Reforma în Elveția germană - Ulrich Zwingli

Din punct de vedere teritorial şi politic, Elveţia avea la începutul secolului al XVI-lea un aspect cu totul diferit de cel de azi. Numărul cantoanelor, de la 8 în 1481, s-a mărit cu timpul până la 13 în 1513 şi nu s-a mai schimbat decât în 1798. în unele din ele — mai ales în Zurich, Berna, Basle, Lucerna, elementul orăşenesc avea întâietate datorită oraşului principal. În alte părţi, elementul ţărănesc avea întâietate şi oamenii arătau un adevărat dispreţ faţă de inovaţii, oricare ar fi ele, în timp ce în oraş, oamenii erau ceva mai primitori de idei noi. Erau deci mari neînţelegeri în administrarea treburilor care interesau întreaga Confederaţie şi prin aceasta se explică, în parte, împărţirea atât de clară a Elveţiei în două câmpuri, cu ocazia Reformei.

În afară de aceasta, câteva cantoane deţineau ca proprietate a lor, teritorii întinse; acestea erau supuse lor. Berna, de exemplu, avea de mult timp supusă Argovia şi a cucerit, în două etape, ţara de Vaud. Când a venit Reforma, conform obiceiului timpului, cum am mai amintit, stăpânul şi-a impus religia şi celor care depindeau de el. Practicarea a două culte deosebite unul de altul, pe un teritoriu atât de mic, n-a întârziat să dezlănţuie conflicte armate; chiar este de mirat cum ţara nu s-a împărţit în două state rivale. Elveţia ne oferă această tristă originalitate, de a fi fost locul primului război, în Europa, pe teme religioase (cel de la Kappel, în 1529) şi tot aşa al doilea şi cel din urmă, la Willmergen în 1712. In 1847, este drept, a mai avut loc un conflict, început pe motive confesionale, dar a devenit un război politic (la Sonderburg). Abia în secolul al XlX-lea, pacea religioasă a stăpânit în adevăr în această ţară.

În secolul al XVl-lea, întunericul spiritual era poate mai adânc în Elveţia decât în alte părţi. Viaţa materială avea acolo primul loc: agricultura la ţară, comerţul, industria, goana după câştig, serviciul militar în oraşe. Chiar şi în oraşe nu se vedeau decât slabe licăriri spirituale care să mărturisească un interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. În general, cei care mai erau ataşaţi de studiul Sfintei Scripturi erau trataţi cu batjocură. Preoţii spuneau deschis că astfel de oameni nu erau de nici un folos; unul dintre ei a mers până acolo încât să spună că se va putea trăi în pace şi fericire abia când nu va mai fi Evanghelia în această lume. Religia nu era altceva decât o adunătură de practici grosolane, mai rele ca în alte părţi. După mărturia celor de atunci, la Zurich, Basle, Berna, Laussane, Geneva, în oraşe ca şi în sate, bigotismul era atât de general, încât religia, dacă se pot numi aşa asemenea practici, consta, la cea mai mare parte dintre oamenii din popor, în a privi la mişcarea degetelor preoţilor, a-i asculta mormăind nişte cuvinte neînţelese, a se pleca în faţa icoanelor, a săruta relicvele. Vânzarea indulgenţelor de asemenea se practica.

Dar, ca şi în Germania, deşi într-un mod cu totul independent, o lucrare a lui Dumnezeu se făcea în inimi. Spiritele mai luminate erau obosite de felul de purtare al clerului, îmbogăţit din darurile celor superstiţioşi. Domnul forma lucrători care să dărîme sistemele de rătăciri ridicate de ticăloşiile Satanei.

Cel mai renumit dintre reformatori, în Elveţa, Ulrich Zwingli, s-a născut la 1 ianuarie 1484, trei luni după naşterea lui Luther, la Wildhaus, cel mai din urmă sat, din lunga şi frumoasa vale Toggenburg, care face parte, astăzi, din Cantonul St. Gali. Totdeauna, populaţia lui sănătoasă şi plină de veselie, a arătat o mare dragoste pentru independenţă. Părinţii lui Ulrich, oameni cinstiţi şi cunoscuţi pentru evlavia lor, încântaţi de frumoasele aptitudini ale fiului lor, s-au gândit din timp să-1 facă să îmbrăţişeze cariera bisericeasă. El şi-a făcut foarte bine studiile la Balle şi la Berna, mai târziu la Vienne. Peste tot s-a distins în discuţiile publice, atât de mult la modă pe atunci; ele l-au pregătit pentru luptele oratorice, pe care avea să le aibă mai târziu, în favoarea cauzei Evangheliei.

La vârsta de 22 de ani, Zwingli a revenit la Basle, de data aceasta în calitate de profesor de latină, la şcoala St. Martin. Şi-a continuat studiile universitare, unde urma cu stăruinţă lecţiile lui Thomas Wittembach. Acesta anunţa elevilor săi aurora unor timpuri noi, în care harul divin va lucra cu putere, când învăţământul religios se va baza numai pe Biblie şi îndeosebi pe scrierile apostolilor. El se ridica astfel contra celibatului preoţilor, pe care îl arăta ca pe o instituţie fatală, antiscripturistică şi contra naturii. El socotea indulgenţele drept o şarlatanie şi spunea că sângele vărsat de Domnul Isus pe cruce este singura şi unica răscumpărare pentru păcate. Desigur, lui Thomas Wittembach îi datoreşte Zwingli cunoaşterea adevărului.

În acelaşi an, el a primit o chemare la Glaris, ca preot. Locuitorii acelui oraş ar fi trebuit să primească pentru acest post, pe un Italian care n-avea altă recomandare decât că a servit ca servitor la caii papei. Indignaţi, ei şi-au arătat preferinţele faţă de compatriotul lor, cu toată tinereţea lui, şi datorită mărturiei deosebite pe care i-au dat-o profesorii lui. El s-a devotat îndată slujbei sale, dar a continuat în acelaşi timp, prin sine însuşi şi fără nici un ajutor, studiile clasice. Citea pe autorii latini, îi învăţa pe dinafară; lor le datoreşte eleganţa prin care se deosebesc scrierile sale. Pentru a citi Noul Testament în original, a învăţat singur greaca, a copiat chiar cu mâna lui epistolele lui Pavel şi le-a întipărit, cuvânt cu cuvânt, în memorie. El arăta o adevărată înflăcărare în descoperirea adevărului, care, spunea el, „este pentru mine, ceea ce este soarele pentru pământ. Aşa cum ne bucurăm ori de câte ori îl vedem, aşa cum el ne încurajează la lucru, tot aşa duhul se îndreaptă spre lumină şi se bucură când razele sale vin să risipească întunericul ignoranţei. Lumina este pentru lume cea mai mare pricină de bucurie, adevărul este pentru spirit obiectul cel mai scump, cel mai preţios şi cel mai dorit."

Unui prieten îi scria: „Vreau să cunosc învăţătura lui Hristos la adevăratul ei izvor, fără să recurg la nici un intermediar. Pentru aceasta trebuie să învăţ limba în care au scris autorii inspiraţi. Filozofii şi teologii n-au făcut decât să adune încurcături în spiritul meu. De aceea m-am hotărât să părăsesc aceste discipline şi să caut să pătrund însăşi gândurile lui Dumnezeu, prin studiul Cuvântului Său. Pe el mă voi sprijini mereu, rugând pe Domnul să-mi dea lumina Sa. N-am mai citit decât Sfânta Scriptură şi, pe măsură ce înaintez în citire, sensul revelaţiei divine ajunge mult mai clar în ochii mei, decât dacă m-aş fi îndreptat spre cine ştie ce comentarii." În felul acesta Zwingli s-a familiarizat cu Biblia şi mai ales cu Noul Testament. Când predica dovedea că ceea ce ştia învăţase de la Domnul însuşi şi nu de la un om.

Marele umanist Erasmus, cu tot scepticismul pe care îl arăta, îl atrăgea mult pe Zwingli. Iată ce spune Zwingli despre ce datora el savantului olandez: „Sunt opt sau nouă ani — scria în 1523 — de când am ajuns la convingerea că nu este decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi noi: Domnul Isus. Citisem o frumoasă poezie latină a savantului Erasmus de Rotterdam, în care el arăta acest gând, că Domnul Isus este unicul izvor al oricărui bine şi că noi suntem foarte uşor supuşi greşelii de a nu ne îndrepta mereu spre El. Numai El este Mântuitorul nostru, mângâierea, bogăţia, comoara sufletului nostru. Şi mi-am zis: Dacă aşa este, de ce să-mi caut ajutorul la oameni? Ce ar putea să-mi dea ei? Deşi sunt şi alte poezii frumoase ieşite de sub pana lui Erasmus, eu nu mi-am putut dezlipi inima de aceasta. Am început atunci să cercetez cu grijă Sfânta Scriptură şi pe părinţii bisericii, pentru a găsi o învăţătură asupra mijlocirii sfinţilor. Zadarnic am căutat, n-am descoperit nimic, absolut nimic în această privinţă."

În această epocă, în cea mai mare parte din cantoane, cetăţenii elveţieni luau parte, toţi, fără excepţie, la administrarea treburilor publice, întâlnindu-se într-o adunare numită „lands-gemeinde". De asemenea, ei toţi trebuiau să ia armele, la primul apel al magistraţilor. Aceasta explică de ce Zwingli este întâlnit mult mai des decât Luther în viaţa politică. De două ori, el a trebuit să ia parte, ca preot, la expediţiile pe care Elveţienii le făceau atunci în Italia, pentru a susţine contra Franţei, cauza papei şi a ducelui de Milan. A asistat la teribila înfrângere pe care au suferit-o compatrioţii săi la Marignan, sub loviturile armatelor conduse de Francis I. Dar, aceste două campanii i-au deschis ochii asupra marii decăderi morale şi spirituale în care era căzut clerul italian, apoi asupra pericolului care venea chiar asupra Elveţienilor datorită acestei legături necurate. Se omorau, se jefuiau, fără nici o grijă, de bună plăcere; toate instinctele nobile ale naturii dispăreau. Dragostea de câştig, chiar nelegiuit, spiritul de violenţă, dispreţul faţă de alţii, degradarea morală, grosolănia, sub toate formele, acestea erau viciile obişnuit practicate.

Reîntors la Glaris, Zwingli a predicat cu o mare convingere contra acestor practici, punând pe gânduri autorităţile, care se temeau că vor vedea dispărând, prin aceasta, un venit important. Dar nimeni nu îndrăznea să oprească pe îndrăzneţul predicator, pe care toată populaţia îl iubea, pentru că el nu pierdea nici o ocazie ca să vesteasă exact ce se găsea în Scriptură. Oricare ar fi fost problema pe care el o trata, se întemeia pe Biblie. Procedeul său favorit consta în a explica Cuvântul lui Dumnezeu, punând alături textele care se refereau la acelaşi subiect. Darul său de vorbire dădea putere şi vioiciune; totul era spus cu deplină convingere şi astfel îşi ţinea ascultătorii într-o atenţie încordată. „Dacă vezi clar ce este adevărat — spunea el — vei recunoaşte şi ce este fals."

Asupra unui punct totuşi, Zwingli suferea îngrozitor. Convins adânc de sentimentul mizeriei sale morale, de slăbiciunea sa, el suspina după adevărata sfinţenie, crezând, ca atâţia alţii, să ajungă la ea prin propriile sale eforturi. El a trecut prin lupte lăuntrice amare, până ce a învăţat să se încredinţeze în întregime Domnului pentru aceasta, ca şi pentru orice altceva. Mai târziu scria: „Nu aveam pe nimeni care să mă ajute să mă ridic spre bine; dimpotrivă, mulţi îşi băteau joc de mine. Am căzut şi m-am întors ca un câine la ce vărsase (2 Petru 2.22). Am coborât cu o adâncă durere, cu ruşine, în adâncurile sufletului meu. Şi atunci am spus totul Aceluia singur, pe care îmi place să-L mărturisesc. Căci, ce ar putea oamenii într-un asemenea caz? Trebuie să mai adaug că am găsit răspunsul şi încă un răspuns adevărat."

Era de temut totuşi ca Zwingli să nu cumva să se lase antrenat, puţin câte puţin, de curentul politic. Era la Glaris un partid important, care voia să ia libertatea reformatorilor; s-a făcut chiar o intrigă contra lui Zwingli. Impulsiv cum era, Zwingli ar fi putut fi ispitit să răspundă josnicelor calomnii care i se aduceau. Dar Domnul veghea asupra slujitorului Său şi i-a pregătit un loc de odihnă şi reculegere cu totul neaşteptat, în mănăstirea de la Einsiedeln, la fel cum El spusese odinioară ucenicilor Săi: „Veniţi la o parte şi vă odihniţi puţin" (Marcu 6.31). A fost chemat acolo chiar de mai marele mănăstirii. Locuitorii din Glaris, apreciind tot mai mult calităţile lui superioare, l-au privit plecând cu o adâncă durere şi i-au păstrat postul timp de doi ani, în nădejdea că va reveni. Dar Zwingli şi-a dat seama în curând că Domnul l-a condus pe un câmp de luptă mai favorabil realizării măreţului plan la care îl destinase.

În tăcerea şi calmul mănăstirii, găsea mai mult timp pentru studii şi meditaţie. Apoi, prezenţa pelerinilor, foarte numeroşi, Si dădeau mereu ocazia de a răspândi până departe adevărurile care îi deveniseră scumpe şi pe care nu le putea păstra numai pentru el.

Abatele de la Einsiedeln, om evlavios şi doritor să cunoască mai mult adevărurile evanghelice, a făcut o primire călduroasă tânărului său colaborator şi l-a încurajat în calea pe care o începuse. Zwingli nu împărtăşea credinţa comună, că pâinea împărtăşirii ar avea în ea adevăratul trup al Domnului Isus Hristos. Şi pentru că nu făcea nici o liturghie, mai mulţi vizitatori ai mănăstirii şi-au arătat surpriza. Abatele le-a răspuns cu multă dibăcie: „Dacă Isus Hristos este într-adevăr în pâine, eu sunt nedemn să-L privesc şi mai nedemn încă să-L aduc ca jertfă Tatălui. Dacă El nu este în pâine, vai de mine dacă dau poporului să adore mai degrabă o pâine decât pe Dumnezeu."

Pe poarta mănăstirii se citea această inscripţie: „Aici se găseşte o deplină iertare pentru toate păcatele". La îndemnul lui Zwingli, această inscripţie a fost ştearsă. Apoi, abatele a îngropat toate relicvele cărora li se închinaseră până atunci. A prescris credincioşilor care depindeau de mănăstire, să citească Noul Testament în limba germană, şi a dat voie celor dornici să părăsească mănăstirea şi să se căsătorească dacă aveau ocazie.

La Einsiedeln, Zwingli a intrat în legătură cu mai mulţi înalţi demnitari ai bisericii; între alţii era şi celebrul cardinal Matei Schinner, adversar declarat al politicii franceze în Elveţia. Nu i-a fost teamă să insiste pe lângă ei, oricare le era rangul, asupra nevoii urgente a unei reforme radicale în biserica catolică, de care — trebuie sublimat — el încă nu se socotea despărţit, tot aşa cum nici Luther nu era despărţit la început. Dezgustarea lui faţă de abuzurile de tot felul creştea în acest loc, unde, cu toate bunele intenţii ale abatelui, superstiţia se vedea la lumina zilei şi sub formele cele mai respingătoare. Predica lui devenea tot mai tăioasă: „Să nu credeţi — spunea el ascultătorilor — că Dumnezeu locuieşte în acest loc zis sfânt, mai mult decât în cine ştie ce alt loc al creaţiei. Oriunde, El vă vede, vă aude. Ce rost s-ar putea găsi în unele fapte lipsite de vreun folos oarecare, ca pelerinaje grele, daruri, rugăciuni adresate Fecioarei şi sfinţilor? Şi credeţi că vă asiguraţi, prin acestea, favoarea lui Dumnezeu? La ce bun să îngrămădeşti atâtea zadarnice cuvinte? Ce folos să porţi o sutană, să-ţi razi capul sau să te îmbraci cu haine foarte mult împodobite, ca să faci o slujbă? Dumnezeu priveşte la inimă, şi inimile noastre, ale tuturor, sunt depărtate de El, în starea noastră firească. Domnul Isus Hristos, care S-a jertfit pe Sine însuşi pe cruce, o dată pentru totdeauna, este jertfa care dă satisfacţie în toată veşnicia, pentru toate păcatele care ar fi putut fi făptuite de cei care îşi pun încrederea în El."

Se vede că în aceste discursuri pe care el adeseori le adresa la adevărate mulţimi de pelerini, îi făceau pe ascultătorii săi atenţi la învăţăturile de temelie ale creştinismului, care erau prezentate foarte clar. Superstiţiilor omeneşti, el le opunea dragostea Domnului Hristos şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. Era de admirat forma perfectă în care cuvântul îi ieşea de pe buze. Renumele elocvenţei lui şi a adevărurilor spuse s-a răspândit până departe. Unul din admiratorii lui, îl numea: „celebritatea şi ornamentul patriei". Dar nu aceasta căuta Zwingli; el nu avea alt scop, altă dorinţă, decât să vestească adevărul, mulţimilor afundate în rătăcire.

Celebritatea de care se bucura a făcut să fie chemat ca predicator pe lângă marea biserică Grossmunster la Zurich. El a primit acest post nu fără a ezita, din cauza marii răspunderi care îi revenea; a putut să vadă, însă, în aceasta, mâna lui Dumnezeu care îl conducea să-şi dovedească talentele pe care le primise, într-un loc mult mai întins, cum nu putuse să facă până atunci. Clerul din Zurich avea un trist renume şi Zwingli prevedea lupte crâncene din această cauză.,Acest cler — spunea un istoric catolic — era numeros şi bine dotat. Un nou zel pentru construcţii bisericeşti se arăta, ca şi pentru muzica religioasă. Sărbătorile se ţineau înaintea unui mare număr de prelaţi şi preoţi. S-ar fi putut trage concluzia că viaţa spirituală era înfloritoare. Dar aceasta nu era decât o aparenţă înşelătoare. O adâncă decădere era în biserică; totul nu era decât sclipire amăgitoare şi viaţă exterioară." Se vede că grija pentru lucrurile lui Dumnezeu, dorinţa simplă de a urma poruncile Lui nu exista. Aceşti preoţi nu erau decât nişte orbi care conduceau alţi orbi.

La 1 ianuarie 1519, Zwingli s-a urcat la catedra de la Grossmunster şi a informat pe ascultători că el nu se va ţine în predicile sale de periscoapele indicate de biserică, ci va vesti învăţătura lui Hristos, după textele originale. Această declaraţie a făcut o impresie adâncă şi a fost, în general, primită cu simpatie de majoritatea credincioşilor, cu atât mai mult cu cât noul predicator, în toate privinţele, le inspira încredere, prin frumoasa sa prestanţă, prin demnitatea ţinutei sale, prin vocea sa caldă, deşi puţin cam slabă, prin alegerea fericită a expresiilor sale. Lecţiile erau clare şi uşor de înţeles, pline de seriozitate şi prietenoase; mustrările lui aveau un caracter părintesc. Claritatea pe care o avea despre slujba sa, sentimentul că vestea pe care o propovăduia venea de la Dumnezeu, convingerea pe care o arăta atunci când le vorbea, toate acestea dădeau cuvântului său ceva deosebit, care, după spusa celor din timpul lui, amintea de discursurile profeţilor.

Frământarea provocată de cuvintele lui curajoase şi severe nu-1 oprea în hotărârea sa. El a găsit o primire tot mai bună la unii cetăţeni luminaţi, care aveau adevărate nevoi religioase şi care, sub impresia mişcării care izbucnise în Germania, doreau nu numai „laptele duhovnicesc", ci şi o „hrană tare" (Evrei 5.12). Omul din popor recunoştea în el un predicator al adevărului, pe care nici o consideraţie omenească nu-1 oprea. Unii membri mai renumiţi ai capelei din Grossmunster, pe care citirea Bibliei îi depărtase de sistemul ecleziastic roman, s-au alăturat cu bucurie de principiile expuse de Zwingli şi au întors în mod hotărât spatele falselor învăţături pe care le practicaseră până atunci.

De fapt, Zwingli n-a urmat în totul programul pe care şi-l propusese. El însuşi istoriseşte calea pe care a urmat-o şi pe care i-a dictat-o înlănţuirea logică a învăţământului pe care şi-L propusese să-1 dea. „La sosirea mea la Zurich, am început să explic Evanghelia după Matei, apoi Faptele Apostolilor, pentru a arăta cum s-a răspândit adevărul; am trecut apoi la prima epistolă către Timotei, care conţine regula de purtare a unui creştin demn de acest nume. Văzând că unii învăţători abătuţi răspândeau rătăciri contra credinţei, am explicat epistola către Galateni, după aceea cele două epistole ale lui Petru, pentru a dovedi defăimătorilor lui Pavel că acelaşi duh inspirase şi pe unul şi pe celălalt apostol. In sfârşit, am ajuns la epistola către Evrei, care face cunoscut, în toată întinderea sa, binefacerea veştii aduse de Domnul în lume."

Zwingli căuta mai întâi de toate să fie cunoscută dragostea infinită a lui Dumnezeu, în darul făcut prin persoana Domnului Isus, singurul Lui Fiu preaiubit. El invita pe ascultătorii săi să-şi pună toată încrederea în lucrarea săvârşită pentru ei la cruce. Chemările lui stăruitoare la pocăinţă erau însoţite de combateri convingătoare ale greşelilor care se iveau; cu o logică necruţătoare, el le săpa la temelie. El se ridica, de asemenea, contra moravurilor stricate ale oraşului Zurich, contra luxului, a necumpătării, a costumelor exagerate, a nedreptăţilor faţă de cei săraci şi necăjiţi în această lume, a leneviei, a serviciului militar cu plată, a tendinţei care se arăta de a primi bani de la prinţii străini. „El nu cruţa pe nimeni — spunea unul din timpul lui — nici pe papa, nici pe împărat, nici pe domni, nici chiar pe concetăţenii săi în Zurich sau din Confederaţie. Se simţea la el o putere irezistibilă, care venea de la Dumnezeu şi fără de care niciodată n-ar fi putut vorbi cu o asemenea tărie şi autoritate, în tot ce spunea, el aducea totdeauna vorba de Domnul, atât de mult avea pe inimă gândul de a-L slăvi."

Dacă, la catedră, el lua o înfăţişare impunătoare, pătruns de valoarea înaltei misiuni care îi era dată, pe stradă, la el acasă, era cel mai amabil dintre oameni, realizând bine aceste cuvinte de la Provebele 19.22: „Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui." Nu se temea să aibă relaţii cu corporaţiile comerciale şi industriale, luând chiar parte la discuţii, dar totdeauna având în vedere de a îndrepta atenţia ascultătorilor săi spre partea cea care trebuia să ducă la slăvirea lui Dumnezeu.

El intra în vorbă cu ţărani şi cu nobili, cu aceeaşi amabilitate, „acceptând cu aceeaşi plăcere invitaţia celor bogaţi ca şi a celor săraci", cum mărturisea cineva din timpul acela. „Nu dispreţuia pe nimeni, arătând aceeaşi bunăvoinţă faţă de fiecare, plin de dragoste faţă de cei nenorociţi, totdeauna senin în faţa necazurilor vieţii; niciodată descurajat de nenorociri, încurajând pe toţi, prin discursurile sale, pentru că inima lui se sprijinea pe Stânca Veacurilor."

Zwingli era un lucrător neobosit. Acasă el nu înceta să citească, să scrie sau să traducă. La anumite ore, primea pe toţi cei care aveau nevoie de sfaturile sale sau de îndrumările lui. În fiecare zi punea deoparte câteva clipe pentru a le petrece cu prietenii săi. Dar deseori îşi petrecea o parte din nopţi cu corespondenţa sa.

Întreaga Germanie şi chiar o parte din Europa răsunau încă de zgomotul produs de nobila apărare a lui Luther în faţa Dietei de la Worms. Papistaşii evlavioşi aruncau numele de „lutheran" oricui se depărta în vreun punct de credinţele şi practicile romane. Zwingli respingea cu energie această denumire şi pe bună dreptate: trezirea din Elveţia nu era deloc un produs al celei ce avusese loc în Saxa. Când el învăţase să cunoască adevărurile cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu, nu ştia nimic de Luther, nu ştia nici măcar de numele lui şi nu se îndoia totuşi că, dincolo de Rin, Duhul lui Dumnezeu lucra cu aceeaşi putere.

La fel ca în Germania, şi în Elveţia excesele papalităţii au ajutat cauza Evangheliei. Sub conducerea Dominicanilor, Samson, vânzătorul de indulgenţe, a pătruns în Elveţia şi n-a întârziat să împânzească ţara în aşa fel încât guvernatorii s-au alarmat. Oamenii de rând, mai ales, îşi cheltuiau puţinii lor bani pentru a cumpăra din aceste nenorocite hârtii; nu le mai rămânea nimic să-şi achite impozitele. Berna şi-a închis porţile în faţa lui Samson; prin viclenii şi minciuni, el a reuşit să le deschidă şi a realizat în acest oraş un mare câştig. A mers apoi la Baden, după aceea s-a îndreptat spre Zurich, pe căi ocolite, traversând satele Argoviei. Zwingli nu aşteptase numai acest moment ca să dea pe faţă practicile neruşinate ale Dominicanilor: „Hristos este totul. El este începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega. El este totul, poate totul. El este îndreptăţirea noastră, sfinţirea noastră. Numai prin El noi putem sta în prezenţa lui Dumnezeu, fără a mai avea păcate pe cuget."

Luminaţi de reformator, magistraţii din Zurich au interzis lui Samson intrarea în oraşul lor, unde Dieta elveţiană era adunată. Ca la Berna, Samson a căutat să pătrundă prin diferite şiretlicuri, pretinzând că este trimis de papă cu o misiune specială pentru deputaţii cantoanelor. Lucrul acesta nu era adevărat. Înşelătoria grosoloană fiind descoperită, negustorul a primit ordin să se retragă cât mai repede. Cu totul discreditat chiar de concetăţenii lui, s-a grăbit să treacă în Italia.

Primul an al slujbei lui Zwingli la Zurich a fost marcat pentru el şi pentru oraş de o încercare teribilă. Fiind foarte obosit, s-a dus la băile Pfaffers pentru a găsi acolo ceva odihnă, cât de relativă putea să fie, deorece el căuta acolo toate ocaziile pentru a predica Evanghelia bolnavilor care îl înconjurau. Deodată a sosit vestea că ciuma izbucnise la Zurich. Fără o clipă de ezitare, Zwingli s-a reîntors în grabă la Zurich, pentru a se ocupa cu îngrijirea bolnavilor. Prietenii îl sfătuiau să se menajeze, dar în zadar. Atins el însuşi de boală, viaţa i-a fost în pericol; chiar s-a răspândit la Balle vestea că a murit. Domnul a făcut ca, după lungi săptămâni de nelinişte, cei din jurul său să primească din nou speranţa că îl vor vedea restabilit. Convalescenţa a durat luni întregi, cu toată constituţia robustă a bolnavului. El a folosit acest timp de inactivitate forţată, pentru a medita asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi a câştigat astfel noi forţe spirituale în vederea luptelor care îl aşteptau. A compus mai multe cântece, în care se arăta starea lui de suflet.

Iată trei strofe dintr-unul:

„Uşa mi se deschide Şi iată moartea!

Mâna Ta mă ocroteşte,

Dumnezeul meu, ajutorul meu!

Isuse, ridică Braţul Tău străpuns,

Zdrobeşte spada Care m-a rănit.

Dar dacă sufletul meu, Chiar la jumătatea vieţii

Este chemat de glasul Tău. Isuse, iată-mă!"

Reformatorul avea în faţă şi alte pericole; curajul, sinceritatea lui i-au făcut mulţi vrăjmaşi, care nu vroiau nimic altceva decât viaţa lui. Într-o seară, când stătea de vorbă acasă în linişte cu prietenii săi, câţiva orăşeni au întrat deodată în cameră şi au întrebat cu o voce agitată: ,Aveţi zăvoare bune la poartă? Fiţi atenţi în noaptea asta!" Alarme asemănătoare erau dese. Toţi aveau arme asupra lor şi o patrulă circula pe stradă, pentru a păzi casa; aceasta, contra voinţei pe care şi-o arăta Zwingli, care ştia că o putere mult mai tare ca cea a devotaţilor săi partizani veghea asupra lui fără încetare.

Altă dată a primit o scrisoare anonimă: „Multe curse vă pândesc, din toate părţile. Vi s-a pregătit o otravă puternică, pentru ca să vi se ia viaţa. Să nu mâncaţi decât acasă. Pâine să nu mâncaţi, decât dacă este coaptă chiar de bucătarul dumneavoastră. Este între zidurile oraşului o asociaţie care s-a format cu scopul de a vă omorî. Am informaţii exacte. Să nu vă îndoiţi că vă sunt un prieten; veţi cunoaşte numele meu mai târziu."

A doua zi, când unul dintre cei mai apropiaţi ai familiei lui intra în casă, un trecător l-a oprit să-i spună: „Fugiţi din locuinţa lui Zwingli, o dramă se va petrece acum în ea." Dar Dumnezeu veghea asupra slujitorului Său. Nici un rău nu l-a atins. Dimpotrivă, el şi-a urmat cu mai mare râvnă lucrarea. Fără s-o fi rupt deschis cu Roma, el stăruia în metoda sa, care consta în a urma întocmai învăţăturile Scripturii. Pe măsură ce el construia, în felul acesta, un edificiu cu totul nou şi de o soliditate nezdruncinată, falsele doctrine se prăbuşeau de la sine.

A venit totuşi ziua când ruptura s-a produs. Mai multe persoane călcau de un timp poruncile catolice, care prescriau să nu se mănânce carne în zilele de post. De aici, mari scandaluri: denunţări la magistraţi, încarcerarea vinovaţilor. Zwingli le-a luat apărarea şi a publicat o scriere în care arăta, cu Biblia, că această practică, inventată de Roma, este în opoziţie categorică cu învăţăturile clare ale Scripturii (1 Timotei 4.1-5).

Episcopul de la Constance, de care depindea oraşul Zurich din punct de vedere bisericesc, a adresat consiliului o plângere oficială, referitoare la faptele care tocmai se petrecuseră. Fără ca să fie numită vreo persoană, se simţea bine că Zwingli era vizat. Reformatorul a primit provocarea şi, doritor de a ajunge la o situaţie clară, a rugat consiliul să convoace o conferinţă, la care, spera el, să asiste şi episcopul. Consiliul şi-a dat aprobarea, la această propunere.

Amestecul acesta al autorităţilor civile în domeniul religios poate da naştere la uimire, pe bună dreptate. El nu era deloc potrivit cu ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta era un rol anormal, anticreştin, al episcopilor investiţi de biserică cu o putere pământească, de care magistraţii laici aveau să-i dezbrace. Papalitatea, căreia îi slujeau prinţii şi magistratura, s-a întâlnit totuşi, în această luptă, chiar cu aceştia, care fuseseră pentru ea un însemnat sprijin. Zwingli, din nenorocire, n-a înţeles că un creştin adevărat trebuie „să dea Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Matei 22.17; Marcu 12.14; Luca 20.22). El nu era numai slujitor al Domnului, pe tărâm spiritual; era în el şi stofa unui om de stat şi n-a reuşit să se elibereze de acest lucru. El ştia să aprecieze, cu sânge rece, împrejurările date, dar credea că poate şi trebuie să recurgă la şefii guvernului pentru a înfăptui atât reforma religioasă, cât şi reforma socială, morală şi politică, pe care şi le închipuia. I-a prins bine caracterul, sculptorul modern care l-a înfăţişat cu Biblia şi cu spada în mână; Biblia, temelia tare, pe care se sprijinea pentru lucrul spiritual pe care Dumnezeu i-l încredinţase; spada, simbol al puterii vremelnice cu care el credea că trebuie să se unească. Greşeală fatală şi orbire din cauza căreia în curând avea să sufere.

Conferinţa sau disputa de la Zurich a avut loc în ianuarie 1523. Mai mult de şase sute de persoane au luat parte; printre ele şi Faber, marele vicar al episcopului, acesta din urmă refuzând să vină. La începutul discuţiei, Zwingli a făcut următoarea declaraţie: „Eu am predicat că mântuirea se găseşte numai în Domnul Hristos. Sunt privit din cauza aceasta, în toată Elveţia, ca un eretic, un răzvrătit. Eu sunt aici în numele lui Dumnezeu. Rog pe acuzatorii mei, pe care îi ştiu că sunt în această sală, să se ridice şi să-mi facă dreptate, în numele adevărului." Faber a răspuns că el nu era prezent acolo pentru a discuta, ci pentru a judeca starea de lucruri şi a face cunoscut superiorului său cele ascultate. Zwingli şi-a reînnoit rugămintea insistent, dar nimeni nu i-a răspuns în mod serios. Apoi Faber a luat din nou cuvântul şi, fără a vorbi despre lucrurile care ar fi trebuit discutate, a propus să încredinţeze toate unui consiliu apropiat sau chiar să trimită această problemă arbitrajului universal din Paris sau de la Cologne.

Zwingli a întrebat de ce: „Nu avem noi în mână Cuvântul lui Dumnezeu scris în ebraică, în greacă, în latină, limbi pe care le cunoaştem şi unii şi alţii? Autoritatea lui este neclintită; cea a universităţilor nu are preţ, decât pentru cei din ele." Această propunere fiind dată la o parte, Faber a citat cazul unui paroh condamnat la închisoare pentru că n-a predicat pe Fecioara Maria şi pe sfinţi şi că, datorită vicarului, a fost scos din închisoare. Faber a trecut cu vederea să spună că aceasta s-a întâmplat după ce parohul a fost torturat. Fiindcă era presat să aducă argumente, n-a putut invoca decât autoritatea bisericii şi a consiliilor, dar n-a citit nici măcar un text biblic. Discuţia s-a întors cu totul spre ruşinarea catolicilor şi, chiar în ziua închiderii şedinţei, consiliul a dat un ordin prin care se spunea că afirmaţiile lui Zwingli nu au fost nici atacate nici combătute şi astfel el primea autorizaţia de a continua să predice ca şi înainte şi era dată ca îndrumare tuturor eclesiasticilor teritoriului, să nu înveţe nimic altceva decât ce s-ar putea demonstra prin Cuvântul lui Dumnezeu.

În urma unei a doua dispute, care a avut loc în toamna aceluiaşi an, consiliul a prescris lui Zwingli să compună o instrucţie creştină pentru ecleziastici, a căror cultură insuficientă se arătase. Ei erau invitaţi, pe deasupra, să angajeze pe enoriaşi să se pregătească să primească reforma, pretenţie desigur absurdă, atâta timp cât nici nu se spunea despre nevoia întoarcerii la Dumnezeu. Se vede, încă o dată, unde duce pătrunderea politicii într-un domeniu în care nu este vorba decât de relaţiile oamenilor faţă de Dumnezeu. De Paşti, în 1525, liturghia a fost definitiv înlăturată şi totodată pelerinajele, procesiunile, spovedaniile, ungerea; s-au scos din biserici altarele, „imaginile idolilor" şi chiar orice orgă. De altă parte, au fost luate măsuri contra jocurilor, a luxului în îmbrăcăminte. Călugării îşi părăseau mănăstirile, călugăriţele erau libere să plece sau să rămână acolo. Oamenii bisericii au primit dreptul de a se căsători şi Zwingli, primind exemplul dat de unii dintre ei, s-a căsătorit cu o văduvă, Ana Reinhart; ea a fost pentru reformator o tovarăşă credincioasă şi curajoasă.

Ca şi Luther, Zwingli a văzut nevoia urgentă de a instrui tineretul. A înfiinţat la Zurich chiar o şcoală pentru care a avut prilejul să recruteze un corp de profesori de elită. El a publicat şi o cărticică în care indica în linii mari, dar cu seriozitate şi profunzime, scopurile şi mijloacele principale ale educaţiei tineretului creştin.

Se poate spune că în acel moment Reforma era înfăptuită la Zurich, cu rezervele care trebuie făcute asupra profunzimii şi solidarităţii lucrării. Dar Domnul a pus mâna acolo şi, cu toate numeroasele slăbiciuni, lucrarea stabilită a vieţuit, trecând peste multe obstacole. Guvernul afirmase într-o scrisoare adresata papei că „Zurich-ul nu aparţine sectei lutherane." Declarase foarte simplu că nu se călăuzea decât de Cuvântul lui Dumnezeu, curat; de Vechiul Testament şi de Noul Testament. Totuşi era evident faptul că se părăsiseră vechile credinţe. Chiar numai prin aceasta se produsese alăturarea de tezele făcute de Zwingli, la prima lui dispută, de la Zurich, în care se afirma că „Evanghelia" are putere de lege, fără a fi nevoie să fie consfinţită de biserică; că Domnul Hristos este Capul Bisericii şi nimeni altul, că El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; că mântuirea nu se capătă decât prin credinţă; că puterea civilă îşi are de la Domnul Hristos, forţa şi autoritatea sa; că, prin urmare, toţi creştinii trebuie să asculte de ea, atât timp cât ea nu ordonă nimic care ar fi contra voii lui Dumnezeu.

Nu poţi decât să te bucuri văzând triumfând astfel principiile Evangheliei. Dar, ca totdeauna, elementele omeneşti îşi arătau prea mult influenţa lor, în aşa fel încât ai fi fost gata să vorbeşti de reformă politică, tot atât cât şi de reformă religioasă. Această tendinţă regretabilă s-a accentuat în urma atitudinii pe faţă războinică a cantoanelor catolice. Văzând că li se năruie credinţele, faţă de care arătau un ataşament neclintit, orice mijloc li se părea bun pentru a le salva de la dezastru. O luptă armată nu-i înfricoşa. Desigur, cantoanele evanghelice, dacă ar fi privit la Domnul pentru a primi de la El şi numai de la El sprijin şi îndrumare, El le-ar fi răspuns. Dar magistraţii n-au văzut altceva de urmat, decât de a imita pe adversarii lor, angajându-se pe acelaşi tărâm cu ei. Deci războiul civil era foarte aproape. În acest timp, spiritele ajunseseră la un grad de ură tot mai intens: acuzaţii, calomnii josnice planau asupra ambelor părţi.

Trebuie spus, totuşi, că la începutul acestei perioade de duşmănie, purtarea oraşului Zurich a făcut într-adevăr onoare spiritului de moderaţie şi de independenţă a magistraturii lui. Proclamând Reforma, cantonul se izola de Confederaţie. Ceilalţi, într-adevăr, erau hotărâţi să facă tot ce se putea pentru a opri progresul a ceea ce ei numeau rătăcire; prima lor ţintă era să pună mâna pe Zwingli, dacă el s-ar fi aventurat pe teritoriul lor. Aşteptând, ei au arătat diferite acte de teroare, ca să semene spaima în câmpul inamic. Prima victimă a asprimii lor a fost vin cizmar cu numele Hottinger, care, fiind izgonit din Zurich pentru că tăiase un crucifix, înainte de a se da ordinanţele din 1525, a făcut imprundenţa de a se stabili pe frontiera Comitatului Baden. I s-a întins o cursă, a fost arestat şi Dieta Elveţiană l-a condamnat la moarte.

Cele 12 cantoane au trimis la Zurich o delegaţie pentru a îndemna acest oraş să se abţină de la orice inovaţie. Consiliul a răspuns hotărât: „Noi vrem să rămânem credincioşi confederaţilor noştri; dar în ceea ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu putem ceda nimic." Pentru a-şi asigura concursul activ al locuitorilor de pe tot teritoriul, Consiliul a informat comunele de la ţară de ceea ce se petrecuse; toate i-au dat dreptate. Dieta n-a îndrăznit să meargă la Zurich ca să stingă focarul Reformei, dar s-a răzbunat pe unii reformatori pe care i-a putut prinde.

În întreaga Elveţie se punea această întrebare: Ce trebuie făcut? Ce se va întâmpla? Chiar spiritele cele mai neluminate, mai ales în consilii, simţeau nevoia de a face ceva. Demoralizarea preoţilor provoca peste tot milă. Este imposibil să-ţi faci o idee despre ignoranţa răspândită în mase şi chiar la oamenii bisericii. Un călugăr, ţipând într-o zi contra lui Luther, Zwingli şi aderenţilor lor, a spus de la catedră: „S-a inventat, de puţin timp, o nouă limbă, mamă a tuturor ereziilor: greaca. În această limbă este imprimată o carte, Noul Testament, care conţine multe lucruri foarte periculoase. în prezent se formează o altă limbă, ebraica; oricine o învaţă devine în curând evreu."

Dar de la conferinţa de la Zurich, Faber nu înceta să se întrebe ce mijloace trebuie să întrebuinţeze ca să înăbuşe definitiv Reforma. Experienţa îi arăta că nu se dădea nici o atenţie ordinului episcopului, că publicaţiile nu serveau la nimic, pentru că reformatorii depăşeau cu mult pe adversarii lor prin talentele lor dialectice şi literare; că, în rezumat, nu era nici o speranţă de reuşită, atâta timp cât Zwingli trăia. Iar popularitatea şi influenţa lui creşteau zi de zi.

O catastrofă neaşteptată a încurajat, la catolici, convingerea că trebuie acţionat fără întârziere şi cu energie. În bătălia de la Pavia dintre Francis I şi Carol Quintul, armata franceză a suferit o înfrângere completă; chiar regele a căzut prizonier în mâinile învingătorului; în rândurile lor se aflau vreo zece mii de elveţieni, din care cea mai mare parte au fost omorâţi sau prinşi. Rar un dezastru asemănător să fi lovit ţara, peste tot nu se auzeau decât plângeri şi văicăreli; erau puţine familii în care să nu fi fost de plâns dispariţia cel puţin a unuia dintre membrii ei. Se ştie că Zwingli luptase contra serviciului militar cu plată. Acest eveniment îi dădea dreptate şi mărea autoritatea lui, spre marea neplăcere a vrăjmaşilor săi.

Pentru a-l pierde, aceştia au hotărât să convoace o dispută religioasă la Baden, cu toate insistenţele locuitorilor din Zurich, care doreau foarte mult ca întrunirea să se ţină în oraşul lor. Cele şase cantoane catolice (Lucerna, Uri, Schwyz, Unterwalden, Zug şi Solothum) erau reprezentate acolo. Berna se alătura lor, dar fără mare convingere; puţin după aceea avea să adere la Reformă. A fost convocat, în mod special, Zwingli. Dar, amintirea lui John Huss, al cărui bilet de liberă trecere n-a fost respectat, moartea îndurată cu puţin timp în urmă de către un oarecare Wirth, faptul că au ars portretul lui Zwingli la Lucemo şi scrierile lui la Fribourg, în sfârşit faptul că arestarea lui fusese hotărâtă de Dietă, toate acestea au stimulat neîncrederea consiliului de la Zurich, care a refuzat lui Zwingli permisia de a pleca la Baden, nevoind să-1 vadă expus unei curse criminale. Apoi, după judecata unui contemporan, un act de violenţă de care ar fi suferit Zwingli, ar fi antrenat tot cantonul Zurich la o acţiune războinică.

Catolicii erau reprezentaţi prin cei mai străluciţi campioni ai lor. Episcopii din Lausanne, Constance şi Basle au delegat pe cei mai pricepuţi oameni. Renumitul Eck, care discutase contra lui Luther, ca şi Faber, au avut roluri principale. Oecolampade, din Basle, a înlocuit pe Zwingli, de care era strâns legat. Berthold Haller din Berna era de asemenea prezent, dar nu s-a manifestat decât foarte şters. Totuşi Zwingli a putut urmări de aproape dezbaterile; câţiva tineri, în special Thomas Platter, făceau în fiecare seară curse la Baden (aproximativ 20 kilometri) pentru a pune pe reformator la curent cu ce se petrecuse în timpul zilei. El le împărtăşea punctul său de vedere, de care Oecolampade era informat a doua zi, dis de dimineaţă, înainte de deschiderea şedinţei.

Principalele teze catolice se învârteau în jurul punctelor combătute de reformaţi: adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Isus Hristos sunt prezente în pâinea şi în vinul de la cină şi sunt într-adevăr jertfite în mesa pentru vii şi morţi; trebuie să te rogi Măriei şi sfinţilor, să adori chipurile, să crezi în purgatoriu, în curăţirea păcatului prin apa botezului etc. Eck a luat cuvântul primul, cu tonul unui om sigur de victorie şi fără să se ferească de adevărate insulte adresate reformaţilor prezenţi. Oecolampade i-a răspuns fără să-i adreseze nici o insultă: „Doctorul Eck se laudă că este trimis aici din ordinul ducelui de Bavaria. Eu, în schimb, consider că este o cinste pentru mine să fiu aici în numele lui Isus Hristos Domnul nostru. Noi predicăm pe Isus Hristos Cel răstignit, pentru unii o pricină de poticnire, pentru alţii o nebunie, dar pentru cei care cred, este puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1.21-31). Oecolampade avea mult de luptat ca să facă faţă campionilor cauzei catolice; dar curajul de care a făcut dovadă, calmul şi răbdarea de care nu s-a depărtat deloc, în mijlocul provocărilor celor mai violente, i-au adus respect chiar din partea adversarilor. Poate tocmai din cauza aceasta a fost mai potrivit să se ducă el la Baden, de data aceasta, decât prietenul său care avea un spirit arzător şi a cărui iuţime ar fi stârnit furtuni violente care n-ar fi servit deloc cauza pe care o apăra. Chiar exteriorul acestor doi oameni arăta deosebirea caracterelor lor. Figura lui Zwingli şi atitudinea lui nobilă arătau un om hotărât, gata să acţioneze faţă de toţi şi contra tuturor, cu ultima sa putere. Oecolampade se remarca prin modestia ţinutei sale; blândeţea, răbdarea, trăsături principale ale caracterului lui, se citeau în privirea lui liniştită, în fizionomia lui calmă, dar hotărâtă. în timp ce papistaşii veneau cu o mare pompă, organizând aproape în fiecare zi prânzuri foarte bogate, Oecolampade, retras într-o cămăruţă, punea deoparte, pentru rugăciune şi pentru studiu, timpul dintre discuţii. în general, evanghelicii se remarcau prin cunoştinţa şi prin dibăcia lor dialectică. Eck, încolţit de adversarii lui, a terminat prin a striga: „Eu mă ţin de sfinţi, chiar şi când n-aş avea de partea mea Scriptura."

Oricine putea să prevadă cum se va termina acest concurs oratoric, condus aproape numai de adversari ai Reformei. Catolicii îşi dădeau mâna pentru faptul că formau o foarte puternică majoritate. Dar, o astfel de victorie nu convingea decât pe cei care au căpătat-o. Catolicismul n-a câştigat deloc teren în urma discuţiei de la Baden; procedeele folosite de campionii lor au făcut un rău serviciu, chiar partizanilor lor sinceri.

Puţin după aceea, Zwingli a primit o invitaţie pe care i-o adresa landgravul Filip de Hessa, unul dintre apărătorii Reformei în Germania. El dorea să grupeze forţele evanghelice şi să aducă pe cât posibil pe reformatori la o înţelegere asupra punctelor numeroase care îi deosebeau. Luther şi Melanchton erau prezenţi. S-a căzut de acord asupra a 14 articole, dar asupra celui de al 15-lea a fost imposibil; era vorba de chestiunea atât de mult dezbătută, a cinei. Luther a rămas pe poziţia lui şi a mers până acolo încât să refuze de a recunoaşte ca frate, pe cei care nu împărtăşeau opinia lui. „Voi aveţi un alt duh decât noi" — a zis el. Zwingli a vărsat lacrimi din cauza acestei încăpăţânări, dar în zadar. Până la capăt, Luther a refuzat să considere pe Zwingli ca un colaborator la aceeaşi lucrare.

Înainte de a ajunge la ultimele clipe din viaţa lui Zwingli, merită să aruncăm o scurtă privire asupra relaţiilor sale de familie. Fiind foarte ataşat de căminul său, avea în soţia sa un tovarăş excelent şi găsea lângă ea o atmosferă liniştită, în care se odihnea de luptele vieţii din afară. Din prima sa căsătorie, Ana Zwingli avea mai mulţi copii mari; a avut de asemenea mai mulţi copii şi cu al doilea soţ, dar dintre ei numai doi au supravieţuit.

Cu toate că părăsise foarte de timpuriu valea Toggenbourg, reformatorul a păstrat un ataşament natural faţă de satul său natal, ca şi faţă de rudele sale, de sora sa şi de cei cinci fraţi ai săi. Dorea mult să-i vadă urmând calea pe care Domnul îl dusese pe el, dar n-a avut această bucurie. Fraţii lui îi arătau chiar o vie împotrivire, când au auzit despre întoarcerea lui la Dum-nezeu, şi i-au făcut reproşuri pline de amărăciune: „Ce ruşine ar fi pentru familia noastră, ce pată, dacă vei fi spânzurat pe eşafod sau dacă vei suferi vreo altă moarte dezonorantă, ca eretic! Şi ce folos vom avea noi din aceasta, şi unii şi alţii?!" Zwingli le-a răspuns printr-o scrisoare foarte frumoasă, plină de dragoste creştină. Iată câteva fragmente din ea:

„În ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică grijă. De mult timp am încredinţat în mâinile lui Dumnezeu persoana mea şi tot ce mă priveşte... Fiţi siguri că nici un rău nu mă va ajunge fără ca El să-1 fi avut în vedere; eu sunt gata să-1 înfrunt. Ştiu că puterea Domnului se va arăta în slăbiciunea mea; însă „când sunt slab, atunci sunt tare" (2 Corinteni 12.9-10). Cunosc de asemenea puterea acelora cu care am început lupta. Dar îmi spun ce gândea şi Pavel: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte" (Filipeni 4.13). În ce priveşte temerile pe care voi le aveţi pentru renumele meu, pentru al familiei noastre, ascultaţi ce spune Domnul Hristos, Mântuitorul meu şi care vrea să fie şi al vostru: „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor batjocori şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din cauza Fiului Omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră este mare în cer" (Luca 6.22-23). Să ştiţi dar că, cu cât numele meu va fi pătat de batjocuri în această lume pentru dragostea Domnului, cu atât va fi mai în cinste înaintea lui Dumnezeu. Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit să-Şi verse sângele pentru mântuirea noastră. Şi atunci ar fi un ostaş nedemn de numele Lui, acela care nu şi-ar da cu bucurie viaţa pentru Căpetenia sa slăvită. Cunoscând pe Cel care l-a răscumpărat, şi-ar arunca el scutul chiar în mijlocul luptei şi s-ar gândi el la fugă? Voi trăiţi, dragii mei fraţi, în firea voastră şi eu vă cunosc acest fel de trai. Dacă veţi refuza să fiţi fraţii mei în Hristos, nu pot să fiu decât foarte îndurerat, căci Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să părăsim chiar şi pe tatăl şi pe mama noastră, dacă ei încearcă să ne abată de pe calea Domnului. Puneţi-vă toată încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu! Aduceţi la picioarele Lui toate întristările voastre, toate dezamăgirile voastre. Vărsaţi-vă inimile înaintea Lui. Numai la El să căutaţi bucuria, pacea şi iertarea păcatelor voastre. Dumnezeu să facă să vă încredinţaţi Lui toate temerile şi îndoielile voastre să le lăsaţi în grija Lui părintească, să vă lăsaţi călăuziţi de Duhul Lui şi să învăţaţi de la El!"

Se vede din aceste preţioase adevăruri scrise de marele reformator, cât de minunat era învăţat de Dumnezeu, ce bucurie a găsit el aflând calea mântuirii şi ce dorinţă îl mâna să aducă şi pe alţii la aceste adevăruri. El cunoştea foarte bine părtăşia în har, prin credinţa în jertfa Domnului Hristos. Dacă el ar fi înţeles mai bine ce înseamnă „puterea învierii Lui", ar fi fost mai puţin decât aşa cum îl numesc unii dintre biografii lui, „eroul creştin, creştinul patriot". Era bine să-1 vezi pur şi simplu ca pe un creştin, în momentul în care se angajează din ce în ce mai mult pe o cale pe care pare să fi uitat ce învăţase la început.

An de an, discordia din Confederaţie devenea tot mai ascuţită, agravându-se în măsura în care Reforma realiza progrese. Bale şi Berna s-au învoit cu Reforma, de asemenea şi alte oraşe. Ideile noi acţionau în mod forţat asupra politicii şi aduceau consecinţe neprevăzute. Astfel, în cantoanele catolice, conservatoare cu înverşunare, cum se întâmplă în regiunile de munte, oamenii se arătau şi mai mult ataşaţi de tradiţiile lor bisericeşti, a căror părăsire părea că ar distruge chiar fundamentul vieţii publice şi al existenţei lor particulare. Învrăjbirea devenea tot mai de neîmpăcat. Partidele uitau gândurile de până atunci şi nu mai urmăreau decât un singur scop: triumful punctului lor de vedere religios şi apărarea intereselor lor politice şi materiale.

Zwingli era urmărit de presentimente întunecate. Preocupările materiale puseseră stăpânire pe spiritul lui; odinioară era atât de pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu, acum părea să fi deviat de la calea credinţei. Cunoştea totuşi aceste cuvinte din Psalmul 118.8-9: „Mai bine este să cauţi adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om, mai bine să cauţi adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari." La Zurich, avea o situaţie foarte bună, dar foarte puţin în legătură cu aceea a unui slujitor al lui Dumnezeu, predat numai intereselor Domnului şi Stăpânului său. Având o mare autoritate asupra consiliilor oraşului, el era personalitatea care conducea atât în afacerile politice cât şi în domeniul religios. Opinia lui era hotărâtoare, mai ales în relaţiile exterioare. El întocmea actele mai importante, încât dădea ajutor grefierului oraşului, om puţin cultivat şi al cărui stil nu avea nici precizia, nici eleganţa dorită. Cineva a spus despre el că era şi primar şi cancelar şi consilier. În acest timp predica deschis lupta contra duşmanilor Reformei, războiul, dacă trebuia.

„Pacea — spunea el în acea epocă — pentru care unii fac atâtea eforturi, este război; războiul la care îndemnăm noi, acesta este pacea, pentru că nouă nu ne este sete de sângele nimănui, dar vrem să tăiem nervii asupritorilor. Dacă nu vom reuşi, nici adevărul Evangheliei, nici slujitorii lui nu vor fi în siguranţă la noi. Nu este nimic crud în intenţiile noastre, dar dorim să servim interesele prietenilor şi ale patriei. Sperăm să salvăm pe cei care pier din cauza neştiinţei lor. Vom căuta, cu toate puterile noastre, să menţinem libertatea."

Îngrijorat de întorsătura pe care o luau evenimentele, oraşul Zurich s-a înţeles cu alte oraşe care împărtăşeau vederile sale şi au format împreună o misiune creştină, care, trebuie spus, nu atingea cu nimic securitatea Confederaţiei, nici unitatea federală; era o ligă cu totul defensivă. Puţin timp după aceea cantoanele catolice au trădat în mod vădit Elveţia, aliniindu-se cu inamicul lor cel mare şi înverşunat, ducele Austriei. Aceasta a mărit tulburarea. Un incident neînsemnat putea să dezlănţuie un conflict armat; şi n-a întârziat să aibă loc. Un pastor din Zurich, Keyser, om foarte evlavios, curajos şi integru, predica Evanghelia într-o localitate situată pe teritoriul cantonului Schwiyz. A fost oprit şi dus înaintea tribunalului, care l-a condamnat să fie ars de viu. Oraşul Zurich a intervenit în mod energic în favoarea acestui credincios, dar n-a putut obţine nimic şi sentinţa a fost executată.

În faţa acestei fapte grave, oraşul Zurich nu s-a mai stăpânit. Armata lui se compunea din oameni viteji, care luau în serios Reforma şi erau plini de principiile morale predicate de Zwingli. Nu se auzeau în tabără nici înjurături, nici cuvinte urâte; nu erau jocuri de noroc şi în fiecare dimineaţă se făcea o adunare religioasă. Zwingli se afla printre rânduri cu arma pe umăr; consiliul ar fi vrut ca Zwingli să nu însoţească pe ostaşi, dar el a refuzat să renunţe la ceea ce socotea drept o datorie a sa. Armata a înaintat până la Kappel, spre frontiera cantonului Zurich, unde catolicii îşi stabiliseră tabăra. În momentul când lupta avea să înceapă, a sosit Aebli din Glaris şi a încercat să-i împace. „Cetăţeni din Zurich — le-a strigat el — să nu credeţi că veţi lua prin surprindere cele cinci cantoane; ele sunt gata să vă primească. Evitaţi — dacă vă temeţi de Dumnezeu — să distrugeţi vechea Confederaţie." Zwingli i-a răspuns: „Tu vei da socoteală lui Dumnezeu pentru toate acestea. Vrăjmaşii noştri se văd gata de jaf; pentru asta ne spun ei cuvinte bune. Dacă ar fi în putere, ei nu ne-ar cruţa". Dar Aebli i-a spus iar: „Dragul meu Ulrich, Dumnezeu ţine seama de intenţiile bune. Aveţi încredere în Domnul şi totul va merge bine." Aebli avea semnele unui om de bine. În cantonul său reuşise să facă pace între părţi. Apelul lui amabil a fost înţeles şi s-a încheiat un armistiţiu care a fost în curând urmat de pace (1529).

S-a ajuns la următorul aranjament: libertate de cult în toată Elveţia; ruperea alianţei cu Austria; suprimarea serviciului militar străin; indemnizaţia copiilor pastorului Kaizer; nici un act de violenţă, nici din partea unora, nici a celorlalţi. Aşa a fost această pace zisă „pacea religioasă", impusă catolicilor şi foarte mult dictată de politica lui Zwingli. De o parte se socotea că prea mult au cedat, de cealaltă regretau că n-au obţinut mai mult. Zwingli trecea prin nişte zile foarte amare, trist rezultat al poziţiei lumeşti pe care o luase şi care făcuse să se nască în inima lui sentimente care necinsteau pe Domnul. Din toate părţile primea reproşuri tari, era socotit ca autorul răspunzător al certurilor şi când el apăra cauza victimelor, era acuzat că este de partea persecutorilor. De altă parte, predicile sale contra viciilor poporului şi ale cetăţenilor bogaţi indispuneau multe suflete. El spunea foarte bine: „Noi nu trebuie să ne punem încrederea decât numai în Dumnezeu." Dar adăuga: „Deoarece cauza noastră este dreaptă, trebuie s-o apărăm şi, ca Iosua şi Ghedeon, să ştim să ne vărsăm sângele pentru Dumnezeu şi pentru patria noastră."

În primăvarea anului 1531, treburile interne ale Confederaţiei au luat o întorsătură tot mai neplăcută. în cele două tabere, ură nepotolită însufleţea spiritele. Un observator neutru — Bullingcr — nu putea să nu remarce: „Se aud batjocuri, insulte, jigniri în multe locuri şi la mulţi oameni. Predicatorii papistaşi numeau pe cei din oraşe „eretici, hoţi de patrie, asasini ai sufletelor." Evanghelicii numeau pe papistaşi, negustori de slujbe religioase, idolatri şi oameni nelegiuiţi; şi tratau pe cei care primeau bani din străinătate drept nişte sfâşietori ai steagului naţional, negustori de carne şi băutori de sânge. în fiecare zi se inventau noi insulte." Era un spectacol trist şi umilitor totodată să vezi cum cei ce învăţaseră să cunoască pe Domnul, cu câţiva ani înainte, s-au întors deodată de la lucrurile care le fuseseră descoperite.

Zwingli deplângea foarte mult această stare nenorocită. Convins că Elveţia era în mare pericol, a îndemnat insistent pe cetăţenii din Zurich să reia armele. Dar locuitorii din Berna întârziau, doritori să evite războiul civil şi şi-au propus să schimbe gândurile micilor cantoane, închizându-le pieţele de la Zurich, singurele de la care se puteau aproviziona în mod temeinic. In adevăr, aceşti oameni din munţii Alpi, ocupându-se numai cu păstoritul, depindeau numai de oraş pentru nevoile aprovizionării zilnice. Deodată s-au văzut lipsiţi de grâu, de sare, de unelte. Aceasta ar fi însemnat pentru ei foamete, mai ales că rezervele pe care le strânseseră în anii anteriori se epuizaseră, din cauză că recoltele au fost slabe. Comercianţii din Zurich, de asemenea sufereau, pentru că pierdeau numeroşi clienţi; Zwingli însuşi dezaproba pe faţă aceste măsuri. El spunea: „Când ai dreptul să înfometezi pe adversari, ai dreptul să te lupţi cu ei şi dacă din slăbiciune nu-i ataci, ei vor lua armele cu curajul disperării." Este de regretat că nu-1 vezi pe reformator folosind alte argumente: Cuvântul lui Dumnezeu i-ar fi oferit unele, pe care nimeni nu le-ar fi putut combate.

Situaţia lui devenea din ce în ce mai încurcată. Ca păstor, se bucura de stima tuturor oamenilor de bine; atâta timp cât rămânea pe terenul Evangheliei, nici o critică nu-1 atingea. Cunoştinţa pe care o avea din Cuvântul lui Dumnezeu, zelul pe care îl punea în a-1 predica, în a-1 apăra, îi aduceau aprobarea celor din jur. Dar rolul politic pe care şi-l luase a rănit multe inimi, chiar printre cei care au fost bucuroşi să-1 susţină până la capăt. Ei vedeau mărturia creştină foarte serios compromisă. Zwingli simţea că nu se mai bucura de încrederea generală şi s-a prezentat înaintea Consiliului, cerând să fie scos din funcţiile sale. Din nenorocire, după ce a înşirat motivele de ordin spiritual care îl făceau să se retragă, a adăugat şi altele, care se refereau la politică: că cetăţenii refuză să urmeze cuvântul lui şi, deci, el trebuie să-şi caute locul în altă parte. Consiliul a rămas tare încurcat, a insistat foarte mult pe lângă reformator şi acesta după câteva zile a revenit asupra hotărârii sale, neprimind astfel prilejul, pe care Dumnezeu i-1 pusese înainte, ca să se elibereze de legăturile materiale care îl înfăşuraseră.

Simţind totuşi că ceva s-a sfărâmat în cariera lui, el şi-a pierdut elanul şi presimţea o catastrofă, fără să ştie de unde va veni. „Un lanţ este pregătit, spunea el, îmi este destinat mie şi multor bravi cetăţeni din Zurich. Dumnezeu însă îşi va păzi Cuvântul Său şi mândria omului se va sfârşi. El să păzească pe ai Lui!"

În acest timp, catolicii se pregăteau intens de război, pentru ca să ia prin surprindere pe cei din Zurich, care — se ştie — ezitau asupra hotărârii pe care s-o ia. La 9 octombrie 1531, trei mii de oameni din Waldstatten s-au aşezat pe câmp, cu scopul de a tăia legăturile dintre Zurich şi Berna. Luaţi prin surprindere, magistraţii din Zurich au dat ordin de mobilizare; abia jumătate din oameni au răspuns ordinului. Ei au plecat în dezordine. Zwingli îi însoţea în calitate de preot.

A doua zi bătălia a început la Kappel. Zwingli a căzut ca una din primele victime ale acestui oribil război fratricid. O piatră l a lovit în cap pe când se apleca spre un muribund.[ Se vede şi azi, la Muzeul Naţional din Zurich, casca lui Zwingli; ea are urma foarte vizibilă a loviturii puternice care i-a fost dată.] Rana nu era mortală. Zwingli a rămas pentru puţin timp asurzit, dar când a încercat să se scoale, a primit mai multe lovituri de sabie, de altfel fără să fie recunoscut. Cineva din apropiere l-a auzit murmurând! încet: „Ce nenorocire ne-a atins! Ei vor putea ucide trupul, dar nu și sufletul!" Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Când învingătorii au trecut prin acel loc al câmpului de bătaie, l-au găsit întins sub un copac şi respirând încă. I s-a oferit un preot ; cu un semn energic din cap, muribundul a refuzat. în acel moment, lumina unui foc apropiat i-a luminat faţa şi un om a strigat: „Dar acesta e Zwingli!" Cu o lovitură de sabie, un ofiţer i-a pus capăt zilelor. în felul acesta s-a împlinit cuvântul spus de Domnul Isus: „Toţi cei care vor scoate sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26.52). Trupul reformatorului a fost transportat la Lucerna, unde a fost dat flăcărilor, apoi cenuşa i s-a împrăştiat în cele patru vânturi.

Nu se poate descrie înmărmurirea celor din Zurich la vestea acestei zile funeste. Au căzut mai mult de cinci sute de morţi, printre care douăzeci şi cinci de magistraţi, elita micului Consiliu şi peste douăzeci de oameni ai bisericii. Ana Zwingli plângea nu numai moartea soţului său, ci şi a fiului său cel mai mare (din prima căsătorie), a ginerelui ei, a fratelui şi a cumnatului ei.

Desigur, Ulrich Zwingli ocupă un loc de frunte printre cei mai mari reformatori. Dotat cu o inteligenţă rară şi fiind un om cu o credinţă vie, el a primit Evanghelia cu energia proprie oamenilor de la munte, printre care se născuse, şi şi-a pus o încredere nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu, care avea să facă să triumfe învăţătura sănătoasă. El n-a cunoscut încercările morale şi spirituale prin care a trecut Luther; lucrarea care s-a făcut în inima lui a urmat un drum mai lent, mai regulat, dar nu mai puţin real. Pe măsură ce Dumnezeu îi descoperea diferitele adevăruri cuprinse în Biblie, el găsea în ele minunata lor îmbinare. În ochii lui, învăţătura creştină prezenta un aspect uimitor şi se minuna de întregul învăţăturii, deşi cerceta până în amănunţime diferitele părţi. Datorită independenţei caracterului său, s-a dezlipit mai uşor şi mai radical decât Luther, de superstiţiile romane. Potrivit mărturiilor date de ascultătorii lui, el excela în explicaţiile biblice, limpezi, simple, foarte solide, căci nu făcea nici o afirmaţie fără s-o controleze cu Scriptura.

Te poţi întreba ce ar fi putut fi Zwingli, la vârsta de 47 de ani, dacă şi-ar fi pus în întregime în slujba Domnului, calităţile lui strălucite cu care era dăruit, dacă ar fi rămas credincios slujbei pe care Dumnezeu i-o încredinţase. Din această viaţă, în parte risipită, reiese o lecţie pe care fiecare trebuie s-o reţină şi pe care Pavel o rezumă în aceste cuvinte: „Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înrolat ca ostaş. Şi cine luptă la jocuri, nu este încununat dacă nu s-a luptat după rânduieli" (2 Timotei 2.4-5).