Versetul zilei

Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.

Evrei 4:16 (VDC)

120 - Reforma în Ţările de Jos

de Adrien Ladrierre - 01 Martie 2016

Reforma în Ţările de Jos

Istoria reformei în Spania ne duce în mod firesc la istoria din Ţările de Jos, care depindeau de ea, atât Belgia cât şi Olanda de azi. De mult timp se putea constata, în aceste ţinuturi, o tendinţă mare de a cerceta subiecte în legătură cu învăţăturile evanghelice. Un grup de oameni evlavioşi, reprezentanţi prin Thomas a Kempis (1379-1474), unul din presupuşii autori ai cărţii Imitatio Christi, atraseră atenţia asupra abuzurilor „bisericii" şi asupra căutării adevărului lui Dumnezeu. Mai târziu Jean Wessel a fost un adevărat precursor al lui Luther. Puţin timp după inventarea tiparului, oraşul Anvers a devenit un centru important a tot felul de publicaţii, în secolul al XVI-lea s-au editat aici traduceri în diferite limbi, a principalelor lucrări ale refor-matorilor germani şi elveţieni. Principală piaţă comercială a Europei continentale, prin acest oraş treceau negustorii din toate ţările civilizate. Mulţi dintre ei, atraşi de noutatea subiec-tului, cumpărau astfel de cărţi pentru a le lua cu ei, deseori ascunse în baloturi cu mărfuri, ca să scape de percheziţia poliţiei. Astfel, localitatea Anvers a avut un rol însemnat în răspândirea scrierilor evanghelice.

Când Carol Quintul s-a urcat pe tron, arăta o deosebită favoare Ţărilor de Jos, pământul unde se născuse. Datorită prosperităţii lor materiale, aceste ţinuturi îi aduceau cele mai sigure venituri; era deci interesul lui direct să le ocrotească pe cât era posibil. Totuşi, fiind vrăjmaş declarat faţă de ce se numea erezie, el trebuia să nimicească aceste învăţături, chiar şi în acest ţinut pe care îl îndrăgea mai mult. A publicat deci un edict, prin care era oprit de a învăţa sau a practica noile învăţături; dar el recomanda în acelaşi timp magistraţilor să nu se poarte cu mare asprime faţă de împotrivitori. Împăratul îşi dădea seama că un factor esenţial al prosperităţii Ţărilor de Jos era libertatea de care se bucuraseră sub înaintaşii lui. A limita libertatea cu prea mare severitate, chiar în domeniul religios, însemna a împiedica dezvoltarea de mai târziu a acestei provincii; însemna să rişte o revoluţie generală, pentru că populaţia ţinea foarte mult la drepturile pe care le dobândise, deseori cu preţul unor lupte sângeroase şi nu era deloc dispusă să renunţe la ele, chiar şi la cele mai neînsemnate. Dar principiile Reformei îşi făcuseră mai mult drum decât îşi închipuia suveranul. Câţiva istorici evaluează cam la o sută de mii, numărul adepţilor "lutheranismului" în acel mic ţinut. Deşi contra dorinţelor sale, Carol a trebuit să cedeze insistenţelor clerului şi a doua jumătate din domnia lui s-a caracterizat printr-o mare persecuţie. Grasmus condamna cu tărie aceste procedee; mai mulţi creştini suferind pedeapsa cu focul, la Bruxelles, el scria: „Până la acest eveniment, oraşul era, în mod practic, lipsit de erezie, în afară de câteva cazuri cu totul întâmplătoare. Îndată după executarea martirilor, numeroşi locuitori s-au îndreptat spre Evanghelie." „Biserica" şi-a mărit cruzimea; orişice devenea motiv de arestare, cel mai adesea de condamnare. Era interzis să citeşti chiar şi numai o pagină din Sfânta Scriptură; sentinţa de moarte se dădea împotriva oricui ar pune la îndoială un articol al credinţei, contra acelora la care s-ar fi găsit scrieri de ale lui Luther sau Zwingli, contra acelora care îşi arătau cea mai mică neîncredere în valoarea tainelor sau care în mod deschis contestau autoritatea papală. Teroarea domnea.

Totuşi, Carol Quintul persecuta pentru motive politice mai mult decât din convingere. Dacă izgonea erezia din statele lui, aceasta o făcea numai pentru a realiza unitatea religioasă; totuşi el nu se arăta mai puţin neînduplecat faţă de „Sfântul Scaun", care pretindea să-şi stabilească supremaţia contra puterii imperiale. Carol a ajuns chiar să prădeze Roma şi să ia prizonieri pe papa şi câţiva cardinali. Fiul lui, Filip al II-lea, a persecutat din bigotism, dintr-un spirit de răzbunare, din ură faţă de reformaţi. El a organizat o luptă înverşunată contra copiilor lui Dumnezeu, folosind toată cruzimea diavolească, sub comanda sângeroasă a odiosului duce de Alba. Aceste măsuri au provocat o răscoală generală în Ţările de Jos, catolicii înşişi văzând surpate privilegiile lor de veacuri. Conflictul a devenit astfel atât politic cât şi religios.

Sub regenţa Margaretei de Parma, mult timp guvernatoare a provinciilor, protestanţii primiseră autorizaţia de a se aduna în văzul tuturor. Pentru că nu aveau locuri de adunare, ei îşi ţineau adunările în câmp şi acolo evangheliştii predicau cu toată îndrăzneala vestea harului lui Dumnezeu, unor mari mulţimi. Unul dintre ei, dăruit în mod deosebit, se spune că vorbea deseori unei mulţimi de cincisprezece mii de persoane. Dar, odată cu încoronarea lui Filip al II-lea, nu se putea să nu se producă o schimbare. Astfel, într-o zi, un magistrat — catolic bigot — căuta să împrăştie asistenţii cu lovituri de sabie, dar cum el pretindea să oprească pe predicator, o ploaie de pietre l-a asaltat şi abia a putut să scape cu viaţa. Se obişnuia, la aceste întâlniri, să se cânte psalmii lui David şi cântecul acestor mii de persoane fiind foarte puternic, se auzea până departe, de jur împrejur, încât atrăgea alţi ascultători. Aceasta întărea râvna creştinilor şi totodată vrăjmăşia adversarilor. Pentru a se feri de pericol, aceşti creştini au hotărât să construiască locuri de cult închise, din lemn, pentru a nu face cheltuială mare şi în care riscau mai puţin să atragă atenţia. Oamenii din toate clasele societăţii îşi ofereau serviciile pentru această lucrare, în timp ce femeile îşi vindeau bijuteriile pentru a face faţă cheltuielilor. Apoi, ei au adresat Margaretei de Parma o rugăminte, cerând să se poată bucura, în libertate, de privilegiile care le-au fost acordate odinioară, între altele dreptul de a se întruni. Margareta a cerut sfat lui Filip al II-lea; acesta a opus cererii un veto categoric. Văzându-şi astfel autoritatea surpată, regenta a demisionat. Acesta a fost semnalul dezlănţuirii unor violenţe de nedescris, sub conducerea ducelui de Alba.

Semănând cu stăpânul său în ce priveşte cruzimea sistematic organizată, ducele de Alba a înfiinţat o justiţie deosebită contra protestanţilor, încredinţată unui tribunal special, în curând numit „Consiliul sângelui". Competenţa lui se întindea peste toate delictele făptuite contra autorităţii spaniole, civile sau religioase. Nu se opreau la indivizi izolaţi; pentru a-şi aplica procedura se făceau condamnări şi execuţii în masă. Două crime îndeosebi nu găseau nici un pic de milă: erezia şi bogăţia! Ducele declarase că un fluviu de aur adânc de trei picioare şi alimentat de bogăţia Ţărilor de Jos va coborî până la mare şi de acolo în Spania, pentru a umple tezaurul regelui, suveranul său. Sângele curgea în valuri: la Valenciennes au fost 48 execuţii într-o singură zi; la Malines, 46; în alte oraşe din Flandra, 95 în timp de 24 ore. Pentru că, totuşi, mulţi martori ai Domnului supravieţuiau, o hotărâre a inchiziţiei a pronunţat o sentinţă de moarte contra Ţărilor de Jos, considerându-le în întregime ca eretice, fără să ţină seama de vârstă, de sex sau de alte condiţii. Această hotărâre atingea trei milioane de oameni. Pentru că oamenii credincioşi Domnului Hristos nu şovăiau să-şi mărturisească credinţa, până ajungeau la eşafod, s-au gândit să le imobilizeze limba cu un inel de fier. Furia lui Filip al II-lea s-a vărsat chiar şi asupra fiului său, don Carlos, pe care l-a dat morţii în închisoare unde fusese dus, ca fiind complice cu reformaţii; papa Pius al Vl-lea a sărbătorit acest asasinat. De partea lui, ducele de Alba se lăuda că a adus moartea a cel puţin 18.000 de persoane, la care trebuia adăugat un număr poate şi mai mare de victime indirecte ale cruzimii lui. Alţi 30.000 au fost aduşi în stare de mizerie, datorită confiscării averilor lor. O sută de mii au fugit în ţările din apropiere, în Anglia mai ales, unde aceşti oameni au găsit o bună ospitalitate, pe care ei au răsplătit-o, introducând acolo tot felul de metode noi şi ingenioase, în industria filaturii mai ales.

Puterea răului se întorcea întotdeauna împotriva celor care îl foloseau. Strâns legate unele de altele prin credinţa lor comună, provinciile din nord s-au despărţit de cele din sud, unde catoli-cismul a sfârşit prin a învinge şi, prin Uniunea de la Utrecht (1579) s-au declarat independente. Aceasta a fost originea Olandei de azi. În felul acesta, politica diavolească a lui Filip al II-lea a făcut ca Spania să piardă partea cea mai bogată şi cea mai prosperă din statele ei. Mai târziu, ieşind din limitele strâmte ale teritoriului lor, Olandezii s-au stabilit şi în Indiile Orientale.

Republica Provinciile-Unite şi-a ales drept conducător pe Guillaume de Nassau, prinţ de Orange, supranumit Taciturnul. În tinereţe, el atrăsese atenţia lui Carol Quintul din cauza marilor lui talente şi împăratul l-a primit la curte. Îl consulta în cazurile grave şi i-a încredinţat conducerea unei armate în Flandra. Guillaume se găsea în luptă cu Coligny, ilustrul protestant francez şi a avut chiar meritul să-i învingă trupele. Însă străin de Evanghelie, el nu putea să prevadă că mai târziu va fi unul dintre cei mai dâiji apărători ai Reformei şi că se va căsători cu fiica amiralului. Când Carol a coborât de pe tron pentru a se închide într-o mânăstire, el s-a arătat în public, sprijinit pe braţul lui Guillaume şi l-a însărcinat să meargă să dea coroana imperială lui Filip al II-lea. Noul monarh nutrea o mare duşmănie faţă de tânărul curtean. Îndată ce a pus capăt războiului dintre Franţa şi Spania, prin tratatul de la Chateau-Cambresis, la care Guillaume fusese unul dintre intermediari, acesta a înţeles că documentul conţinea o clauză secretă de care el nu avusese cunoştinţă, prin care cei doi suverani se angajau să stârpească erezia, prin fier şi foc, în statele lor. Prinţul de Orange, care avea numeroşi prieteni printre reformatorii din Ţările de Jos, s-a grăbit să-i înştiinţeze. Ura lui Filip contra lui a crescut în urma acestei intervenţii. În ce-l priveşte pe Guillaume, acest fapt adăugat la multe altele la care fusese martor, îi deschidea ochii în mod definitiv asupra religiei catolice. El s-a depărtat de ea cu dezgust şi, puţin după aceea, s-a alăturat cu totul Reformei. Se poate crede că a primit mântuirea, prin credinţa în Mântuitorul.

Guillaume a luat o parte foarte activă la lupta „Provinciilor Unite" pentru independenţă. Fiind condamnat la moarte, în lipsă, averile lui foarte mari din Ţările de Jos au fost confiscate. El a vândut tot ce-i rămânea: bijuterii, veselă de aur şi de argint, chiar şi mobila sa, pentru a contribui la lupta contra duşmanului. A văzut pierind pe unul dintre fraţii săi şi pe un altul învins; dar Guillaume a avut bucuria să vadă „Provinciile Unite" eliberate de sub tirania spaniolă.

Filip al II-lea a arătat de atunci faţă de Guillaume de Orange o ură neîmpăcată. Prinţul era, în mâna lui Dumnezeu, un mijloc puternic de a rezista faţă de tirania monarhului spaniol. Evlavia luminată a lui Guillaume prezenta şi un contrast foarte grăitor cu tirania întunecată a lui Filip. Acesta a îndreptat cinci încercări de ucidere contra evlaviosului său adversar. Domnul a făcut ca nici una să nu reuşească. Atunci regele a anunţat că el va garanta oricui va aduce pe prinţul de Orange, mort sau viu, o recompensă de 25.000 de coroane de aur, iertarea de toate greşelile pe care le-a făcut şi un titlu de nobleţe. Aceste promisiuni au găsit un ecou. Un Iezuit, numit Gerard, care trecuse pe lângă prinţ drept prieten al adevărului, l-a omorât cu o lovitură de pistol; cu câteva zile mai înainte, el obţinuse chiar de la Guillaume banii necesari ca să-şi cumpere arma. Guillaume s-a prăbuşit la pământ, atins mortal. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu să aibă grijă de nenorocita mea ţară!" El se căsătorise cu Madame Teligny, fiica amiralului Coligny. Tatăl ei şi soţul ei fuseseră asasinaţi cu ocazia masacrului de la Sfântul Bartolomeu; al doilea soţ a avut aceeaşi soartă. Toată Olanda, ca şi ţările din jur, s-au cutremurat de groază şi de tristeţe la vestea omorârii nobilului prinţ. În mijlocul acestei dureri generale, numai Filip al II-lea îşi arăta o bucurie răutăcioasă şi a strigat: „Dacă lucrul acesta s-ar fi făcut doi ani mai devreme! Mi-ar fi înlăturat multe neplăceri. Dar mai bine mai târziu decât niciodată!"