Jean Calvin - Prima şedere la Geneva

În secolul al XVI-lea, cetăţenii din Geneva au cucerit multe libertăţi pe care le apărau cu o deosebită tărie, fie contra episcopiei, fie contra casei de Savoia, care ar fi vrut să stăpânească oraşul, piaţă comercială însemnată şi punct strategic de mare valoare. Două partide se formaseră: cel al mamelucilor, partizani ai Savoiei, şi cel al hughenoţilor vrăjmaşi între ei. Datorită celor dintâi, ducele a ajuns să ocupe pentru un timp viteazul oraş, dar răzbunarea cruntă pe care a arătat-o faţă de vrăjmaşii lui, i-a provocat pe aceştia la rezistenţă. Genevezii au încheiat o alianţă cu Fribourg, mai întâi, apoi cu Berna.

Chiar în momentul acela, ideea Reformei frământa spiritele; ea a găsit un teren favorabil la cei care se temeau de autoritatea episcopală şi, cum episcopii depindeau de casa regală de Savoia, mişcarea religioasă s-a complicat mult, cu tendinţe politice. De altă parte, guvernul din Berna încredinţase lui Guillaume Farel, grija să evanghelizeze ţinuturile care îi scăpaseră în urma războaielor din Bourgogne; el a trecut deci prin ţara de Vaud, a vizitat Neuchatel, unde Berna pretindea să aibă interese, apoi s-a dus în văile Vaudezilor din Piemont. La întoarcere, el s-a oprit la Geneva, în 1532. Apariţia lui a stârnit o agitaţie grozavă; clerul care era numeros (trei sute de preoţi şi călugări, la o populaţie de douăsprezece mii locuitori), veghea ca nu cumva să-i fie ştirbită influenţa. Un martor al situaţiei istoriseşte, în termeni pitoreşti, starea de spirit a vremii:

„De ce mergi de colo-colo, tulburând tot pământul? — întreba cu asprime pe Farel, oratorul preoţilor adunaţi la vicarul episcopiei — cine te-a făcut să vii în acest oraş? Spune-ne cu ce autoritate predici tu? De ce ai venit să tulburi acest oraş?" „Nu eu am tulburat pământul, nici acest oraş — a răspuns Farel — ci voi şi ai voştri aţi tulburat nu numai acest oraş, ci întreaga lume, prin tradiţiile voastre, prin vieţile voastre atât de dezmăţate." La auzul acestor învinuiri, oamenii bisericii s-au repezit asupa lui, furioşi: ,,A hulit — spuneau ei — nu mai avem nevoie de martori; e vrednic de moarte. În Ron cu el! Este mai de folos ca acest rău Luther să moară decât să tulbure astfel poporul." Două zile după ce a sosit, Farel a trebuit să părăsească Geneva, trecând lacul.

Unul dintre compatrioţii lui, Antonie Froment, l-a înlocuit. Pentru a nu stârni bănuieli, a deschis o şcoală, în care, învăţând pe elevi să citească, el le explica Scriptura.

Surprinşi de această noutate, părinţii au început să însoţească pe copii; în curând au devenit atât de numeroşi, încât sala nu-i mai putea cuprinde. Atunci Froment a ieşit în stradă şi la 1 ianuarie 1533 a predicat despre: „Păziţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7.15). După această predică, autorităţile i-au interzis să mai predice în Geneva, neascultarea l-ar costa trei lovituri cu funia împletită. Froment a trebuit să se depărteze, din cauza tulburării pe care o făceau partizanii vechii tradiţii religioase. Pentru un timp mişcarea părea că rămâne pe loc, dar Berna i-a dat un nou impuls, declarând guvernului din Geneva că punea ca o condiţie a menţinerii alianţei — de curând făcută — libera predicare a Evangheliei în acest oraş. Episcopul, înspăimântat, a plecat, ca şi ducele, care nu s-a mai întors.

Agitaţia religioasă devenind din ce în ce mai mare, Tribourg, oraş credincios principiilor catolice, a rupt legătura cu Geneva. Farel s-a prezentat din nou aici, însoţit de Viret şi de Froment. Ei au deschis porţile dezbaterii publice, la care, la început, nici unul din clerul catolic n-a îndrăznit a asista; ignoranţa preoţilor era aşa de mare, încât nu puteau să ţină piept luptelor, căci Farel le aducea mereu înainte Sfânta Scriptură, pe care ei n-o cunoşteau. Câţiva, în sfârşit, au încercat să intre în discuţie; printre ei, un savant dominican, doctor la Sorbona. Acesta a fost fără succes pentru cauza lor şi după patru săptămâni de dezbateri, Reforma triumfa la Geneva. Farel a invitat pe magistraţi să se pronunţe în favoarea Evangheliei: „Nu mai îngăduiţi ca Dumnezeu să fie necinstit în oraşul vostru..." Avântul popular a antrenat autoritatea mai departe decât ar fi vrut ea să meargă. Evanghelicii au despuiat biserica de ornamentele ei, cu o adevărată frenezie. „Cei două sute" au hotărât ca mesa să fie în mod provizoriu înlăturată şi la 21 mai 1536, cetăţenii adunaţi în consiliul general, printr-un vot unanim şi solemn, au acceptat noua învăţătură.

Dar o astfel de hotărâre nu putea transforma inimile. Înfrângerea catolicilor n-a făcut decât să trezească două rele mari care au invadat oraşul: imoralitatea şi necredinţa. Farel le-a atacat cu energia lui obişnuită, arătând că numai Evanghelia putea să aducă remediul necesar acestei nenorocite stări de lucruri. Greutăţile se înmulţeau prin atacurile reînnoite ale ducelui de Savoia contra acestui oraş: toate preocupările se îndreptau spre probleme militare. Dar Farel nu-şi pierdea curajul; se simţea îndatorat să stăruie, să lupte, fără să-şi îngăduie ceva timp de odihnă. Dacă lucrarea lui Dumnezeu avea să nu reuşească la Geneva, trebuia ca cel puţin slujitorul Domnului s-o susţină până în ultima clipă. Mic de statură, slăbuţ, ca apostolul Pavel (2 Corinteni 10.1-10), el ,se dovedea mare în faţa rebelilor, cu toată demnitatea credincioşiei sale. Ochii se plecau înaintea lui; murmurele îl însoţeau, dar de departe şi ca să amuţească de îndată ce el se întorcea la catedră; nu cruţa nimic şi pe nimeni. Cuvântul lui suna ca un tunet, reproşurile lui planau peste cei care dispreţuiau Evanghelia.

Dar Viret îl părăsise pentru a răspunde unei chemări pe care o primise de la Neuchatel şi Farel nu se simţea în stare să susţină singur lupta mult timp. El dărâma ce era rău, dar îşi dădea seama că nu era el omul care să poată reconstrui pe mormanele de ruine pe care le făcea. Ca şi Luther, îi trebuia un Melanchton.

Aflându-se în această situaţie, într-o zi a venit la el Louis de Tillet, un canonic pe jumătate reformat, care primise odinioară pe Calvin la Angouleme, unde, în bogata bibliotecă a prietenului său, reformatorul a urzit pentru prima oară planul „Instituţiei Creştine". Auzind că însuşi Calvin avea să sosească la Geneva, Tillet a crezut că trebuie să-l informeze pe Farel. Acesta n-a ezitat o clipă şi s-a dus în grabă la hotelul unde trăsese Calvin, care credea că nu va petrece acolo decât o noapte şi că va pleca a doua zi spre Basle. Fără nici o introducere, Farel i-a spus scopul vizitei sale: Calvin avea înaintea lui o lucrare bine precizată la Geneva; cu orice preţ, el trebuia să se oprească acolo, să-şi întrerupă călătoria şi orice altă lucrare pe care ar avea-o de făcut, pe care ar fi încercat-o; Dumnezeu însuşi îi rânduise fără ocoliri drumul pe care avea să-l urmeze. Calvin a respins propunerea care i-a fost făcută. El nu se simţea calificat pentru acea slujbă. El voia mai bine să fie un lucrător al Domnului în marele seceriş care se pregătea, la nevoie, un ostaş al Domnului în bătălie; dar a desţeleni un câmp, a accepta paza unui post bine determinat, aceasta nu era pentru el. Dacă el a adus ceva foloase, n-a făcut acest lucru printr-o carte, rod al muncii şi al studiului? Să fie lăsat deci să meargă acolo unde va putea să scrie şi altele. Farel a insistat. Cartea era gata, făcută; care alta ar fi putut avea valoare, decât comentariul pe care autorul l-ar adăuga, punând în practică principiile care se găseau în ea? Cine avea dreptul, de altfel, atunci când, din toate părţile, trâmbiţa suna, să spună că el era gata doar să studieze, să scrie? Dovada că Dumnezeu aştepta de la Calvin un alt lucru era că Farel se găsea pe drumul lui şi-i cerea colaborarea, în numele lui Dumnezeu. Atunci Calvin a invocat alte motive noi, căutând, se pare, să respingă cu asprime pe Farel, descriindu-i defectele omului care ar deveni colegul lui. El se cunoştea, se ştia că este stăruitor, încăpăţânat, Încă odată, să fie lăsat să se ascundă în studiile lui, numai acolo ar putea şi el să facă ceva. Atunci, Farel a izbucnit.

„Când Farel a văzut — istoriseşte chiar Calvin — că nu câştigă nimic prin rugăminţile lui, a ajuns până la blestem, cerând ca Dumnezeu să binevoiască să blesteme odihna mea şi liniştea studiului pe care o căutăm, dacă, într-o aşa măsură şi aşa de mare nevoie eu mă retrag şi refuz să dau ajutor. Acest cuvânt m-a înspăimântat şi m-a cutremurat în aşa fel, ca şi cum Dumnezeu ar fi întins de sus mâna Sa peste mine, pentru a mă opri acolo, încât am renunţat la călătoria pe care o începusem. Totuşi, simţind ruşinea şi timiditatea mea, n-am vrut deloc să mă oblig să primesc vreo sarcină oarecare."

Calvin a cedat deci, dar aşa cum trebuia să cedeze un caracter ca al lui, adică doar cu convingerea profundă că el ceda lui Dumnezeu, nu unui om. Dar acest om i-a rămas totdeauna scump şi demn de cinste. Îi plăcea să-şi amintească această scenă, acest „argument care te înspăimântă". În zilele rele, el îşi relua curajul, la gândul acestei mâini „întinse de sus" pentru a-1 apuca şi a-1 susţine, iar în zilele fericite Îi mulţumea Domnului că l-a ales şi l-a susţinut; fără îndoială, şi-a adus aminte de aceste clipe, atunci când bătrânul Farel a venit să-1 vadă pentru ultima oară, pe el, mai tânăr cu atâţia ani, dar consumat înainte de vreme. Farel nu mai venea în acea zi pentru a-1 „opri", ci pentru a-i dori fericirea plecării la Domnul şi fericirea odihnei fără sfârşit.

Calvin se afla astfel, fără să vrea, situat pe câmpul de lucru unde Domnul îl destinase. Afară de un scurt interval, el a rămas aici până la sfârşitul vieţii sale, adică timp de aproape 28 de ani, pe care i-a întrebuinţat ca să facă din Geneva „Roma protestantă".

Sunt foarte multe rezerve de făcut asupra organizaţiei pe care el a precizat-o până în cele mai mici detalii, totdeauna urmând înclinarea, foarte logică, a spiritului său, în loc de a se lăsa călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Totuşi, nu se poate să nu admiri tăria cu care el a ţinut piept asalturilor neîncetate pe care le-a suferit, pe care le-a respins mereu în numele adevărului, pe care l-a apărat cu încăpăţânare, faţă de toţi şi împotriva tuturor.

Împreună cu Farel, el a întocmit o „Mărturisire de credinţă, un formular scurt de învăţătură şi disciplină", cum spunea Theodor Beza, şi un „catehism" pentru instruirea celor tineri. Prima din aceste lucrări, o sinteză a principiilor schiţate în „Instituţia Creştină", merită să ne reţină atenţia.

Lepădând orice tradiţie ecleziastică, Calvin cere supunerea întregii vieţi, literei Cuvântului lui Dumnezeu, fără a amesteca în el nici un lucru, fără a adăuga sau a scădea ceva. „Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină, trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr" (Ioan 4.24). Deci nici un loc pentru „ceremonii şi respectarea unor rânduieli trupeşti, ca şi cum Dumnezeu S-ar delecta cu astfel de lucruri." Nici o încredere „în vreo creatură oarecare." Nici un chip în templu, nici o reprezentare a lui Dumnezeu. „După cum Dumnezeu este singurul Domn şi Stă-pân, noi mărturisim că toată viaţa noastră trebuie să fie călăuzită de îndrumările Sale sfinte şi că nu trebuie să avem altă regulă de a trăi, nici să inventăm alte fapte bune, pentru a fi plăcuţi Lui, decât cele ce sunt cuprinse în Cuvânt."

„Orb" în starea lui de păcat, „stricat şi făţarnic cu inima", „omul nu poate, prin sine însuşi, nici să ajungă la adevărata cunoştere a lui Dumnezeu, nici să fie în stare să poată face binele" (Romani 7.18-20). El are, deci, nevoie să fie „luminat de Dumnezeu" şi adus la ascultarea de dreptatea lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui lucru, omul trebuie „să căute în altă parte decât în sine, mijlocul mântuirii sale."

Isus ne-a fost „dat de Tatăl" pentru ca în El să putem primi tot ce ne lipseşte. „Prin sângele Lui" suntem spălaţi de păcatele noastre.

Aşa este lucrarea Duhului. Voinţa noastră ajunge să se potrivească voii lui Dumnezeu. Noi suntem „eliberaţi de robia păcatului" (Romani 6.6) şi numai aşa suntem „în stare să facem fapte bune" (2 Timotei 2.21). Totuşi, cu toată naşterea din nou, rămâne în noi mult rău şi nedesăvârşire. De aceea noi „avem mereu nevoie de îndurarea lui Dumnezeu" şi mereu trebuie „să căutăm îndreptăţirea noastră în Isus Hristos, neatribuind nimic faptelor noastre."

Toate aceste binefaceri ne sunt date, dar „numai prin îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu, fără nici o legătură cu meritele sau faptele noastre." Şi totuşi, faptele „pe care le facem, în credinţă", Îi sunt plăcute, pentru că, neţinând seamă de nedesăvârşirea lor — fiindcă sunt ale noastre — El nu vede în ele decât „ceea ce izvorăşte de la Duhul Său." Credinţa este „intrarea în aceste bogăţii." Ea constă în a crede în promisiunile Evangheliei şi a primi pe Domnul Isus Hristos „aşa cum ne este El înfăţişat prin Cuvântul lui Dumnezeu." Toate ne vin de la Dumnezeu, prin mijlocirea Domnului Isus Hristos; orice altă rugăciune, „care nu porneşte din dragostea care se găseşte în inimă, este zadarnică." Nici o poruncă nu este îndreptăţită, decât cele ce sunt întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu; deci sunt fără rost „pelerinajele, călugăriile, oprirea de a mânca carne, de la căsătorie, spovedania şi altele asemănătoare." Urmează apoi instrucţiuni privitoare la cină şi la botez.

Până aici, Calvin rămâne numai pe tărâmul Evangheliei. Dar îl abandonează cu totul în articolele sale privitoare la rânduiala în biserică, care dau putere autorităţilor civile să caute şi să pedepsească orice călcare a legilor creştine; pastorilor, dreptul de a face rânduiala pe care ei o găsesc necesară, de a semnala magistraţilor abaterile şi de a indica pedeapsa. După ce proclamase foarte frumos îndurarea lui Dumnezeu, harul Lui faţă de păcătosul care se pocăieşte, Calvin pune iar Geneva sub jugul unei legi neînduplecate. El constituia „statul creştin", fără să-şi dea seama că această denumire rămâne fără roade, atâta timp cât cei care fac parte din acest stat nu simt ei înşişi creştini.

Credinţa este o chestiune individuală, care nu se poate impune colectivităţii. Cum să pui alături, sub acelaşi steag, pe cei întorşi şi pe cei neîntorşi la Dumnezeu? Sistemul lui Calvin dădea naştere în mod fatal făţărniciei. Aplicat cu o rigurozitate excesivă, a constrâns pe cei care voiau să scape de pedepsele diavoleşti prevăzute pentru cei care călcau rânduiala fixată, să ducă doar o viaţă în aparenţă potrivită Bibliei.

Dar lucrul acesta nu putea dura la nesfârşit. Într-o zi sau alta, câte o abatere era făptuită şi aducea după ea pedeapsa sau chiar provoca revolta. Nu este deloc de pus la îndoială evlavia şi sinceritatea unei mari părţi din populaţia Genevei, dar chiar în aceste cercuri domnea un formalism capabil să omoare viaţa spirituală, stricta observare a datoriilor religioase fiind obiectul unui control sever. Şi cum s-ar fi putut face cercetarea fiecărei inimi? Cum să te asiguri de realitatea întoarcerii la Dumnezeu, din moment ce orice libertate era înlăturată şi prima datorie era să se urmeze drumul trasat de legea omenească şi nu de îndemnurile Scripturii?

Calvin, s-a spus, urma aici linia generală a epocii sale, în care, cu mult timp înaintea lui, totul se limita la exagerări. La sfârşitul evului mediu, din lipsa unei organizaţii politice solid stabilită, magistraţii luau adesea măsuri riguroase pentru a împiedica, de exemplu, cheltuielile fără rost ale cetăţenilor, pentru că altfel aceştia nu mai ajungeau să-şi achite impozitele şi oraşele aveau să ajungă la ruină. Pentru a nu cita decât Geneva, aici s-au dat, puţin înainte de Reformă, patru ordonanţe contra jocurilor de noroc, alte patru contra abuzurilor de dans, altele contra desfrâului, beţiei, blestemurilor, altele destinate să prevină excesele în modă. Dar este de regretat, cu atât mai mult, să-l vezi pe Calvin, cu Evanghelia în mână, urmând practici asemănătoare, fără a arăta mai dinainte adevăratul remediu: mântuirea personală, prin credinţa în lucrarea Domnului Isus.

La Geneva, luptele prelungite contra ducelui de Savoia şi a episcopului au stimulat foarte mult sentimentul libertăţii. Cetăţenii şi-au câştigat acest sentiment de libertate, prin propriile lor eforturi, fără nici un ajutor din afară, fără sprijin din partea celor din Berna. Mândri, pe drept cuvânt, de această independenţă politică, câştigată cu puterea lor, ei nu tolerau nici cea mai mică încălcare a drepturilor cetăţii. Aceeaşi tendinţă se regăsea în relaţiile zilnice: fiecare pretindea că trăia pentru sine şi îşi ducea viaţa cum îi plăcea; puţin îl interesa de cei din jur. Individualismul era dus la exagerare; unitatea nu se reconstruia decât pentru a ţine piept vrăjmaşilor din afară. Se înţelege deci că măsurile disciplinare prevăzute de Calvin au produs o impresie foarte rea. Totuşi li s-au supus, la început, cu speranţa — fără îndoială — că în practică se vor arăta mai puţin supărătoare decât păreau. Totuşi s-au auzit murmure.

„Calvin — se spunea — este însărcinat cu explicarea Scripturilor; cu ce drept se apucă el să facă altceva: să vorbească despre moravuri, să cenzureze? Ar face bine să arate că nu vrea nici mesă, nici papă, nici spovedanie şi toate celelalte. Pretinde el să aibă o altă autoritate, să devină temnicerul oraşului?" Calvin nu-şi făcea iluzii cu privire la tăria acelor atacuri. „Noi suntem în faţa unor greutăţi foarte mari — scria el prietenului său Bullinger, păstor la Zurich — poporul, zdrobind jugul preoţilor, crede că a înlăturat orice autoritate în această lume. Unii cetăţeni spun: „Cunoştinţa Evangheliei ne este de ajuns; noi ştim s-o citim, iar faptele noastre nu vă privesc". Cei mai mulţi dintre ei sunt dispuşi mai degrabă să ne privească doar ca predicatori, şi nu ca păstori. Ce lucru greu este ridicarea bisericii! Va trebui luptat contra celor mai rele inspiraţii ale cărnii şi sângelui."

Dar Calvin şi Farel erau dintre cei care se întăreau în pericolul pe care-1 prevedeau. Ei au insistat pe lângă consiliul oraşului asupra nevoii absolute, pe care o vedeau, de a se lua măsuri imediate şi energice în vederea restabilirii moravurilor; magistraţii le-au dat dreptate, nu fără să fi obţinut mici îmbunătăţiri; şi executarea planului trasat a început.

S-au închis casele de joc; nişte jucători au fost prinşi asupra faptului şi unul dintre ei a fost condamnat să stea expus timp de o oră la St. Gervais, cu cărţile de joc în jurul gâtului. Unul care trăise în păcatul desfrânării, a fost plimbat împreună cu femeia pe străzi, ca să le fie ruşine. Actorul unei mascarade a trebuit să-şi ceară iertare în genunchi, în catedrală. Un om vinovat de jurământ fals a fost suit pe o schelă şi lăsat acolo mai multe ore cu mâna dreaptă ridicată. O coafeză, care împodobise fără modestie pe o tânără mireasă, s-a văzut condamnată la două zile de închisoare. Nişte părinţi au avut de îndurat unele pedepse, pentru că au neglijat sau au refuzat să-şi trimită copilul la şcoală. Totuşi Calvin spunea: „Eu nu sunt, de fapt, contra distracţiilor; dansul şi jocurile de cărţi nu sunt în sine un păcat; dar cât de uşor pot aceste plăceri să stăpânească pe cel care se ocupă des cu ele! Acolo unde necurăţia a ajuns o veche obişnuinţă, trebuie evitat tot ce aduce pericolul de a cădea iarăşi în ea!"

Această poliţie morală a fost la început bine primită; cei bogaţi îi erau supuşi, ca şi cei săraci; cei mari ca şi cei mici; nici o legătură de familie, nici un merit politic nu scutea pe cineva. Un om de seamă, prins în greşeală, amintea lui Calvin de serviciile făcute Genevei în zilele ei de pericol, pentru independenţa naţională. „Este un act rău de cetăţean — i-a răspuns Calvin — când ţi-ai vărsat sângele pentru patrie, să ceri ca răsplată, dreptul de a păcătui şi de a da exemple rele."

Trebuie adăugat că cei doi reformatori nu se mărgineau numai să înfiereze aceste rele. Ei ştiau că mult contează să atingi inimile şi conştiinţele şi să lucrezi cu putere asupra sufletelor. Astfel, ei şi-au mărit relaţiile, vizitele, învăţătura pe care o dădeau în mijlocul familiilor. Ei căutau să facă să fie înţelese toate învăţăturile şi rânduielile lor şi se sileau să cunoască părerile cetăţenilor şi să-i alăture, să încurajeze pe credincioşi, să-i lumineze, să întărească pe cei care aveau îndoieli. Această lucrare a dat rezultate binecuvântate, de care vrăjmaşul totdeauna s-a servit pentru a-şi dubla împotrivirea. Pasiunile opuse s-au aprins, s-au format partide şi s-au separat. Atunci s-a format grupul „libertinilor", cuvânt căruia nu trebuie să-i dăm înţelesul defavorabil pe care-l are astăzi, deşi unii dintre ei l-ar fi meritat, În principiu, libertinii erau independenţi, vrăjmaşi ai oricărei subjugări politice, morale sau religioase, vrăjmaşi declaraţi, prin urmare, noii stări de lucruri. Era timpul ca ei să spună: „Ce rămâne din vechile libertăţi ale oraşului? Au fost ele oare păstrate, fără duce şi fără episcop, doar ca să se impună, în numele religiei, nişte legi la care episcopul niciodată nu gândise şi pe care niciodată nu le-a dat?"

Făcând un pas mai departe, păstorii au cerut ca mărturisirea de credinţă să fie imprimată şi prezentată fiecăruia din locuitorii oraşului, pentru ca ei să declare, prin semnătura lor, dacă sunt de acord cu ea sau nu. Rezultatul era de aşteptat: în afară de cei care au acceptat cu bucurie şi de alţii, mai puţin numeroşi, care s-au opus, s-a găsit un anumit număr care n-a spus nici da nici nu. Potrivit concepţiilor secolului al XVI-lea, aceştia făceau prin asta un act de revoltă, fapt pentru care au fost foarte mult dezaprobaţi, mai ales de Corault, un coleg al lui Calvin şi al lui Farel, altădată călugăr, apoi predicator la curtea de Navara — bătrân, orb şi vorbăreţ, cu un fel necioplit de vorbire, dar puternic. Excesele lui de vorbire, în această împrejurare ca şi în altele, au obligat pe magistraţi să-1 ducă la închisoare pentru câteva zile; este adevărat, el n-a ieşit de acolo, decât pentru a se aştepta la condamnarea exilului. A murit, puţin timp după aceea.

Alegerile care au urmat au dat majoritate libertinilor în consiliul oraşului. Din patru administratori, trei erau de-ai lor. În curând s-au văzut, reapărând „unele moravuri rele, atât noaptea, cât şi ziua, cântece şi cuvinte necuviincioase." Noii magistraţi au căutat să pună în ordine aceste lucruri, dar cum să facă să fie respectată autoritatea lor, când era cunoscută dezaprobarea lor faţă de măsurile luate mai înainte contra acestor moravuri? Ei ezitau totuşi, în faţa perspectivei luptelor în care, de vreo 18 luni, pasiunea partizanilor şi a lor îi mâna zi de zi.

O întâmplare de ordine bisericească a adus explozia. Consiliul oraşului a adoptat o modificare a ritualului stabilit, fără să ceară consimţământul autorităţilor bisericeşti. Şi, cum era vorba de celebrarea cinei, Calvin şi Farel au declarat că ei nu o vor da celor ce admiteau inovaţia propusă. Ei s-au ridicat la catedră, de Pastele anului 1538, nu pentru a vorbi despre Domnul, ci pentru a critica pe adversarii lor, magistraţi şi cetăţeni. De aici a urmat o agitaţie mare şi a doua zi cei doi pastori au primit ordinul de a „părăsi oraşul în trei zile."

Sunt, desigur, multe lucruri care li se pot reproşa. Totuşi, pentru a aprecia la dreapta ei valoare atitudinea lor agresivă şi puţin în armonie cu principiile Evangheliei, trebuie să o situezi în mediul acestei epoci. Fiind foarte violent atacată, Reforma era provocată să se apere tot atât de aprig. Aceşti slujitori ai lui Dumnezeu au făcut greşeli; dar noi cunoaştem totuşi dorinţa lor arzătoare de a urma şi a sluji Domnului umblând în dependenţă de El şi nu putem şti dacă, lucrând într-un fel, care nu ar fi de criticat azi, ei s-ar fi putut impune în epoca în care trăiau. Calvin s-a explicat aşa: „Ori de câte ori mă gândesc cât de nenorocit am fost la Geneva, tremur în toată fiinţa mea; grija pentru starea sufletelor, de care într-o zi Dumnezeu îmi va cere socoteală, îmi aducea mari chinuri atunci când trebuia să împart cina. Deşi credinţa multora dintre ei mi s-a părut dubioasă, suspectă chiar, ei veneau toţi la cină, fără deosebire. N-aş putea arăta exact, de ce chinuri era asaltată conştiinţa mea, zi şi noapte."

Farel s-a reîntors la Neuchatel; despărţire dureroasă pentru cei doi prieteni, a căror dragoste se întărise în luptele susţinute în comun. Calvin s-a dus la Strasburg, unde a ajuns să ocupe slujba de pastor şi profesor. În fiecare dimineaţă, el dădea o lecţie asupra evangheliei după Ioan. În jurul catedrei lui se grupau numeroşi ascultători, printre care se vedeau mulţi refu-giaţi francezi, însetaţi să audă explicându-se Cuvântul lui Dumnezeu. Însărcinat cu mai multe misiuni în Germania, Calvin a intrat astfel în legătură cu protestanţii din această ţară. În aceste diferite întâlniri, în care se discutau probleme foarte importante şi profunde, ca şi controverse spinoase, el a arătat un spirit moderat, mânat de felul de a gândi al Domnului. Nu înseamnă că el nu condamna, fără milă, ereziile care se strecuraseră printre creştini, dar acolo unde se putea, depunea toată puterea sa pentru a evita dezbinările, pentru a apropia inimile pe terenul adevărului, îndemnând pe fiecare să renunţe la pornirile personale şi să caute legătura cu copiii lui Dumnezeu. Nu dorise el să aibă acest rol, după cum scria: „Am căutat mult să rămân aşa cum eram, adică să nu doresc să apar în mari adunări şi totuşi nu ştiu cum am fost dus, parcă de o putere, în aşa-zisele adunări în care, vrând-nevrând, a trebuit să fiu în tovărăşia multor oameni."

Lucru curios, Calvin, nu l-a întâlnit pe Luther şi a regretat mult acest lucru. „Nimic nu este mai important — scria el unui prieten — decât să se menţină o adevărată armonie între toţi oamenii cărora Dumnezeu le-a încredinţat o influenţă mare. Asupra acestui punct, Satan îşi are ochii fixaţi; el nu lucrează nimic altceva mai mult, decât să stârnească dezbinarea printre noi şi să ne izoleze unii de alţii." În schimb, Calvin a legat o prietenie bună cu Melanchton, cu toate însuşirile diferite ale caracterelor lor; pe cât era Calvin de precis şi cu tărie de spirit, pe atât prietenul său era blând, primitor de influenţe diferite, uşor de înduplecat şi de intimidat, fie de către cei apropiaţi ai lui, fie de adversarii săi, înclinaţi spre a ceda, numai să evite lupta. Fiind izbit de aceste înclinări şi de neajunsurile pe care le aduceau ele pentru cauza lor comună, Calvin a fost pentru Melanchton un supraveghetor de bunăvoie şi potrivit adevărului, punându-l în gardă contra slăbiciunilor lui, fără ca totuşi să-1 rănească; dimpotrivă, scrisorile lui sunt pline de cea mai mare îngăduinţă, unite cu o tărie bine precizată.

În adevăr, orice s-ar spune, Calvin era un om cu inima foarte ataşată de prietenii săi şi simţea nevoie de dragostea lor. „Inima lui era în capul lui", s-a spus; dar el simţea nevoia unui destinderi pentru munca sa intensă. S-a gândit să se însoare. Dacă nu va găsi uşor tovarăşa care îi trebuia, tot ce dorea în această situaţie, nu era decât să rămână sub îndrumarea specială a Domnului. El a făcut, în sfârşit, cunoştinţa unei văduve cu 3 copii — Idollete Starder, originară din orăşelul de Bine, în Gueldre. Bucer o urmărise îndeaproape. El văzuse calităţile ei alese şi temeinice, dezvoltându-se şi în timpul văduviei ei, sub povara încercărilor şi a datoriei. Alegerea lui Calvin s-a făcut repede. Idollete îi aducea ca zestre, o mare evlavie, o dragoste, o inimă gata de orice sacrificiu. Ea a fost pentru el o tovarăşă devotată şi Calvin a întâlnit într-adevăr, în ea „ajutorul potrivit pentru el". Scrisorile lui, în care vorbeşte atât de des despre soţia sa, pot preciza fizionomia ei morală; sunt trăsăturile unei creştine, credincioasă tuturor îndatoririlor chemării ei. A vizita pe cei săraci, a mângâia pe cei amărâţi, a găsi adăpost străinilor care băteau la uşa sau poarta soţului ei, a veghea la căpătâiul lui în timpul zilelor de boală sau când era chinuit de o durere care nu-l mai lăsa să facă aproape nimic încât lui „aproape îi era ruşine să trăiască aşa de inutil", a-l susţine în ceasurile de descurajare şi dezamăgire; a se ruga, în sfârşit singură, ascunsă în locuinţa ei, atunci când răscoala urla din toate părţile şi când pe străzi se auzeau strigăte de moarte contra slujitorilor lui Dumnezeu, iată grijile care au umplut viaţa Idolletei.

În acest timp, la Geneva, administraţia libertină producea roade dezastruoase, care au adus după ele grave pericole politice. Era atacată mărturisirea de credinţă, erau concediaţi, sub pretext de nesupunere, profesorii Colegiului întemeiat de Calvin. În fiecare noapte, în plină stradă se petreceau scene grosolane de destrăbălare. De asemenea, catolicii ridicaseră capul. O conferinţă s-a ţinut la Lyon „pentru a căuta şi a pune în aplicare mijloacele de a stabili în Geneva vechea religie." Cei exilaţi, din partea lor, gândeau să pună mâna pe oraş. În sfârşit, adevăraţii patrioţi au început să se mişte.

În faţa acestor intrigi văzute de toţi, creditul libertin a scăzut repede şi oamenii ordonaţi şi evlavioşi au început să se arate. Exprimată mai întâi în mod timid, ideea de a rechema pe reformatorii exilaţi şi-a făcut drum şi ei au fost informaţi. La început, Calvin a refuzat categoric acest lucru, cu toate insistenţele lui Farel, care nu putea totuşi să părăsească Neuchatel: „Ştiam bine — îi scria prietenului său — că tu mă vei presa, dar ai avea milă de mine, dacă ai şti ce groază m-a cuprins când am primit această ştire; abia de mai eram stăpân pe mine. Când îmi aduc aminte ce viaţă am dus acolo, tremur până în adâncul sufletului meu, la gândul unei reîntoarceri. Cu mare greutate mi-am înăbuşit atunci gândurile fugii, care se ridicau înăuntrul meu, mă simţeam cu mâinile şi picioarele legate de acest oraş, prin voia lui Dumnezeu. Şi acum, când harul lui Dumnezeu mi-a dat libertatea, să merg din nou de buna mea voie, să mă cufund în acest adânc, ale cărui murdării şi pericole le cunosc aşa de bine! Şi totuşi, cu cât mă simt înclinat să mă depărtez cu groază de această situaţie, cu atât mă cuprinde neîncrederea în mine. Las deci toată treaba asta să meargă de la sine şi rog pe prietenii mei să nu preseze. Nu voi abandona, în nici un caz, biserica din Geneva, care îmi este mai scumpă decât viaţa; nu caut comoditatea mea, nici motive să fug de la datorie; dar trebuie ca voia lui Dumnezeu să-mi fie clară, pentru ca să pot merge în siguranţă şi sub binecuvântarea Lui."

Această voie s-a arătat tot mai clar. Consiliul general al Genevei a anulat ordinul de exil dat cu trei ani mai înainte şi a declarat că „socoteşte pe Calvin şi Farel drept oameni de bine, oameni ai lui Dumnezeu şi aprobă tot ce a făcut Consiliul de Stat pentru a-l aduce înapoi pe Calvin şi tot ce va mai putea face înca."

Calvin a rezistat mult timp încercărilor făcute pe lângă el în acest oraş, atât de mult îl obsedau amintirile groaznice pentru el, ale primei lui şederi acolo. „Mai bine o sută de alte feluri de moarte — îi scria lui Farel — decât această cruce, pe care de mii de ori pe zi va trebui să o simt." El a sfârşit prin a ceda argumentelor lui Viret şi mustrării lui Farel. „Cu cât duhul meu dă înapoi de groază în faţa acestei poveri, cu atât devin mai suspect pentru mine însumi... Nu ce vreau eu, o! Dumnezeule, ci ce vrei Tu!"

Mult timp după aceasta, istorisind spaima lui din acel timp, el spune: „În sfârşit, gândul la datoria mea, pe care o priveam cu respect şi conştiinciozitate, m-a câştigat şi m-a adus iar la turma de la care altădată fusesem smuls; acest lucru l-am făcut cu tristeţe, lacrimi, mari griji şi deznădejde. Domnul îmi este martor."

În grabă un crainic s-a dus să-l caute la Worms, unde era el atunci. Doi consilieri au primit misiunea de a-l instala în casa care îi era destinată. Registrul oraşului dă interesante amănunte în această privinţă. S-a ordonat să se cumpere nişte postav, pentru a i se face o haină. S-a cerut casierului să dea bani pentru hainele maestrului Calvin. Ca om de mare ştiinţă şi bine pregătit pentru îndreptarea bisericii creştine, şi care suportă cheltuieli cu oaspeţii, s-a hotărât să i se asigure un salariu pe an de cinci sute de florini, douăsprezece măsuri de grâu şi două butii de vin.

Reîntors la Geneva, Calvin s-a păzit mult ca să nu arate teama pe care o simţea. A cerut doar consiliului să pună ordine în biserică şi ca aceasta să se facă în scris. Duminica următoare, când s-a urcat la catedră, n-a rostit un discurs mişcător, la care mulţi se aşteptau; n-a făcut nici cea mai mică aluzie la trecut, ci doar a reluat, simplu, explicaţia Scripturii de la versetul la care rămăsese cu trei ani în urmă. Poporul l-a primit cu bucurie: „El a fost primit, astfel, cu o deosebită dragoste — spune Theodore Beza — pentru că era înfometat de a asculta pe credinciosul său pastor şi dorea să-1 aibă mereu cu el." Consiliul din Strasburg a refuzat la început să-1 lase pe Calvin celor din Geneva; au trebuit multe insistente discuţii, pentru ca Strasburgul să consimtă, în sfârşit, să renunţe a-1 mai vedea întorcându-se.