1 Tesaloniceni 5:8

　　Versetul 8: „ ...dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcând platoşa credinţei şi a dragostei şi, drept coif, speranţa mântuirii.“

　　Ne surprinde cu ce intensitate se face aici diferenţa între lumină şi întuneric, între zi şi noapte. Pavel se adresează din nou tesalonicenilor ca cei care sunt ai zilei. Deşi acesta este adevărul, există pericolul ca să ne lăsăm cuprinşi de întuneric. De aceea apare un nou îndemn la luciditate. Dumnezeu doreşte să mergem pe cale, fără influenţele acestei lumi. Pentru atingerea acestui ţel, Dumnezeu nu ne-a lăsat fără ajutor. El ne-a dat în mâini armele cu care putem să ne apărăm. Acestea sunt:- platoşa credinţei;- platoşa dragostei;- coiful speranţei mântuirii.

　　Aceste trei adevăruri, credinţa, dragostea şi nădejdea, le-am văzut deja în capitolul 1.3 şi le avem şi aici. În timp ce în primul capitol sunt semne interioare şi roade ale vieţii noastre duhovniceşti, aici ne sunt prezentate ca arme, care ne ajută să revelăm în noapte semnele vieţii noi. „Aici apostolul îi îndeamnă pe credincioşi, dar nu ca înainte, să folosească aceste virtuţi pentru a aduce roade în lucrarea şi umblarea lor, ci pentru a se împotrivi vrăjmaşului, care vrea să ne fure speranţa.“

　　În diferite texte ale Noului Testament, credinciosul este comparat cu un soldat înrolat în luptă. Amintesc încă două locuri şi armele folosite de un luptător al lui Hristos. În Romani 13.12, citim despre armura luminii. În Efeseni 6.10-20 ne este prezentată toată „armura lui Dumnezeu“ cu îndemnul de a o îmbrăca. Acolo avem şi o descriere detaliată a luptei şi în mod deosebit a armelor care ne stau la dispoziţie. Dar este foarte remarcabil că nicăieri nu găsim o armură care să ne apere spatele. Un adevărat luptător al Domnului nu cunoaşte fuga din faţa inamicului. El nu întoarce niciodată spatele inamicului, ci stă faţă în faţă cu acesta. Aceasta este starea de alarmă continuă pe care am găsit-o mai devreme. Cu ajutorul armelor pe care Dumnezeu ni le dă în mâini, suntem întotdeauna în stare să respingem orice atac al duşmanului.

　　Lupta despre care se vorbeşte aici are un alt caracter decât lupta care ni se prezintă în Efeseni 6. Acolo este vorba despre acele binecuvântări duhovniceşti care le avem în Hristos. Conflictul constă în faptul că duşmanul este interesat să ne fure savurarea practică a binecuvântărilor. În epistola către tesaloniceni este vorba despre un atac specific al duşmanului. El doreşte să pierdem cunoştinţa venirii în curând a Domnului, amestecându-ne cu lumea şi asemănându-ne cu ea. Aceste atacuri trebuie să le contracarăm cu armele pe care le avem la dispoziţie. Privind atent armele acestea, constatăm că sunt arme de apărare; acest fapt înseamnă că este vorba de o luptă de apărare.

　　Platoşa ocroteşte inima, sediul central al tuturor înclinaţiilor noastre. Domnul Isus doreşte întreaga noastră inimă pentru El, dar El ştie cât de uşor suntem noi influenţaţi de lucrurile din lume. Credinţa nu ne leagă cu lucrurile vizibile din lume, ci ne leagă cu cele nevăzute – o sferă care va deveni în curând vizibilă şi realitate pentru noi. Dacă suntem ocupaţi cu ceea ce va veni odată, vom uita de ceea ce este în jurul nostru. Simpatiile noastre vor fi păstrate pentru Domnul. Cu cât suntem mai ocupaţi cu lucrurile vizibile, cu atât mai mare este pericolul ca inima să se lege de ele. Dar şi dragostea este un scut, ca să nu fim cuprinşi de alte lucruri. Însă nu este vorba numai despre dragostea faţă de Dumnezeu, ci şi despre dragostea faţă de fraţi. Dacă lăsăm un gol în dragostea faţă de Dumnezeu şi în dragostea faţă de fraţi, el va fi umplut cu repeziciune de satan. Astfel vom începe să iubim lumea.

　　Avem nevoie de ocrotire şi pentru cap, pentru gândirea noastră. Această ocrotire o avem prin nădejdea mântuirii. Mântuirea nu se referă aici la mântuirea sufletului, ci la aşteptarea venirii Domnului Isus Hristos ca Mântuitor, „care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale“ (Filipeni 3.20-21). Dacă gândurile noastre sunt concentrate la venirea Domnului (care va fi pentru noi mântuirea noastră deplină şi pentru suflet, şi pentru trup), atunci vom fi feriţi de o gândire carnală. Aşa ne păzeşte nădejdea pe care o avem.

　　Recapitulând, observăm că suntem ocrotiţi când inimile noastre nu sunt îndreptate spre lucrurile vizibile, ci spre cele viitoare care nu sunt vizibile. Cele trei mari principii din 1 Corinteni 13, adică credinţa, nădejdea şi dragostea sunt amintite aici. „Un creştin, un fiu al zilei trebuie să vegheze şi să fie treaz, fiind îmbrăcat cu ceea ce-l face desăvârşit pentru acea stare care corespunde cu poziţia: adică cu credinţă, nădejde şi dragoste; acestea sunt elementele necesare care îi dau curaj şi încredere să meargă înainte. De aceea, el merge cu îndrăzneală contra duşmanului, el poartă ca şi coif nădejdea acelei mântuiri minunate, care-i va aduce eliberarea deplină, aşa că poate să-şi ridice capul fără teamă în mijlocul pericolului.“

Să observăm pe scurt că trebuie să fim „îmbrăcaţi“ cu aceste arme, adică să le purtăm. Nu ne ajută la nimic ca să cunoaştem armele, deşi aceasta este condiţia. Tot aşa nu ne ajută la nimic să ne bucurăm de aceste arme; decisiv este să fim în stare să le folosim. Forma gramaticală grecească folosită în acest context arată că noi le- am îmbrăcat, că este o acţiune realizată, care are urmări continue. Deci noi nu purtăm această armură doar în anumite perioade de timp, ci o purtăm totdeauna. Acest lucru este necesar, pentru că nu ştim niciodată când atacă duşmanul. Un soldat care este în stare de alertă va purta tot timpul armele sale. Aşa trebuie să fie şi la noi, pentru a putea respinge oricând atacurile duşmanului.