1 Tesaloniceni 3.1-5

La sfârşitul capitolului 2, apostolul Pavel spusese despre Tesaloniceni că ei sunt nădejdea lui, mângâierea lui şi cununa lui. Dorea să fie la ei şi aştepta clipa când toţi cei credincioşi vor fi nedespărţiţi la Cel ce ne-a mântuit. Era însă îngrijorat pentru că venise prigoana peste cei din Tesalonic şi se temea ca nu cumva, fiind de curând credincioşi, să fi dat înapoi în credinţă. Va spune cineva: N-avea decât să se roage pentru ei. Desigur, asta o şi făcea. Dar voia să afle cum au trecut prin prigoană, care totuşi nu se terminase. Si a avut bucuria să afle vesti bune de la Tesaloniceni.

Când scria această epistolă, Pavel era în Corint. Spune însă că atunci când a fost în Atena, n-a mai putut să rabde. Probabil că Sila era întrebuinţat în altă parte, doar Timotei era cu Pavel. Atunci 1-a trimis pe Timotei să vadă ce fac Tesalonicenii. Timotei va fi stat mai în rezervă când a fost în Tesalonic; aşa s-a făcut că a putut să se strecoare neobservat, să-i îmbărbăteze, să-i sfătuiască şi să-i aducă apoi veşti lui Pavel. Aşa merge în lucrarea lui Dumnezeu: aceia cărora lumea le face un nume mai mare, nu sunt aşa de liberi, pentru că mulţi ochi sunt îndreptaţi spre ei; sunt însă alţii mai mici, care pot să se strecoare uşor şi să facă lucrarea pe care le-o dă Dumnezeu s-o facă pentru suflete. Pavel spune: „N-am putut să mai rabd". Ajunsese ca o oală acoperită care fierbe aşa tare că aburii din ea ridică capacul. Aşa fierbea Pavel înăuntrul său.

Nu i-a fost uşor lui Pavel să se găsească într-un oraş mare ca Atena, fără să cunoască pe nimeni, necum pe vreun credincios. Credincioşii ştiu că atunci când merg în vreun sat sau oraş unde nu este nici un credincios, le vine greu. Ar dori măcar un singur suflet cu care să poată lega o vorbă despre Domnul Isus. Chiar dacă ar fi acolo aer curat, chiar dacă sănătatea lor ar spori, totuşi dacă nu găsesc acolo un frate sau o soră, nu se simt bine. Le arde inima de dor după adunarea din care au plecat şi în care sufletele le sunt înviorate.

„De aceea, fiindcă nu mai puteam răbda, am socotit mai bine să fim lăsaţi singuri în Atena şi v-am trimis pe Timotei." Vorbind despre Timotei, spune apoi despre el trei lucruri care erau o bună recomandare pentru el: „fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu şi împreună lucrător cu noi."

În vremea de la început, credincioşii cântăreau bine orice vorbă care le ieşea din gură. Ei nu ziceau „frate" oricărui om. Cuvântul „frate" este un nume scump, iar ei nu numeau pe cineva „frate" până nu-l cunoşteau ca frate. Astăzi acest nume s-a cam tocit, ca tot ce ajunge o modă. Timotei era în adevăr un „frate". Este bine să nu întrebuinţăm cuvinte împrumutate de la alţii, ca nu cumva să ajungem să ne jucăm de-a cuvintele. Cuvinte preţioase pot să-şi piardă valoarea dacă sunt aruncate la voia întâmplării oricui şi oricând.

Aţi auzit vreodată de la noi, când ne adresăm la toţi, cuvântul,fraţilor"? Niciodată. De ce? Pentru că nu vrem să încurcăm pe oameni, dându-le un titlu pe care ei nu-l au. Pe cei ce au trecut de partea Domnului Isus, îi cunoaştem şi avem cu ei legătură frăţească, pe aceia îi numim „fraţi". O bună recomandare pentru cineva este aceasta: este un „frate". Ducându-mă pe la cineva, am întrebat pe o doamnă inteligentă care a venit de multe ori la adunare: Vreu să ştiu dacă sunteţi sora noastră în Domnul Isus. — Da, sunt, a răspuns ea. — Mulţumesc, destul, i-am zis eu.

Alt titlu pe care-l dă aici Pavel lui Timotei este: slujitorul lui Dumnezeu". Slujeşte lui Dumnezeu omul care ascultă de Dumnezeu şi lucrează pentru Dumnezeu, omul care de bunăvoia lui a trecut de partea Domnului Hristos, ca să-I slujească toată viaţa.

„El este împreună lucrător cu noi în evanghelia lui Hristos", deci este un colaborator al nostru. Ori eu, ori el, totuna este. El, care m-a însoţit atâta timp, ştie felul meu de a lucra. Aşa că, ori că m-aţi asculta pe mine, ori pe el, totuna este. Eu am încredere în el şi vi-l recomand cu bucurie. Cred că şi Tesalonicenii se convinseseră despre Timotei, dar Pavel iubea mult sufletele care se predaseră în totul Domnului Isus. însărcinarea dată lui Timotei era „să vă întărească si să vă îmbărbăteze în credinţa voastră". Dacă aţi luat seama când am citit, veţi fi numărat poate de 12 sau de 13 ori într-un capitol scurt cuvântul „credinţă". Iată un lucru care ar trebui să ne dea de gândit.

Pe vremuri, la Constantinopol a fost un împărat numit Iulian Apostatul. Acesta ar fi făcut şcoala creştină împreună cu Vasile cel Mare şi cu Grigore de Nazians. A venit deci în legătură cu evanghelia. Istoria spune însă că în familia lui au fost câteva crime. Când venea un împărat, omora pe toţi din neamul lui care ar fi putut să-i fie un rival. Aşa se face că la un timp omul acesta a dat cu piciorul la tot ce primise de la creştini. De aceea i s-a zis „Apostatul", căzut de la credinţă. Dar el n-a fost niciodată creştin, asa că n-a avut de unde să cadă.

Când a ajuns împărat, a vrut să restabilească păgânismul. Era foarte inteligent, dar şi-a pus inteligenţa în slujba răului. El n-a persecutat pe creştini în mod violent, ci în alt fel. Pe copiii creştinilor îi dădea afară din scoli, căci zicea: Ce vă trebuie vouă şcoala? Pentru voi, cei săraci cu duhul, cei proşti sunt fericiţi... A dat afară pe creştini din servicii. A scris împotriva creştinilor, ca să-i lovească aşa cum a putut mai bine. Tot ce a adunat de la vrăjmaşii creştinismului, a folosit într-un mod inteligent şi viclean. El zicea: Toată inteligenţa voastră, toată înţelepciunea voastră este să credeţi. Deci sunteţi nişte bigoţi, nişte proşti... Cu toate că el a spus în batjocură că toată înţelepciunea creştinilor era să creadă, a spus o vorbă adevărată, fără să-şi dea seama.

Tot aşa a făcut şi un altul, despre care vorbeşte evanghelia. Acela este Caiafa, care era mare preot când a fost condamnat Domnul Hristos. Fără să-si dea seama, el a prorocit: „Voi nu ştiţi nimic; nici nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru popor şi să nu moară tot neamul" (Ioan 11.49-50). Bună vorbă, adevărată vorbă a spus acest om, cu toate că el se gândea la altceva. Aşa şi cu vorba lui Iulian Apostatul, că toată înţelepciunea creştinilor este în credinţă si nu stiu altceva decât credinţa.

Da, ceva mai de preţ decât credinţa în Domnul Hristos, noi nu cunoaştem. Această credinţă în Domnul Isus o semănase Pavel si o lucrase Dumnezeu în Tesaloniceni. Acum, Pavel trimite pe Timotei ca să-i întărească în credinţă. Aceasta o făcea, aducându-le aminte de cuvintele vestite lor de apostolul Pavel şi îndemnându-i să folosească puterea pe care au primit-o din momentul în care au crezut în Domnul Isus. Aveţi putere, pentru că aveţi pe Domnul Isus şi în El aveţi totul deplin. Nici un credincios n-are dreptul să se plângă şi să spună că de cutare lucru nu poate să se lase, că acel lucru nu poate să-l facă. De toate m-oi lăsa, dar de tutun ba, zice cineva. Apostolul Pavel însă spune: „Pot totul prin Hristos care mă întăreşte". Da, El ne scapă de orice lanţ de păcat. Dacă îl avem pe El, avem puterea trebuitoare ca să-I facem voia. Aşa va fi întărit Timotei pe Tesaloniceni: Afundaţi-vă rădăcinile în El, strângeţi legătura cu El şi folosiţi puterea care vine de la El, prin credinţă. Aceasta este biruinţa voastră.

În acelaşi timp, Timotei avea însărcinarea să încurajeze inimile Tesalonicenilor. într-adevăr, câteodată poate să vină peste cineva un duh de frică. „Pentru ce te mâhneşti, suflete, si esti neliniştit înăuntrul meu?" se întreabă psalmistul (Psalmul 42) şi tot el răspunde: „Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda". Tesalonicenii aveau să primească de la un slujitor al lui Dumnezeu, cum era Timotei, cuvinte de îmbărbătare: Nu vă lăsaţi înspăimântaţi de potrivnici, ţineţi sus steagul evangheliei, rămâneţi credincioşi Domnului Isus! Chiar dacă vă vor omorî, o cunună frumoasă vă aşteaptă... Şi este un spectacol foarte trist când un credincios se clatină în faţa prigoanei. Istoria Bisericii cunoaşte si cazuri de acestea.

Ca să facă sufletele să se clatine de la credinţa în Domnul Isus, vrăjmaşul se foloseşte ori de ameninţare, ori de ademeniri. Lumea caută să atragă sufletele de pe cale, ca femeia stricată care îşi aruncă ochii într-o parte şi într-alta până găseşte pe cineva care s-o urmeze, ca boul la măcelărie, cum spune în cartea Proverbelor. Ademenirile lumii sunt destule. Şi dacă vrăjmaşul nu izbuteşte cu ademenirea, vine cu ameninţarea: Ai să vezi cât ai să suferi!

Tesalonicenii nu trebuiau să se clatine în mijlocul împrejurărilor în care se găseau. Apostolul le-a spus de la început că au să sufere, şi iată că se împlinea ce le spusese.

Înaintea noastră, pe calea suferinţei, a mers Domnul Isus, despre care prorocul Isaia scrie în capitolul 50: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări." Domnul nostru a fost ca un corp străin în lumea aceasta: „la-L, ia-L, răstigneşte-L!" Toţi cei care l-au urmat, au avut să sufere, căci la aceasta suntem rânduiţi.

Un slujitor ales al lui Dumnezeu, ca Pavel, căuta să-i pună din timp în cunoştinţă, ca să nu fie surprinşi. Iar dacă cineva nu este prigonit şi nu întâmpină nici o împotrivire şi necaz, face să se întrebe atunci dacă este în adevăr credincios. Nu se poate fără suferinţă. „Dacă voieşte cineva să Mă urmeze, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze", deci să fie gata să sufere pentru Mine. De la început, Dumnezeu a spus că va pune vrăjmăşie între şarpe şi femeie, între sămânţa lui şi sămânţa ei (Geneza 3.15). Necredincioşii care luptă împotriva credincioşilor nu-şi dau seama că la spatele lor este vrăjmaşul sufletelor. Lucrul acesta trebuie să-l cunoască bine toti credincioşii.