Reforma în Spania

Spania, al cărui rege purta numele de „rege preacreştin" a fost totdeauna fortăreaţa catolicismului. În 1234, deja un consiliu ţinut la Saragoza, în Aragon, interzicea oricărei persoane laice să discute în particular sau în public asupra religiei catolice. Cei care nu se conformau trebuiau să fie excomunicaţi de episcopul de care ţineau. Nimeni nu îndrăznea să aibă cărţile Vechiului şi Noului Testament în limba populară, oprite sub pedeapsa cu moartea. La începutul secolului al XVI-lea, aceste oprelişti au fost puse din nou în vigoare.

Spaniolul se fălea cu curăţia rasei lui; orice fel de înrudire cu vreun străin era socotită ca o pată morală. Ţăranul cel mai lipsit s-ar fi simţit degradat, dacă i-ai fi dovedit cea mai mică legătură de sânge evreiască sau maură. Populaţii foarte diferite una de alta locuiau peninsula Iberică; după ce a urmărit să le nimicească, politica guvernului a reuşit acest lucru, de pe la anul 1479. Acelaşi sentiment însufleţea pe Spanioli pe tărâm religios, unde chiar numai bănuiala de erezie putea fi pedepsită drastic. În acest domeniu, inchiziţia avea o supraveghere necruţătoare. Totuşi cărţile lui Luther au pătruns în Spania chiar din 1519. Importantul său „Comentariu asupra epistolei către Galateni" a fost tradus aici în anul următor. Apoi, nu s-a întârziat să se primească cartea lui „Libertatea creştină", ca şi răspunsul lui dat lui Erasmus, cu privire la „liberul arbitru".

Îndemnat de cler în 1521, Carol Quintul a oprit să se publice fără autorizaţia episcopilor vreo carte care vorbeşte despre Sfânta Scriptură. „Ni se pare — spunea împăratul — că Martin Luther nu este o făptură omenească, ci un diavol sub figura unui om şi îmbrăcat în haina unui călugăr, pentru ca să poată mai uşor să aducă moartea veşnică şi nimicirea neamului omenesc."

Totuşi Biblia şi cărţile reformate au mai trecut peste aceste bariere. O contrabandă activă le purta pe pământ sau pe mare, până în interiorul ţării. Un spaniol introdusese baloturi întregi cu aceste cărţi oprite, ascunse în nişte butoaie cu fundul dublu, care conţineau ceva vin. Trebuie adăugat că cel care le-a adus, fiind descoperit, a fost torturat şi ars de viu. Dar încrederea în preoţi scădea din zi în zi, pe măsură ce poporul auzea o învăţătură cu totul deosebită de a lor. Timp de zece ani, Reforma a făcut progrese simţitoare în ţară, cu toată supravegherea de aproape a autorităţilor. La dieta de la Augsbourg, Carol Quintul şi suita lui numeroasă au auzit chiar din gura reformatorilor mai de seamă expuneri foarte clare ale adevărului, dar nu s-au lăsat convinşi.

Printre aceşti primi creştini spanioli, o figură interesantă este a lui Egidius, predicator la Catedrala din Sevilla. Mult timp, cu toată evlavia sa care era mare şi cu toată ştiinţa sa, el nu vedea nici un rod în lucrarea sa. Necunoscând învăţătura aducătoare de viaţă, a mântuirii prin credinţă, el nu putea predica decât credinţe deşarte. Dar conştiinţa îi reproşa că ocupa o catedră de unde cuvântul lui cădea mort peste nişte suflete moarte. Tul-burat, plin de nelinişte, voia să-şi părăsească postul, când Domnul i-a trimis în cale un modest şi inteligent ucenic al Său. „Ştiţi dumneavoastră — i-a spus acesta — ce aduce lipsa de roade în lucrarea pe care o faceţi?" „Nu." „Dumneavoastră nu predicaţi credinţa curată şi simplă în Domnul Isus, singurul Mântuitor. Cereţi, rugaţi-vă şi veţi primi." Egidius i-a urmat sfatul; cererea sa, care ieşea dintr-o inimă sinceră şi dreaptă, a fost ascultată. De atunci înainte, predicile lui şi-au schimbat cu totul caracterul şi el a văzut venind numeroşi oameni trudiţi, împovăraţi sub greutatea păcatelor lor şi care, ca şi temnicierul din Filipi, întrebau: „Ce să fac ca să fiu mântuit?" Egidius a fost în curând aruncat în închisoare. împăratul, care îl aprecia foarte mult, a făcut tot ce putea ca să-1 scape, dar inchiziţia a rămas neînduplecată. În timpul închisorii, Egidius s-a întărit din ce în ce mai mult în învăţăturile evanghelice. Peste un an, el a reuşit să evadeze şi şi-a sfârşit zilele în pace.

În anul 1558, Carol Quintul, sătul de putere, a abdicat pentru a se retrage în mănăstirea Saint-Just şi a avut ca urmaş pe fiul său, Filip al II-lea, unul dintre cei mai cruzi tirani pe care îi cunoaşte istoria. Cu un caracter închis şi duşmănos, el nu urmărea decât un singur scop: să realizeze unitatea peninsulei în domeniul politic, prin anexarea Portugaliei; în domeniul religios, prin zdrobirea Reformei.

Chiar de la încoronarea sa, atenţia i-a fost atrasă de faptul că numeroşi Spanioli îşi părăseau ţara, pentru a se stabili în străinătate. Cercetările au arătat că aceste plecări nu aveau alt motiv decât dorinţa de a fugi dintr-un stat sau ţinut unde nu te puteai închina lui Dumnezeu aşa cum îţi cerea conştiinţa. Guvernul a mobilizat importante forţe de poliţie pentru a închide frontiera şi a opri pe toţi aceia care, fiind în regat, ar fi îndrăznit să arate o atitudine opusă faţă de biserica oficială. Mulţi dintre aceşti refugiaţi s-au stabilit în Geneva şi în Germania. Au fost trimişi după ei nişte spioni, cu misiunea de a lega cu ei relaţii prieteneşti, prefăcute, cu scopul de a obţine de la ei informaţii pentru a urmări, cu atât mai sigur, pe cei de aceeaşi credinţă care rămâneau în ţară. A rezultat o persecuţie cumplită, dar care deseori nu se arăta în văzul tuturor. Numeroşi nenorociţi dispăreau şi familiile lor nu primeau nici o veste despre ei. Alţii, despre care se ştia, sufereau chinuri prea îngrozitoare pentru a fi cu putinţă să fie scrise aici: chinuri fizice, dar şi chinuri morale. Erau torturaţi, nu li se cruţa nimic. În sfârşit, un anumit număr erau omorâţi în public, ca să fie exemplu pentru ceilalţi; cel mai des, prin foc, pe hidoasele „autodafeuri", cuvânt care înseamnă „fapte de credinţă". Filip al II-lea şi-a atins astfel scopul, în sensul că a izgonit Reforma din statele lui spaniole. Dar, cu aceeaşi lovitură, el le ruina, instaurând în ele puterile întunericului, domnia ignoranţei. „Biserica" romană se temea de lumina care dădea în vileag faptele ei ruşinoase, care îmbunătăţea condiţiile societăţii şi mai ales înnoia inimile şi minţile, punându-le în legătură cu izvorul oricărui har şi oricărui dar desăvârşit.

Filip al II-lea domnea peste o parte importantă din Europa şi pe mai mult de jumătate din continentul american. Din acest imens imperiu, Spania n-a rămas, astăzi, decât Spania propriu- zisă şi câteva teritorii coloniale foarte mici. Atât de adevărat este că „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit; ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Galateni 6.7).