţa întregii lumi cu ai Săi, pentru a împărăţi. Este ca un lanţ întins peste un rîu, lanţ al cărui început şi sfîrşit se poate vedea la mal, dar care în mijlocul rîului pare a fi rupt. Astfel, ochii lui Dumnezeu şi ochii credinţei mai văd şi astăzi Adunarea ca unitate, dar pentru ochiul firesc, unitatea copiilor lui Dumnezeu nu mai este vizibilă.

Dar ce este de făcut în privinţa acestei situaţii triste şi atît de ruşinoase pentru noi? Răspunsul lui Dumnezeu, cu care vrem să ne ocupăm mai îndeaproape, este clar şi simplu: „Păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii." Aici se impune întrebarea:

Ce înseamnă „unirea Duhului"?

Cu siguranţă că această expresie nu înseamnă unitatea duhurilor noastre. Nu asociaţii pe baza unor punctc de vedere comune, păreri sau mărturisiri de credinţă sînt calea lui Dumnezeu pentru noi. Cu mult mai mult pune în faţa ochilor noştri acea unitate preţioasă care este activată de Duhul Sfînt şi care, conform principiului ei, cuprinde toate mădularele Trupului lui Hristos. O altă unitate nu cunoaşte şi nu recunoaşte Cuvîntul lui Dumnezeu. Care este valoarea oricărei alte unităţi? Ea nu se va ridica niciodată deasupra obîrşiei sale omeneşti.

A păstra unirea Duhului nu înseamnă a o face, ci a o observa sau a o menţine. Ea este transpunerea în practică a adevărului că aici este „un singur Trup şi un singur Duh" şi a nu recunoaşte, în practica vieţii noastre, că sîntem o parte din altceva, decît din aceea prin Duhul lui Dumnezeu; aceasta înseamnă a păstra unirea Duhului.

„Unirea Duhului" este deci acea putere şi acel principiu cu ajutorul cărora adevăraţii copii ai lui

Dumnezeu sînt aduşi în situaţia de a merge împreună pe cale, potrivit cu propriile lor relaţii, în unitatea Trupului lui Hristos. A o păstra este înfăptuirea morală a acestei unităţi sau, altfel spus, este menţinerea relaţiilor noastre cu toţi sfinţii, potrivit Duhului lui Dumnezeu.

Nu „unirea Trupului"

Este semnificativ faptul că nu sîntem îndemnaţi să păstrăm unirea Trupului. Aceasta ar însemna că avem de mers împreună cu fiecare mădular al Trupului lui Hristos, indiferent în ce relaţii se găseşte acesta sau cum sînt căile sale în viaţa practică. Atunci nici chiar cel mai mare rău dintr-un frate nu ar avea voie să constituie prilej să ne despărţim de el; aceasta nu este învăţătura Scripturii; căci păstrarea unirii Duhului include în mod necesar părtăşia şi legătura cu o persoană divină. Dacă însă Adunarea lui Dumnezeu ar mai fi în starea sănătoasă, potrivită voii lui Dumnezeu, sănătoasă, atunci în mod practic nu ar exista nici o diferenţă între cele două expresii „unirea Trupului" şi „unirea Duhului".

În ceea ce priveşte însă păstrarea acelei unităţi: unitatea Trupului, pe aceasta nu o putem nici păstra, nici rupe; ea este menţinută prin Duhul Sfînt însuşi, care locuieşte în Adunare şi care leagă toate mădularele Trupului lui Hristos între ele şi cu Capul din cer. În ciuda eşecului dureros al omului, această unire rămîne. deoarece Duhul Sfînt rămîne.

Nu se poate practica?

Indiferent de cît de mare este ruina bisericii responsabile, de cît de rea este starea ei, Sfînta Scriptură nu lasă loc gîndului că adevărul lui Dumnezeu nu ar mai putea fi înfăptuit şi că părtăşia Duhului Sfînt nu ar mai putea fi menţinută. Îndemnurile lui Dumnezeu, gîndurile lui Dumnezeu şi cuvintele lui Dumnezeu se pot aplica şi sînt de aplicat întotdeauna. Domnul prevăzuse, după cum ne-am amintit deja, decăderea şi zilele periculoase; totuşi El ne îndeamnă să păstrăm unirea Duhului prin legătura păcii. Dumnezeu nu ne îndeamnă la ceva ce nu s-ar mai putea practica.

Tocmai epistolele vremii din urmă, epistola lui Iuda şi epistolele tîrzii ale lui Pavel, Petru şi Ioan, care descriu vremurile primejdioase ale „zilelor din urmă" (citeşte în 2 Timotei 3.1) şi prezenţa multor antihrişti în „ceasul de pe urmă" (citeşte în 1 Ioan 2.18), nu presupun, nici măcar pentru o clipă, că adevărul nu s-ar mai putea înfăptui, ci dimpotrivă! Astfel, de exemplu, apostolul Ioan, în a doua şi a treia sa epistolă, are multe de spus despre umblarea celor credincioşi. El vorbeşte despre o umblare în adevăr, despre o vieţuire după poruncile Lui şi despre a fi credincios adevărului.

În ciuda încurcăturii şi a destrămării în cadrul mărturiei creştine. Dumnezeu ne face răspunzători de a pune în practică binecuvîntatul adevăr despre singurul Trup al lui Hristos. Făcînd aceasta, să nu ţinem adevărul doar ca teorie, ci să fim, prin căile şi relaţiile noastre, o mărturie practică a singurului Trup.

Primul pas - despărţirea

Primul pas în păstrarea unităţii Duhului îl constituie despărţirea de răul de orice fel, care îmbracă multe forme de manifestare şi poate fi un rău moral, practic sau care ţine de învăţătură. Prima noastră sarcină şi obligaţie este, după 2 Timotei 2.19, să ne despărţim de tot ce este împotriva lui Hristos:

„Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege".

Despărţiţi astfel, părtăşia Duhului Sfînt îl slăveşte pe Hristos (Ioan 16.14). Dar pentru că proslăvirea lui Hristos este scopul Său, El trebuie să ne despartă în mod obligatoriu de tot ce este împotriva lui Hristos, necinstindu-L, şi să ne lege de ceea ce îi corespunde Lui. De ar pune fiecare cititor acest principiu în mod serios la inimă! El face drumul clar şi, în final, uşor.

Nu mai este deci o problemă a mădularelor Trupului, căci acestea sînt, în mod practic, cu adîncă ruşinare şi smerenie fie spus, legate şi amestecate cu tot felul de rele; este în întregime o problemă a lui Hristos, a Duhului lui Dumnezeu care îl slăveşte şi care menţine în părtăşie cu Hristos, Capul. Nu este vorba de a avea un sentiment bun pentru fratele meu. Acest lucru se poate întîmpla într-o mie de comunităţi. A vrut Dumnezeu o mie de comunităţi? Sau este cu mult mai adevărat că există doar un singur Trup? Fără discuţii! Dumnezeu spune: este un singur Trup. Atunci, în mod evident, toate grupările şi sectele sînt împotriva voii Sale. Ce este de făcut? Părăseşte-le!

Acest lucru sună aspru, dar este calea lui Dumnezeu, singura cale pe care El o arată. Nimeni nu înţelege mai bine decît Dumnezeul Atotştiutor, care a făcut inima omenească, cît de dureros este de a renunţa la legături apreciate, trainice, pentru Domnul. Cîteodată, ruptura trece prin propria familie. Totuşi, dacă legăturile bisericeşti nu se potrivesc cu gîndurile Sale, dacă nu poţi împlini prin ele unirea Duhului: renunţă la ele!

Renunţă la ele deşi crezi că trebuie să ajungi într-un loc pe care l-ai considerat ca fiind greşit, gîndind să spui binele răului, pentru a putea face simţită acolo o influenţă bună, pentru îmbunătăţirea lucrurilor! Dumnezeu nu reformează ceea ce a părăsit. „Depărtează-te de fărădelege!" este răspunsul Domnului. Fărădelege este tot ce nu corespunde voiei descoperite a lui Dumnezeu, este tot ce are ca izvor voia omului. Cîtă nedreptate există deci în creştinătate!

Nu consider ca fiind sarcina mea prezentă de a numi şi de a critica diferite forme ale răului în mărturia creştină. Locurile din Scriptură amintite vor vorbi de la sine. De asemenea m-am referit într-un capitol anterior la felul cum apreciază Domnul starea de astăzi a creştinătăţii. Dar un lucru este clar de pe acum: este obligaţia, aş spune chiar privilegiul fiecărui copil credincios al lui Dumnezeu, de a se despărţi de toate principiile şi sistemele de pe tărîm creştin care se opun Scripturii. Creştinătatea ca atare merge pe drumul ecumenic, care este drumul spre Babilon (Apocalipsa 17 şi 18). Unirea Duhului nu se obţine prin asociaţii nedumnezeieşti, ci - ca prim pas - prin despărţirea de ceea ce este rău şi împotriva voii lui Dumnezeu. „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea:

»Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei! Pentru că păcatele ei au ajuns pînă la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei«" (Apocalipsa 18.4-5).

Este imposibilă o mărturie credibilă a unităţii copiilor lui Dumnezeu, atîta timp cît este tăgăduită practic această unitate.

Uneori credincioşii persistă în legături bisericeşti în care, cu bună ştiinţă, nu pot da expresie unor importante principii ale Scripturii. Neascultarea lor - căci nu este altceva - caută să o justifice prin motivaţia că acolo ar găsi posibilităţi mai mari pentru slujire şi un domeniu mai larg pentru activităţile lor. Ei argumentează că slujba lor pentru Domnul s-ar restrînge foarte mult dacă s-ar despărţi de ceea ce au recunoscut ca fiind rău.

Dar acestea sînt gînduri greşite, împotriva Scripturii. Ar trebui să ne gîndim, în primul rînd, ca starea şi relaţiile noastre personale să fie de aşa natură încît Domnul să le poată accepta. Abia atunci vom fi - după cum vom vedea îndată - vase curate, pe care Domnul le poate folosi în felul Său, în slujirea Sa. Dacă înaintăm în ascultare de Cuvîntul Său, de voia Sa descoperită, Domnul ne va deschide uşi şi ne va da mai multe posibilităţi pentru slujire decît sîntem în stare să folosim. Rămăşiţa credincioasă aude cuvintele mîngîietoare ale Domnului: „Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă" (Apocalipsa 3.8). Deci nu uşi deschise pentru mărturie şi posibilităţi pentru slujire ar trebui să fie prima noastră grijă, ci despărţirea de tot ce îi displace Domnului. Noi nu ne putem deschide singuri uşi, nici oamenii şi instituţiile lor nu o pot face. Dar dacă El deschide uşi, atunci nimeni nu le poate închide şi putem trece liniştiţi prin ele.

Principiul despărţirii îl găsim şi în 2 Corinteni 6.17:

„De aceea: »Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei«, zice Domnul; »nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi«."

Trebuie renunţat la toate legăturile care-L necinstesc pe Hristos. Părerea că am putea sta, cu bună ştiinţă, în legătură cu un principiu care se opune Scripturii, cu o învăţătură sau o practică rea şi să fim totuşi nepătaţi este neadevărată: eu personal pot fi liber de acest lucru rău, dar prin legătura mea practică cu acesta, am părăsit deja părtăşia Duhului Sfînt. De aceea Cuvîntul lui Dumnezeu este: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!"

Este uimitor cît de des se dă îndemnul pentru despărţirea de rău în a doua epistolă către Timotei, care ne descrie decadenţa creştinătăţii în zilele de la urmă. De şase ori se vorbeşte despre aceasta, de fiecare dată în altă privinţă şi cu alte cuvinte.

„Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti (capitolul 2.16).

„Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege" (capitolul 2.19).

„într-o casă mare nu sînt numai vase de aur şi argint, ci şi de lemn şi de pămînt. Unele sînt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpînlui său, pregătit pentru orice lucrare bună" (capitolul 2.20-21).

„Fugi de poftele tinereţii" (capitolul 2.22).

„Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare" (capitolul 2.23).

„Avînd o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te şi de aceştia " (capitolul 3.5).

Dacă apostolul compară creştinătatea din ultimele zile cu o casă mare, în care sînt diferite vase, din materii preţioase şi din materii fără valoare deosebită sau vase pentru o întrebuinţare de cinste şi vase pentru o întrebuinţare de necinste, îndată leagă de aceasta îndemnul de a se curăţi de vasele de necinste, pentru a deveni un vas pentru o întrebuinţare de cinste. Această despărţire este, desigur, un proces dureros, dar este primul pas către unirea Duhului.

S-a spus că ne-am putea despărţi de lucruri rele, dar nu de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Acest lucru nu este tocmai corect. Desigur că un vas dintr-un material preţios preînchipuie un credincios; dar el nu este neapărat un vas pentru o întrebuinţare de cinste numai datorită faptului că este din aur sau din argint. Dacă, de exemplu, un vas de aur, acoperit cu pînze de păiajen, a stat într-o pivniţă de cărbuni, atunci desigur nu i-ar folosi spre cinste stăpînului casei, dacă s-ar pune pe o masă împodobită sărbătoreşte cu feţe de masă de un alb imaculat. Şi un copil credincios al lui Dumnezeu poate fi necurat prin legăturile sale şi prin aceasta este un vas de necinste. De aceştia trebuie să ne despărţim în ce priveşte părtăşia practică, oricît de dureros şi de umilitor ar fi aceasta pentru noi. Dar tocmai prin această despărţire devenim un vas de cinste: „Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpînului său, pregătit pentru orice lucrare bună " (2 Timotei 2.21). Ce mîngîietor că: relaţiile mădularelor în Trupul lui Hristos rămîn neatinse de toate acestea, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!

Să fim atenţi şi la expresiile „oricine" şi „dacă cineva" din versetele 19 şi 21! Ele arată că despărţirea care se cere de la noi este un lucru pur personal. „Oricine rosteşte Numele Domnului", deci îl recunoaşte pe El ca Domn, este personal răspunzător de a se despărţi de orice fel de fărădelege. Niciodată nu ne vom putea justifica necredincioşia personală faţă de Domnul prin faptul că şi alţii au fost necredincioşi. De aceea, acel „Tu însă", din a doua epistolă către Timotei, este atît de important şi de preţios!

Curăţire în trei privinţe

Mi se pare că această curăţire se poate face cel puţin în trei domenii. Depinde de condiţiile fiecăruia modul în care se împlineşte porunca Domnului din 2 Timotei 2.19 şi 21.

Primul caz poate fi înţeles cel mai uşor. Dacă un credincios se află într-un sistem creştin în care nu poate înfăptui nici unirea Duhului şi nici o schimbare a principiilor care stăpînesc, el este obligat de a se despărţi de acest sistem. Numai astfel poate deveni el însuşi un vas de cinste.

Cel de-al doilea caz este mai complicat şi poate nu prezintă importanţă pentru toţi cititorii. Să presupunem că un copil al lui Dumnezeu este în părtăşie practică cu fraţi care sînt de părere că se adună pentru Numele Domnului Isus. Deşi din punct de vedere bisericesc ei ocupă un loc potrivit voii lui Dumnezeu, se poate întîmpla ca în mijlocul lor să ia proporţii ceva rău în atitudinea practică sau în învăţătură. Atunci acel unul este nevoit, cu toată dragostea şi îndelunga răbdare, să prezinte răul înaintea adunării locale şi să trezească conştiinţa fraţilor. Dacă însă, după un timp, toate ostenelile rămîn fără rezultat - osteneli cu care se vor uni şi adunările aflate în jur - atunci acel unul va trebui să acţioneze potrivit cu 2 Timotei 2.19 şi 21 şi să părăsească acel grup.

Ca avertizare faţă de o înţelegere grăbită şi neduhovnicească a celor tocmai spuse, aş sublinia încă o dată următoarele:

- Răul trebuie să fie evident şi cu un asemenea caracter, încît să justifice o excludere.

- Depărtarea poate fi numai ultimul pas, după ce s-a făcut uz de toată osteneala şi de toată răbdarea. Prin aceasta, lucrurile sînt aici mai complicate decît în primul caz.

- A doua epistolă către Timotei nu arată acest aspect, dar ea nu trebuie neglijată, şi anume întrebarea dacă adunarea locală mai poate fi considerată ca fiind într-o stare de părtăşie, nu poate fi hotărîtă de unul singur, ci doar de adunarea cea mai apropiată şi, mai bine, de adunările cele mai apropiate.

Dar cuvîntul din 2 Timotei 2 îşi poate găsi aplicaţie şi în domeniul pur individual. Un credincios poate avea părtăşie practică cu alţi copii ai lui Dumnezeu (nu mă refer acum la părtăşia la Masa Domnului) şi se poate bucura de aceasta. Dar într-o zi trebuie să constate, spre părerea sa de rău. că aceşti copii ai lui Dumnezeu nu umblă în adevăr (2 Ioan 4), pentru că, de exemplu, ţin învăţături străine sau pentru că de la ei pornesc pericole morale pentru el şi pentru casa lui. Ah, cît de dureros este că trebuie să constaţi aşa ceva la aceia care au fost răscumpăraţi şi salvaţi cu acelaşi preţ al sîngelui Său ca şi tine însuţi. Dar este bine să avem în continuare părtăşie cu ei? Textul din 2 Timotei 2 ne dă şi în acest caz răspunsul.

Dreptul la o hotărîre personală

Toate acestea sînt lucruri serioase şi afirmaţiile lui Dumnezeu merg atît de adînc, încît omul - adesea şi cel credincios - caută să se sustragă consecinţelor practice şi începe să argumenteze. Dumnezeu nu argumentează, El porunceşte. Credinţa nu argumentează, ea ascultă. Necredinţa însă argumentează că, de altfel, fiecare om are dreptul la o hotărîre personală. Dar asemenea gînduri trebuie să le respingem în întregime. Nici un om nu are dreptul de a avea o părere proprie în lucrurile dumnezeieşti. Dumnezeu singur este îndreptăţit la aceasta şi El ne comunică voia şi intenţiile Sale. Partea noastră este de a urma această voie a lui Dumnezeu, ceea ce va conduce la unirea Duhului; a renunţa la această voie conduce la destrămare, la sectarism.

Să ne gîndim că Hristos în cer este Capul Trupului şi că Trupul există numai pentru Cap! Atunci nu mai este loc pentru ceea ce slăveşte pe om, pentru ambiţia sa, pentru mîndria sa şi pentru mulţumirea de sine. Toate acestea s-au terminat pentru cel credincios la crucea lui Hristos, la crucea care a dovedit falimentul deplin a omului.

„Iată, Eu stau la uşă şi bat"

Mîndrie şi mulţumire de sine - nu au fost acestea trăsăturile Laodiceii, ale mărturiei creştine în ultima ei fază? Aş îndrepta încă o dată atenţia cititorului asupra părţii a doua a capitolului 4 al acestei cărţi, unde ne-am referit la scrisoarea către Laodiceea şi am auzit sentinţa lui Dumnezeu în legătură cu această adunare: „Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea" (Apocalipsa 3.16).

Oricît de serioase şi de umilitoare sînt lucrurile în sine, este totuşi o mare binecuvîntare că Dumnezeu ne-a făcut cunoscută hotărîrea Sa cu privire la stările diferite ale creştinătăţii. Trebuie să învăţăm să vedem totul cu ochii Săi, ca să judecăm totul aşa cum o face El. A fi în armonie cu El şi cu gîndurile Sale este întotdeauna un lucru îmbucurător. Dar cum mă pot despărţi de ceva rău, cînd nici nu îmi dau seama că este rău?

De aceea trebuie să ne ocupăm cu adevăratul caracter al creştinătăţii în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu, iar rugămintea mea este de a vă aduce aminte de cele spuse în capitolul 4, căci acum ne aflăm în faţa concluziilor practice pe care trebuie să le tragem din ceea ce am învăţat. Scrisoarea către Laodiceea (citeşte în Apocalipsa 3.14-22) oferă şi aici învăţături importante din gura Domnului, învăţături care proiectează alte lumini asupra subiectului nostru.

Pedepsire

După ce în versetele 14-18, din Apocalipsa 3. Domnul S-a adresat îngerului bisericii, adică elementului răspunzător din biserică, şi prin aceasta a vorbit bisericii, începînd cu versetul 19 El Se adresează fiecărui credincios în parte, care s-ar mai găsi în legătură cu sistemul creştin mort din Laodiceea şi îi spune:

„Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de rîvnă şi pocăieşte-te" (versetul 19).

Să fim atenţi că Domnul nu disciplinează lumea ci numai pe aceia pe care-i iubeşte - pe fii (citeşte în Proverbe 3.11-12; Evrei 12.5-6). Pe ei vrea să-i conducă la pocăinţă, de la starea lor şi de la legăturile lor şi pentru aceasta foloseşte nu rareori căile dureroase ale educaţiei. El nu cheamă la pocăinţă biserica responsabilă, creştinătatea ca atare - El stă pe punctul de a le vărsa din gura Sa! - dar în harul şi în dragostea Sa, El încă Se ocupă de ai Săi, pentru a-i aduce într-o stare potrivită. El caută să trezească conştiinţele acelora pe care îi iubeşte.

Ce mîngîiere se află în acest gînd, dragi prieteni, dacă ne gîndim la toate suferinţele, la bolile serioase şi la alte rele, prin care trebuie să treacă ai Săi, mai ales în zilele noastre! Nu pare că Domnul dublează, în aceste zile ale sfîrşitului, ostenelile Sale pline de dragoste pentru a ne învăţa, dacă este nevoie şi prin pedeapsă şi pentru a ne păzi sau a ne elibera de răul Laodiceii, care ne înconjoară pretutindeni, ca aerul? Lumea s-ar putea să arate cu dispreţ spre multiplele suferinţe ale poporului lui Dumnezeu, însă noi ştim de ce ni le trimite Domnul. El urmăreşte un scop binecuvîntat, care este sfinţirea noastră.

Un apel către fiecare în parte

„Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine " (versetul 20).

În ce situaţie îl vedem aici pe Domnul! El stă la uşă. El Şi-a ocupat locul în afara sistemului creştin, deoarece nu Se poate face una cu starea morală stricată a acestuia. Dar şi cealaltă latură este în aceeaşi măsură adevărată: creştinătatea în starea Laodiceii I-a închis uşa. îl lasă să stea afară, nu-L doreşte. Nu este aceasta o stare de fapt care ar trebui să ne smerească în cea mai mare măsură?

Dar apoi Domnul face ceva deosebit de mîngîietor, ca o expresie plăcută a iubirii inimii Sale pentru ai Săi - El bate, nu la uşa Laodiceii, ci la uşa inimii fiecăruia dintre ai Săi.

Drag cititor, El nu te-a abandonat. El bate şi la uşa ta. Cu siguranţă că a făcut-o deja de multe ori. Nu ai auzit încă niciodată cum scumpul Domn. stînd la uşa inimii tale, a cerut voie să intre? Poate că şi această carte pe care o ţii acum în mînă face parte din această bătaie. El este plin de îndelungă răbdare şi de har şi nu vrea doar să ne elibereze pe tine şi pe mine de cătuşe, ci şi de duhul de adormire al Laodiceii.

A auzi glasul Domnului Isus este ceva, a-I deschide uşa este altceva. Ambele lucruri sînt necesare. Mulţi se opresc la primul. Ei au auzit deja de multe ori glasul Domnului, au auzit deja multe predici bune, au avut deja discuţii folositoare şi poate că s-au convins de unele lucruri; dar s-au oprit aici. Uşa inimii lor nu au deschis-o învăţătorului. Într-adevăr, nu este suficient de a auzi glasul Domnului. Ceea ce doreşte El este ascultarea Cuvîntului Său, din dragoste pentru El. Aceasta înseamnă a deschide uşa. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvîntul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi Ne vom face locuinţa împreună cu el" (loan 14.23).

Poate că şi tu faci parte dintre aceia care se mai află încă în Laodiceea şi îl necinstesc pe Domnul prin relaţiile pe care le întreţin. Există multe motive de a rămîne în aceste relaţii şi un glas va da acest sfat, dar nu este glasul Domnului, al Bunului Păstor care nu nu-mai că vine la oile Sale, dar le şi scoate din ceea ce nu este după voia Sa (loan 10.3). Nu vrei să deschizi uşa Aceluia care a murit pentru Tine şi care cu drag îţi caută bunăvoinţa? Ce păcat cînd, ca Mireasa din Cîntarea Cîntărilor, nu sîntem în starea de a deschide uşa iubitului atunci cînd bate! Ascultă, dragul meu! El bate: „Deschide-mi, sora mea ..." (Cîntarea Cîntărilor 5.2).

A cina

La cel care ascultă glasul Său şi deschide uşa. Domnul va intra şi va cina cu el şi acesta, la rîndul lui. va cina cu El. Domnul niciodată nu are nevoie de cadouri, şi dacă, cu puţin înainte de sfîrşitul vremii harului (despre care vorbeşte cina) îi deschidem uşa, atunci El ne va răsplăti din belşug.

Aici El ne pune înainte două binecuvîntări. El va cina cu noi, este prima minunată binecuvîntare. Cînd intră la noi, atunci ne arată întregul Său har. Da, El vine în situaţiile noastre diferite şi le împarte cu noi. Îţi faci griji de ceea ce vor zice prietenii tăi, dacă faci acest pas al credinţei şi te desparţi de ceea ce, prin lumina lui Dumnezeu, ai văzut că este rău? Te temi de urmările pe care ţi le-ar putea aduce întoarcerea la El? El le ştie toate acestea. Fii liniştit! El va intra la tine, El Se va pleca cu milă spre tine şi te va lăsa să guşti întregul Său har, dacă îi deschizi uşa.

Cea de-a doua binecuvîntare o întrece pe prima. El ne face favoarea de a cina cu El. El are pe inimă de a ne ridica la El însuşi şi la gîndurile Sale, deasupra împrejurărilor care ne supără aici. El vrea să avem părtăşie cu iubita Sa Persoană în slavă, cu interesele Sale, cu inima Sa. Aceasta nu poate să însemne decît adîncă bucurie. „Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (1 Ioan 1.3-4).

Dacă Domnul vorbeşte despre a mînca cina, trebuie să mă gîndesc, fără să vreau, la plăcuta scenă cu ucenicii care mergeau la Emaus, din Luca 24. Erau în drum spre casă, de la Ierusalim, unde cu trei zile în urmă a fost răstignit Domnul lor. Una cu Cel dispreţuit şi răstignit, pe care îl credeau încă mort, ei mergeau abătuţi spre casă. Dar dintr-o dată li se asociază un necunoscut, care le vorbeşte pe drum într-un mod cu totul deosebit despre suferinţele lui Hristos şi despre slava de după aceea (citeşte în 1 Petru 1.11). Mai tîrziu ei trebuie să recunoască: „Nu ne ardea inima în noi, cînd ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?" (Luca 24.32).

Deja se vede satul lor. Străinul Se preface că vrea să meargă mai departe. Ar lăsa ei această Persoană misterioasă să-Şi continue drumul? Atunci le vine pe buze ceea ce inima Lui dorea, lucrul pentru care, pe drum, a bătut la uşa inimii lor: „Rămîi cu noi, căci este spre seară şi ziua aproape a trecut" (versetul 29). Astfel El intră la ei şi devine oaspetele lor, gata să mănînce cina cu ei. Dar în mod neprevăzut se schimbă situaţia: oaspetele devine gazdă. „Pe cînd stătea la masă cu ei, luînd pîinea, a binecuvîntat-o, a frînt-o şi le-a dat-o." Acum El mănîncă cina cu ei. Şi la frîngerea pîinii ei îl recunosc. Oare au văzut în mîinile Sale semnul cuielor?

Iubiţilor, şi noi astăzi vom afla acelaşi lucru. Dacă îi deschidem uşa, El intră la noi. Ba mai mult, El ni Se face cunoscut, şi acest lucru nu poate fi comparat cu nimic. Dacă îi permitem Lui personal să intre, şi pînă acum este vorba de un lucru pur personal, atunci El desigur va şi reuşi să facă preţios pentru noi ceea ce este în inima Sa pentru ai Săi, în sens colectiv, şi ne va conduce la preţuirea relaţiilor pe care El însuşi le-a înnodat între cei credincioşi.

O temelie largă - un drum îngust

Dacă pînă acum am privit şi am găsit primul pas în păstrarea unirii Duhului, care constă în despărţirea de tot ce este rău, de tot ce este împotriva lui Hristos şi a lui Dumnezeu, atunci cineva ar putea să întrebe: să merg singur pe cale? Drumul lui Dumnezeu pentru mine este izolarea?

Cuvîntul desăvîrşit al lui Dumnezeu dă un răspuns clar, îmbucurător la această întrebare:

„Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpînului său, pregătit pentru orice lucrare bună. Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată" (2 Timotei 2.21-22).

Aş aminti un principiu al lui Dumnezeu, că El nu dă putere şi lumină pentru al doilea pas, pînă nu este făcut primul. Atunci însă, cei care l-au făcut în ascultare de credinţă vor gusta o experienţă mîngîietoare şi preţioasă: ei vor găsi, puşi deoparte în acest mod, pentru părtăşia Duhului Sfînt, pe alţii care, înaintea lor, au făcut acelaşi lucru; şi astfel, cu inimile fericite pot fi împreună în unirea Duhului lui Dumnezeu. Pe cei care se curăţesc pentru a nu mai fi vase de necinste, Dumnezeu îi lasă să găsească dintre aceia care „cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată" (vezi versetul 22). „Cu cei" - aceasta este părtăşie.

Astfel nu este nicidecum un drum singuratic, nu este izolare; dar deoarece zilele în care trăim sînt rele, după părtăşia practică şi după unirea Duhului este un drum îngust, despărţit de tot ce este rău, prin Duhul lui Dumnezeu. În lărgimea principiilor sale, el cuprinde însă întreaga Adunare a lui Dumnezeu. Temelia sa este încă suficient de largă pentru a primi pe fiecare mădular al Trupului lui Hristos; dar el este şi suficient de îngust pentru a îndepărta din mijlocul celor credincioşi răul care-L necinsteşte pe Dumnezeu. Căci aceia care sînt adunaţi în unirea Duhului vor veghea cu gelozie ca nimic rău în practică sau în învăţătură să nu le fure părtăşia Duhului.

Ce privilegiu, dar şi ce răspundere de a avea înaintea ochilor şi în inimă, în aceste zile ale destrămării, toate mădularele lui Hristos - şi pe acelea care nu sînt adunate în acelaşi mod în părtăşia Duhului! Nu există pe pămînt nici un copil al lui Dumnezeu care să nu aibă dreptul la dragostea mea, la dragostea tuturor sfinţilor. Dar această iubire dumnezeiască, care în puterea naturii sale nu trebuie să se schimbe, dar care trebuie să se modifice de multe ori în formele ei de manifestare, potrivit cu condiţiile pe care le găseşte - această iubire de fraţi nu poate fi despărţită niciodată de ascultarea faţă de poruncile lui Dumnezeu. „Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu, cînd iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui" (1 Ioan 5.2). Adevărata iubire nu va putea să renunţe niciodată la calea adevărului şi a luminii numai pentru că alţi fraţi nu merg pe ea. Dar ea va căuta prin „legătura păcii" să-i conducă pe fraţi în această lumină, pentru a merge împreună cu atîţi cît se poate pe calea slăvirii Domnului. Să fim atenţi, pentru că niciodată nu putem îndrepta răul prin aceea că-1 amestecăm cu binele!

„Acolo sînt şi Eu în mijlocul lor"

Dacă vrem să păstrăm unirea Duhului, atunci să nu căutăm unde ar putea fi copii ai lui Dumnezeu! Unde nu îi vom găsi? Ei pot fi aici în legătură cu un rău moral, acolo cu o învăţătură greşită. De asemenea să nu căutăm unde se găseşte cea mai multă iubire practică şi cea mai multă ajutorare. Dacă dragostea nu este însoţită de adevăr, atunci nu este dragoste dumnezeiască. Dragostea „se bucură de adevăr" (1 Corinteni 13.6). Nu, acesta nu este calea spre ţintă.

Unirea Duhului nu este doar o simplă comunitate de creştini, în care mulţi au încercat să ajungă din diverse motive. Oamenii au făcut deja multe unităţi şi au legat de ele numele lui Hristos, le numesc o biserică sau chiar biserica. Calea credinciosului însă este una simplă şi smerită: el trebuie doar să verifice, pe baza Cuvîntului lui Dumnezeu, unde se înfăptuieşte unirea Duhului. Duhul Sfînt este cel care îi adună pe copiii lui Dumnezeu în jurul Persoanei lui Hristos. Numai acolo unde sînt adunaţi în jurul Lui ca centru, acolo „sînt şi Eu în mijlocul lor" spune Domnul Isus însuşi (Matei 18.20).

Nicio independenţă

Păstrarea unirii Duhului nu poate fi însoţită de un duh de independenţă. Acest lucru îl voi explica pe baza unui mic exemplu. Să presupunem, şi adesea Duhul Sfînt a reuşit acest lucru că un grup de creştini simpli se desparte de sistemul creştin şi se adună pur şi simplu în Domnul Hristos. Poate că ei încă nu au înţeles că recunoaşterea singurului Trup este temelia strîngerii după voia lui Dumnezeu. Poate că nu au auzit niciodată despre unirea Duhului. Totuşi, prin despărţirea de ceea ce prin Duhul au recunoscut ca rău, în mod necesar ei sînt legaţi de toţi aceia care, ca obiecte ale aceleiaşi acţiuni a Duhului Sfînt, au mers deja înaintea lor pe această cale şi au căpătat deja mai multă înţelegere asupra temeliei dumnezeieşti a strîngerii. însă cît de uşor pot aluneca şi veni în legătură cu răul sub o formă oarecare!

Dar, chiar dacă vrăjmaşului nu-i reuşeşte acest lucru sau nu-i reuşeşte imediat, este imposibil de presupus că ei se adună cu o înţelegere luminată de Duhul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp ar putea ignora ceea ce acelaşi Duh a înfăptuit în alţii, înaintea lor.

O asemenea independenţă nu acceptă şi nu recunoaşte Cuvîntul lui Dumnezeu. Dacă însă aceşti creştini, care la început s-au adunat în toată simplitatea, prin puterea Duhului, pentru Numele Domnului, ar menţine o poziţie independentă, prin aceasta s-ar situa practic în afara unirii Duhului. Cît de trist este cînd ceea ce a început în Duhul sfîrşeşte în carne - într-o nouă sectă!

O rămăşiţă

Chiar dacă cei care, după Matei 18.20, se adună pentru Numele Domnului Isus ar fi doar o rămăşiţă - Domnul Isus vorbeşte de doi sau trei - să fim totuşi atenţi că sînt trei lucruri care au caracterizat din totdeauna şi în orice timp o rămăşiţă credincioasă:

- dăruirea pentru Domnul;

- respectarea strictă a unor principii fundamentale;

- durerea sinceră şi întristarea adîncă pentru starea poporului Lui Dumnezeu care-L necinsteşte pe Domnul.

Nu, Duhul lui Dumnezeu nu prezice că acest veac se va încheia cu acceptarea generală a adevărului lui Dumnezeu şi cu o îndreptare generală, ci El prezice o părăsire totală; dar chiar şi atunci El are o rămăşiţă care este pentru El. Această rămăşiţă este văzută, în mod profetic, în scrisoarea către Filadelfia (citeşte în Apocalipsa 3.7-13).

Rămăşiţa este o expresie plăcută, deoarece ne pune în faţa inimilor lucruri originale. Dar este şi o expresie umilitoare.

Dacă toţi ar fi rămas credincioşi, atunci nu ar exista rămăşiţă, ci ar fi rămas întregul. Dar pentru că masa a alunecat, este deosebit de mîngîietor de a găsi o rămăşiţă din ceea ce ar trebui să fie sau să rămînă întregul. Şi cînd o rămăşiţă credincioasă se desparte de răul creştinătăţii, Domnul îi dă privilegiul să înainteze în lumina Adunării lui Dumnezeu şi în unirea Duhului, oricît de mare ar fi stricăciunea din jur.

Ei nu sînt Adunarea. Ei nu vor avea niciodată această pretenţie. Ei nu vor avea nici pretenţia de a fi rămăşiţa. Dar în privinţa adorării şi a strîngerilor lor pentru zidire şi rugăciune, ei vor fi conduşi de principiile pe care Dumnezeu le-a dat pentru ordinea tuturor amănuntelor Adunării Sale, pe cînd lucrurile mai stăteau bine. Căci principiile lui Dumnezeu nu sînt date la o parte de nici o decădere, oricît de serioasă ar fi ea. Rămăşiţa ştie acest lucru şi acţionează în conformitate cu el. Ca rezultat, rămăşiţa posedă toate privilegiile Adunării lui Dumnezeu, ba chiar prezenţa personală a Domnului Isus însuşi. Cu El în mijloc, ei au cinstea de a reprezenta Adunarea Sa pe pămînt.

Rămăşiţa credincioasă are parte şi de aprecierea şi de înţelegerea Domnului Isus: „ai puţină putere şi ai păzit Cuvîntul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu" (Apocalipsa 3.8).

„Ai puţină putere" - Rămăşiţa din ultimele zile ale creştinătăţii nu are pretenţia de a avea putere prea mare, aşa cum aceasta caracteriza Biserica în zilele ei de început, la şi după ziua Cincizecimii. Ea recunoaşte mai mult decăderea în mărturia creştină, din care ea însăşi este o parte. Pretenţia de a avea putere mare pentru a săvîrşi minuni spectaculoase, dimpotrivă, nu este altceva decît o tăgăduire a decăderii şi stricăciunii începute în creştinătate. Fericiţi oamenii care nu trebuie să simuleze un lucru pe care nu-1 au!

Ai păzit

 Meu" - Rămăşiţa preţuieşte Cuvîntul Domnului mai mult decît orice şi se lasă condusă şi controlată de acesta în înclinaţiile ei şi în întregul ei drum, văzută fie individual, fie ca întreg. Ea pretinde pentru tot ce crede sau face un: „Aşa vorbeşte Domnul". Tot ce nu are o temelie în Cuvîntul lui Dumnezeu este dat la o parte, ca o simplă tradiţie sau învăţătură omenească. Fericiţi oamenii care au drept conducător şi singură autoritate Cuvîntul Său! Ei rămîn în veac, asemenea Cuvîntului Domnului care rămîne în veac (1 Ioan 2.17; 1 Petru 1.25).

„N-ai tăgăduit Numele meu" - Rămăşiţa nu renunţă la nimic din ce a descoperit Domnul Isus despre Sine în Cuvîntul Său. Preţiosul Nume al Domnului Isus Hristos (Iacov îl numeşte frumosul Nume - Iacov 2.7) cuprinde tot adevărul despre Persoana Sa, lucrarea Sa şi autoritatea Sa. Rămăşiţa se ţine strîns de acestea, nu lasă nimic unei lumi care îl leapădă. Ea recunoaşte acest Nume înaintea oamenilor, adică recunoaşte divinitatea Sa absolută, faptul că El este Om desăvîrşit, ea îl recunoaşte ca Mîntuitor, învăţător, Domn, Mare Preot pentru ai Săi. Ea nu recunoaşte alt Nume ca punct central şi de adunare decît pe al Său. Oameni fericiţi! Ei îl au deja aici în mijlocul lor pe Cel care în veşnicie va fi centrul cerului.

Nu vrem să facem şi noi parte din această rămăşiţă care va auzi odată din gura scumpului nostru Domn cuvintele aprobării? Atunci să ieşim la El (Evrei 13.13) şi, în mijlocul valurilor care spumegă sălbatic în zilele noastre, să ne ţinem privirea aţintită la El, pînă vom ajunge în siguranţă în portul dorit pentru odihna şi fericirea veşnică!

„A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit; şi El i-a adus la limanul dorit." Psalmul 107.29-30