Reforma în Italia

Italia, ţara unde îşi avea reşedinţa papa, a fost una dintre primele ţări gata să primească principiile Reformei. Ea era, într-adevăr, una dintre cele ce suferea mai mult de pe urma nenumăratelor abuzuri ale bisericii romane. De asemenea, acolo se vedeau mai de aproape viciile care degradau „Sfântul Scaun": corupţia administraţiei, viaţa de desfrâu, ambiţia, domnia prefăcătoriei, a minciunii şi a înşelătoriei. Şi cum avea mereu nevoie de resurse băneşti, asupra Italiei mai întâi avea papa pretenţiile care au făcut, cu încetul, să ridice Europa împotriva Romei. Mulţimea poporului suporta, fără să spună un cuvânt, această neîncetată jefuire, dar erau şi oameni care cugetau şi care de mult timp gândeau la mijlocul de a pune odată capăt acestei stări de lucruri. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, un dominican, Ieronim Savonarola, se ridicase la Florenţa împotriva „Bisericii prostituate". Ascultat numai o clipă, a fost excomunicat în 1497 şi a fost ars pe rug în anul următor.

La doi ani abia de la protestul lui Luther contra indulgenţelor, scrisorile lui au şi pătruns în Italia; ele au găsit acolo o primire călduroasă, atât de mult răspundeau ele aspiraţiilor adesea inconştiente. Cu toată teama firească de o intervenţie împotrivitoare a clerului, s-a lucrat ca să vină în Italia şi alte scrieri ale lui Melanchton şi ale lui Zwingli. Au fost traduse. Pentru a scăpa de orice percheziţie a poliţiei, ele apăreau sub diferite pseudonime. Tera Negra pentru Melanchton; Cogelius, pentru Zwingli şi aşa mai departe. Comerţul Veneţiei îi punea pe Italieni în legături strânse cu Germania. Au ajuns să aibă un depozit al scrierilor reformatorilor, asupra răspândirii cărora senatul închidea ochii. Se istoriseşte că, atunci când papa publica o bulă, interzicând citirea acestor cărţi, senatul avea grijă să fie adusă la cunoştinţă în biserici, după ce mulţimea era plecată. Următoarele rânduri, scoase dintr-o scrisoare a unui călugăr, arată în ce măsură se simţea setea după Evanghelie: „Voi care Îl cunoaşteţi pe Domnul, gândiţi-vă la Lazăr din Evanghelie şi la sărmana canaaneancă, care dorea să se sature cu fârâmiturile care cădeau de la masă. Murind de sete, caut fântâna cu apă vie. Aşezat pe marginea drumului, ca un orb, strig către Cel ce dă vederea. Noi, care zăcem în întuneric, vă rugăm fierbinte, cu lacrimi şi suspine, pe voi care cunoaşteţi titlurile acestor cărţi, să ni li trimiteţi şi mai ales, ale renumitului Luther, ale pătrunzătorului Melanchton, ale savantului Oecolampade. Faceţi tot ce puteţi ca oraşul Lombardiei, pe care îl locuim, azi sclav Babilonului şi străin de Evanghelia harului, să capete în sfârşit libertatea."

Timp de douăzeci de ani, Evanghelia s-a răspândit în Italia fără a întâmpina piedici. Este perioada războaielor dintre Carol al V-lea (Quintul) şi Francis I, dintre împărat şi „Sfântul Scaun". Acesta, prea mult ocupat de politică, neglija chestiunile privitoare la viaţa spirituală a supuşilor săi. Dumnezeu a binecuvântat chiar şi această epocă tulbure, pentru mântuirea multor suflete care au venit în legătură cu soldaţi protestanţi şi au învăţat de la ei să cunoască pe Domnul.

Începând din anul 1542, totuşi papa s-a arătat tulburat de progresul realizat de reformă, pentru că ea câştigase între altele şi mai mulţi predicatori de seamă, bine cunoscuţi în cercurile superioare ale bisericii şi care îşi foloseau acum talentele în slujba Evangheliei. Mişcarea era atât de adâncă, încât nu îndrăzneau s-o mai atace din faţă. S-a format deci un colectiv de spioni, care trebuia să urmărească adunările, să ia legătură cu cei care mergeau acolo, să le câştige încrederea, prefăcându-se că intră în vederile lor. Aceeaşi lucrare se făcea în familii, pentru a se căpăta dovezi contra oricui ar îmbrăţişa ideile noi. Prima victimă a acestor procede a fost Paleario, un profesor savant şi evlavios. El a fost ars pe rug, cu toată vârsta lui înaintată.

Dar, alarma fiind astfel dată, toţi cei care au putut s-au grăbit să părăsească Italia; printre ei şi Bernardino Occhino, generalul ordinului Capucinilor. El începuse să cerceteze Sfintele Scripturi şi a ajuns să răspândească unele din adevărurile pe care le-a găsit acolo. Dotat cu un rar talent de a predica, el atrăgea mulţimile, vestind calea mântuirii, fără să conteste abaterile care stăpâneau „biserica". Deşi căpetenie a unui ordin puternic, el călătorea totdeauna pe jos, crezând să-şi facă un merit din simplitatea sa. Încă nu lepădase orice îndreptăţire personală, pentru a recurge la cea a Domnului. La Neapole a auzit predi-când pe un nobil spaniol cu numele Valdez, care expunea în toată curăţia ei învăţătura mântuirii prin Domnul Hristos. Occhino a fost atât de mult izbit de această învăţătură, încât a primit pentru sine vestea pe care a auzit-o; s-a suit la catedră şi a predicat cu o putere cu totul nouă această Evanghelie, care era acum bucuria lui.

Se înţelege: Inchiziţia nu-l pierdea din vedere. Veneţienii l-au invitat să vină la ei; dar împuternicitul papei, care locuia în acel oraş, era cu ochii asupra lui. Mulţimea se înghesuia să-l asculte, În curând, Occhino a înţeles că este urmărit; aceasta nu l-a împiedicat să strige de la înălţimea catedrei, în prezenţa senatorilor şi chiar a împuternicitului papei: „O, nobilă Veneţie, regină a Adriaticei! Dacă închisorile, carcerele şi fiarele aşteaptă pe oamenii care îţi vestesc adevărul, în ce oraşe, în ce sate ar mai putea el să se facă auzit? De l-am putea face să se audă peste tot, fără nici o rezervă! Câţi orbi care merg azi rătăcind, ar vedea în sfârşit lumina!" La aceste cuvinte, reprezentantul papei l-a întrerupt şi i-a interzis catedra. A rezultat o răzmeriţă şi peste trei zile Occhino şi-a reluat predicile mişcătoare. Totuşi, fiind citat să apară la Roma, ceea ce însemna pentru el moartea sigură, el a părăsit Italia şi s-a dus la Geneva, apoi la Zurich, în sfârşit la Basle. Sfârşitul lucrării lui n-a corespuns cu începutul, pentru că, primind unele idei foarte greşite, a ajuns până a tăgădui divinitatea Domnului.

Pierre-Martyr Vermigli (numele de martir este aici un simplu nume), din ordinul Augustinilor, luminat şi el prin citirea Scripturii în privinţa abaterilor romane şi a singurei căi a mântuirii, a avut bucuria de a vedea formându-se la Lucca (între Pisa şi Florenţa) o adunare evanghelică, care a crescut repede, datorită lucrării lui. N-a întârziat să iasă din ordinul căruia aparţinea. Obligat, ca atâţia alţii, să părăsească pământul italian, s-a dus în Elveţia, apoi a ocupat o catedră de profesor la Strasburg. Mai târziu a primit o chemare la universitatea din Oxford. În acest timp, ura clerului a lovit mica adunare din Lucca; mai mulţi din aceşti fraţi, înspăimântaţi de ameninţări, au intrat iar sub jugul Romei. Vermigli a avut de suferit mult din această cauză. El a părăsit Anglia la venirea Mariei Tudor şi şi-a sfârşit în pace zilele la Zurich, unde evlavia lui, modestia lui, marea lui ştiinţă, l-au făcut să găsească mulţi prieteni.

Numele lui Curione interesează Elveţia (franceză) întreagă. Acest renumit umanist, pentru a scăpa de agenţii inchiziţiei, şi-a pus talentele şi marea lui experienţă la dispoziţia mai marilor din Berna. Aceştia i-au făcut o primire călduroasă şi l-au îndru-mat de îndată către pastorii şi profesorii din Lausanne, unde Viret tocmai îşi relua lucrarea. Au înfiinţat la academie o catedră specială pentru el. Dădea trei lecţii pe zi: două acasă la el, la ora şase dimineaţa şi la prânz, iar a treia, la ora două după amiază, în public. Aceste lecţii erau extrem de preţuite. Mai târziu, el s-a stabilit la Basle, unde a făcut un renume universităţii. Reputaţia sa, ştiinţa, mai ales evlavia lui, au atras la Basle un mare număr de studenţi.

În bunătatea Sa, Dumnezeu a făcut chiar în Italia un Ioc de adăpost pentru cei care sufereau din cauza numelui lui Hristos. Hercule al II-lea, duce de Ferrara, primea cu bunăvoinţă şi fără teamă pe cei învinuiţi de „lutheranism". Era foarte mult încurajat în aceasta de soţia lui, evlavioasa Renee, al cărei nume a fost amintit în capitolul privitor la Calvin. Spectacolul chinurilor groaznice aplicate la Paris unor creştini modeşti şi credincioşi, a revoltat-o. Mai învăţată decât cea mai mare parte din contem-poranii săi, ea a cercetat principiile religioase ale martirilor francezi şi s-a hotărât, schimbându-şi patria, să ocrotească pe cei urmăriţi de ura fanatismului sălbatic. Ea a dat, ca tovarăşă de studii fiicei sale Ana, pe o tânără prietenă, Olimpia Morata, care fusese crescută potrivit învăţăturilor Evangheliei; ea mergea în mod regulat la adunările religioase care aveau loc la Ferrara şi se hrănea cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Mai târziu, Olimpia s-a căsătorit cu un creştin german Grunthler, care studiase medicina la Ferrara. Nemaifiind pe plac la curtea de Este, după despărţirea de Ana care îşi dăduse mâna prea renumitului duce de Guise, Olimpia şi soţul ei s-au dus să se stabilească la Augsbourg. Prin încercări dureroase, tânăra femeie a păstrat o pace desăvârşită, pe care numai Domnul o poate da (Ioan 14.27). Din exilul ei, ea păstra o foarte bogată corespondenţă cu mulţi credincioşi rămaşi în locul primejdios, încurajând pe cei slabi, întărind pe cei nehotărâţi. „Cere puterea Domnului — scria ea unei prietene — pentru ca teama de cei care nu pot să omoare decât trupul, să nu te facă să te lepezi de Răscumpărătorul tău, Cel plin de îndurări, ca El să te facă în stare să mărturiseşti numele Lui în faţa acestui neam făţarnic şi să te facă să-ţi aminteşti mereu de aceste cuvinte ale lui David: „Urăsc adunarea celor ce fac răul şi nu stau împreună cu cei răi" (Psalmul 26.5). Sunt prea slabă, vei spune tu, ca să mă pot despărţi de ei. Crezi tu că atâţia martori ai lui Dumnezeu, atâţia martiri au rămas tari datorită propriei lor virtuţi, propriilor lor puteri? Dumnezeu le-a dat putere să reziste. Lepădarea lui Petru nu este dată ca un exemplu de urmat, ci serveşte ca să ne facă a înţelege îndurarea nemărginită a Domnului şi să ne arate propria noastră slăbiciune, atunci când suntem lăsaţi la propriile noastre puteri. Domnul ne face cinstea şi harul de a ne vorbi, de a ne învăţa să dispreţuim noi o comoară de un aşa mare preţ?" Olimpia Morata, una dintre cele mai alese femei din secolul ei, a dat, în timpul scurtei sale vieţi, cea mai frumoasă mărturie numelui Domnului şi a plecat din această lume la vârsta de douăzeci şi nouă de ani.

Mai târziu, Renee de France a avut de suferit la rândul ei persecuţia. Ea nu se temea să-şi manifeste credinţa şi îşi arăta deschis dezaprobarea faţă de violenţele îndreptate contra modestelor oi ale Domnului. Din cauza aceasta i s-au luat copiii; iar servitorii ei cei mai credincioşi au fost arestaţi şi pedepsiţi ca eretici. Reţinută prizonieră în propriul ei palat, asaltată de reproşurile soţului ei, ea a suportat toate cu tărie până în ziua când, slăbită de suferinţă şi lipsuri, mistuită de dorinţa de a-şi vedea copiii, a făcut unele concesii. Ducele a murit puţin timp după aceea şi Renee s-a întors în Franţa. În domeniile ei din Montargis, ea a fost mereu o protectoare a reformaţilor. Într-o zi, ducele de Guise, ginerele ei, a îndrăznit să se apropie de castel cu o trupă de oameni înarmaţi şi a somat pe soacra sa să-i predea pe toţi rebelii pe care-i avea pe lângă ea; altfel, el va distruge acel loc. „Spuneţi stăpânului vostru — a răspuns ducesa, trimişilor lui Guise — că eu însămi mă voi urca pe creneluri, ca să văd dacă el va îndrăzni să omoare pe fiica unui rege." Guise s-a retras şi din acea zi Renee şi-a putut continua fără piedică lucrarea sa de dragoste faţă de copiii lui Dumnezeu.

Alţi exilaţi italieni s-au refugiat pe teritoriul elveţian, în cantonul actual Tessin. O adunare evanghelică s-a format la Locarno, începând din 1536. Ea se compunea în cea mai mare parte din familii indigene stimate, dar primea şi pe Italienii obligaţi să-şi părăsească ţara din cauza rigurozităţii cu care Roma urmărea credinţa lor. Dar răutatea catolicilor i-a hotărât să-şi caute un alt loc. La 3 martie 1555, o sută şaisprezece dintre ei au plecat cu femeile şi copiii lor; erau printre ei unii oameni culţi, medici, jurişti. Cei mai mulţi erau muncitori sau comercianţi, care duceau viaţa cea mai modestă. Dar toţi se arătau hotărâţi să suporte cele mai mari greutăţi, numai să nu se lase loviţi în conştiinţa lor. Au trebuit să se oprească puţin în adâncul unei văi, înainte de a încerca trecerea pasului Bernardin, plin de zăpadă. Trecerea a fost grea, chiar periculoasă, dar Domnul a vegheat asupra lor şi au sfârşit prin a ajunge la Zurich, după două luni de la plecare. Cu toată foametea care domnea atunci acolo şi cu toată prezenţa a multor refugiaţi englezi, ei au fost bine primiţi şi li s-a dat un ajutor folositor. Dumnezeu a binecuvântat această faptă de binefacere, favorizând, datorită refugiaţilor din Locarno, prosperitatea materială a oraşului; cu ajutorul lor, industria ţesăturilor de mătase a luat o mare dezvoltare. Dintre ei coboară mai multe familii de seamă ale Elveţiei, ai căror membri au avut un rol strălucit, material sau intelectual: la Zurich, familia Orelli şi Pestalozzi; la Basle, familia Socin; la Berna, familia Muralt; la Geneva, familia Hirettini şi altele.

În Calabria se stabiliseră, spre anul 1450, o colonie de Vaudezi din Piemont; ei au primit dreptul de a se închina lui Dumnezeu aşa cum doreşte El de la ai Săi. Muncitori activi şi inteligenţi, ei au transformat în pământuri fertile o mare întindere a ţării. Inchiziţia i-a asaltat şi a executat cam o sută dintre ei, într-o singură zi. „Au fost închişi într-o casă, ca o turmă de oi. Călăul intra, apuca pe câte unul dintre ei, îi punea o legătură la ochi, apoi îl trăgea afară şi îi reteza capul. La fel a făcut cu toţi ceilalţi, la rând. Abia îmi reţin lacrimile, scriind acestea" — adaugă catolicul care a lăsat istorisirea acestei scene de cruzime.