1 Tesaloniceni 1.8-10

Scrisoarea aceasta va fi fost scrisă la mai puţin de un an de zile după ce apostolul Pavel fusese în Tesalonic. Amintirea despre el era proaspătă în mintea Tesalonicenilor, iar apostolul apelează la amintirea lor. Apostolul se bucura că Tesalonicenii rămâneau tari în credinţă. în timpul scurt cât a stat între ei a putut să le dea lucrurile de căpetenie ale credinţei creştine. îndeosebi nădejdea venirii Domnului Hristos era adânc înfiptă în sufletul Tesalonicenilor. Atunci, nu este de mirare că mergeau bine în credinţă. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat" (1 loan 3.3).

Apostolul constată că Tesalonicenii sunt plini de râvnă ca să mărturisească pe Domnul Isus. Zelul neofiţilor, adică al celor de curând întorşi la Dumnezeu, este mare. Faptul acesta bucura pe Pavel, care a aflat că de la ei Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat prin toată Macedonia şi Ahaia. Toţi care au auzit de la voi, ştiu acum ce este întoarcerea la Dumnezeu, căci aţi părăsit închinarea la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi adevărat.

Toţi credincioşii trebuie să mărturisească clar pe Domnul Isus, ca să înţeleagă oamenii despre ce este vorba. Este drept că unii sunt lipsiţi de pricepere, dar dacă ar cere-o cu credinţă, le-ar fi dată. în loc să vestească pe Domnul Isus, ca să se întoarcă sufletele la Dumnezeu, vestesc legea şi zic: Dacă vrei să fii credincios, să nu mai fumezi, să nu mai furi, să nu mai înşeli, să nu mai minţi, să nu te duci la petreceri... Aceasta nu este evanghelie. Dar va zice cineva: Dar acestea nu sunt după Cuvânt? — Da, după Cuvânt, răspundem noi, dar nu este evanghelie, ci lege. Evanghelia este vestea bună care se aduce la cunoştinţa omului încredinţat măcar în parte de păcatele sale, că adică este iertare prin credinţa în jertfa Domnului Hristos şi este cu putinţă să înceapă cineva şi să ducă apoi o viaţă nouă prin Domnul Hristos primit ca Stăpân şi Mântuitor. Mulţi însă vestesc legea, crezând că vestesc evanghelia. — într-o măsură oarecare, omul ştie ce este binele şi ce este răul, dar nu poate să facă binele şi răul stă lipit de el. Vestiţi însă pe Domnul Hristos, dar aşa fel încât să ştie omul că i se vesteşte iertarea păcatelor şi putinţa de a trăi o viată nouă, urmând Domnului Hristos.

„De la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe fiul Său, pe care L a înviat din morţi, pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare" (versetele 9 10). Creştinătatea a pierdut cele mai simple şi mai folositoare lucruri ale evangheliei. De când le-a pierdut n-aş putea să spun. Că le-a pierdut este lucru sigur. Ea a pierdut lucrurile esenţiale, a-b-ceul evangheliei. Spune unuia că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, şi vei vedea că nu pricepe această vorbă si nu stie ce înseamnă ea. Eu mă întreb însă dacă toţi câţi citesc aceste rânduri înţeleg acest lucru. Sunt sigur că mulţi se vor întreba: Ce este întoarcerea la Dumnezeu? Dar ce este pocăinţa, ce este credinţa, ştiu oare oamenii? Ignoranţa este înfiorător de mare. Creştinătatea a căzut în forme religioase şi crede că prin aceste forme ar putea să slujească Dumnezeului Celui viu şi adevărat; dar grozav se înşală. Cei care am fost în starea ei, iar datorită harului Domnului Hristos am fost scoşi din ea şi ne-am întors la Dumnezeu, ştim că toate formele religioase nu ne-au adus decât amăgire de sine. Nu voim să judecăm, dar voim să deschidem ochii oamenilor, ca să privească lucrurile clar în faţă. Ne-am pomenit ca un şcolar din clasa a patra care n-ar şti adunarea şi scăderea. Ce problemă să facă el?! Învăţătorul trebuie s-o ia atunci de la început cu el şi să-l înveţe lucrurile începătoare. Aceasta încercăm să facem şi noi acum: să ducem pe oameni la lucrurile începătoare. „Trebuie să vă naşteţi din nou", a spus Domnul Isus (Ioan. 3.7), ceea ce este totuna cu „trebuie să vă întoarceri la Dumnezeu". Cine mai ştie ce este aceasta sau, chiar dacă ştie, câţi au făcut aceasta?

Un fost militar, fiind întrebat despre întoarcerea la Dumnezeu, a răspuns că întoarcerea la Dumnezeu constă în supunerea la trei comenzi. Prima este: „Pe loc, stai"; a doua: „Stânga împrejur;" a treia: „înainte marş!" în cartea noastră de cântări este o cântare care începe aşa: „Stai pe loc şi te gândeşte: unde alergi aşa zorit?" Trebuie să stai ca să-ţi faci socoteala şi să vezi în ce stare te găseşti înaintea lui Dumnezeu. Şi când te vei privi în lumina lui Dumnezeu, adică a Cuvântului lui Dumnezeu, te vei încredinţa că nu stai bine şi nu poţi să ii fruntea sus înaintea lui Dumnezeu. Un fior te va cuprinde şi o frică de judecata lui Dumnezeu când îţi vor fi puse înainte toate păcatele, fiind acum trezit din nepăsare, fie prin ascultarea predicii evangheliei, fie prin vreo nenorocire, fie printr-o boală, fie printr-o pagubă, fie printr-un credincios. Stai atunci pe loc şi te gândeşti unde mergi, unde tot alergi. Atunci vezi că eşti prins într-o goană după lucrurile care pier. Atunci stai şi te gândeşti: Cum sunt eu în adevăr: un păcătos, o păcătoasă?... Pe cine n-ar fi în stare să se vadă asa cum este, l-as îndemna să ceară lui Dumnezeu ca să-i arate El cum este: Doamne, eu nu sunt în stare să mă văd asa cum sunt, fă-mă Tu să mă văd cum sunt. Dumnezeu va răspunde celui sincer şi serios. Vrei ceva mai mult? Pune mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu si citeşte acolo cu semn de întrebare: Asa cred eu, aşa fac eu, aşa mă port eu? Vei vedea atunci cât de viu şi de puternic este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nici aceasta nu va fi destul, atunci caută să stai de vorbă cu un credincios sau altul şi mergi în adunarea unde se vesteşte evanghelia. Când te vei încredinţa măcar în parte de unele din păcatele dumitale, vei fi bucuros să afli că este iertare prin credinţa în jertfa de pe Golgota şi este cu putinţă să începi o viaţă nouă.

Atunci vei primi a doua comandă de „stânga împrejur!" întorci spatele la ceea ce ai urmat până atunci, adică păcatului, lumii şi Diavolului, iar faţa o întorci spre Dumnezeu. Te-ai convins că ai umblat pe o cale care nu era bună şi te ducea la pierzare şi de aceea apuci acum pe o cale nouă, ascultând pe Acela pe care L-ai primit ca Stăpân şi Mântuitor. Ai o viaţă nouă, o cale nouă, o călăuză nouă, un păstor nou, un Mântuitor puternic, Domnul Isus Hristos. Asa asculţi de a treia comandă: „înainte, marş!"

Explicaţia acelui fost militar mi se pare potrivită şi va folosi, cred, cuiva. Nu vă miraţi că apăs asupra sincerităţii şi a seriozităţii. Aceasta se poate cere de la orice om. Sufletele sincere află pe Dumnezeu; dar cele neserioase nu află pe Dumnezeu. Sinceritatea este poarta prin care intră adevărul. V-aţi întors de la idoli „la Dumnezeul viu si adevărat". Cei ce au trecut prin şcoală au o idee oarecare despre idolii de odinioară. Ce de idoli mai erau! Peste tot, în fiecare casă, pe fiecare stradă, în fiecare piaţă, numai idoli. Cei mai mulţi erau făcuţi după chipul şi asemănarea omului. Dacă omul era un hoţ, adora idolul hoţilor. Dacă o femeie era o desfrânată, se închina la zeiţa desfrâului. Erau idoli pentru toate felurile de păcate. Beţivii îşi aveau idolul lor, Bachus.

Când a fost în Atena, apostolului Pavel i s-a întărâtat duhul si s-a scârbit de mulţimea de idoli de acolo, statui pe care le vedea până şi pe stradă. Apostolul recunoaşte că Tesalonicenii s-au întors de la idoli, deci au terminat-o cu idolii. Dar oamenii zic astăzi: Asta a fost în vremea de demult, azi nu mai sunt idoli. Vorbesc aşa numai cei ce nu cunosc Scriptura. Când o vor cunoaşte şi vor şti ce este un idol, nu vor mai vorbi aşa. Sunt idoli văzuţi si sunt idoli nevăzuţi, interni. In profetul Ezechiel citim: „Fiul omului, oamenii aceştia îşi poartă idolii în inimă" (14.3). Cel mai cumplit idol este eul dumi- tale, a cărui plăcere vrei s-o faci. Asta îmi place mie, asta nu-mi place mie, asta îmi convine mie, asta nu-mi convine mie — zice mereu omul. Eu, mie, al meu — toate acestea însemnează că idolul cel mare şi umflat, eul, firea păcătoasă stăpâneşte. Acesta este cel mai cumplit dintre idoli. Ce să mai spunem de cei ce slujesc patimilor de tot felul? Mamona este idolul - banului. In evanghelie citim ca nu poate cineva să slujească lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Câţi aleargă după bani, după faimă, după plăceri păcătoase şi vinovate! Nu mai vorbesc de chipurile văzute. Cine a văzut pe Dumnezeu ca să-I facă chipul? Cuvântul lui Dumnezeu este clar: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti" (Exod 20.4-5). Cred că nu mai este nevoie să dau nici o explicaţie. în comparaţie cu idolii morţi, care nu simt, nu văd, nu aud, apostolul le spune că s-au întors la Dumnezeul Cel viu si adevărat. Toţi idolii sunt minciună, născociţi de mintea omenească stricată, din îndemnul Diavolului care a încurcat mintea oamenilor până acolo că i-a făcut să se închine la nişte lucruri făcute de ei şi să creadă că în felul acesta slujesc lui Dumnezeu.

Apostolul ar fi putut să le spună că s-au întors de la păcat la Dumnezeu. Sunt însă şi oameni care se întorc de la un păcat sau altul, dar nu ajung până la întoarcerea la Dumnezeu. A părăsi un păcat sau altul nu înseamnă că s-au întors la Dumnezeu. Aceasta este doar o cârpeală, o îmbunătăţire, nu acea schimbare din temelie pe care o face adevărata întoarcere la Dumnezeu. Evanghelia nu vrea să facă oameni mai buni, ci oameni noi, făpturi noi. Trebuie naştere din nou.

Scopul întoarcerii la Dumnezeu este „să slujim Dumnezeului Celui viu şi adevărat şi să aşteptămdin ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi, pe Isus care ne izbăveşte de mânia viitoare."

Slujim Dumnezeului viu şi adevărat, ascultând de El în totul. înainte de a se întoarce la Dumnezeu, omul slujeşte păcatului, lumii şi Diavolului. Trei stăpâni! Este destul numai unul din ei. Cine nu slujeşte lui Dumnezeu, slujeşte la toţi trei. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi păcatului, lumii şi Diavolului. Acest lucru ni-l spune şi mintea sănătoasă. Cu toate acestea, cum se însală oamenii! Ei cred că pot să facă pentru Dumnezeu câteva cruci, iar Diavolului, păcatului şi lumii să le dea tot timpul. Slujeşte lui Dumnezeu numai cine ascultă de Dumnezeu. Domnul Hristos ne scoate de sub puterea lumii, a păcatului şi a Diavolului, şi ne face să trăim o viată nouă.

Dacă însă cineva, după ce zice că s-a întors la Dumnezeu, stăruie într-un păcat cunoscut ca păcat, atunci nu s-a întors la Dumnezeu. Negreşit, noi ne bucurăm când vedem la cineva un început cât de slab. Sunt însă şi suflete care se amăgesc. A stărui într-un păcat cunoscut ca păcat şi a crede că totuşi slujeşti lui Dumnezeu este o mare amăgeală. De această amăgeală fereşte Dumnezeu pe cei sinceri care vin la El.

Apostolul mai adaugă: „Şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi, pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare." Cine slujeşte Dumnezeului Celui viu şi adevărat, are în El o mare şi fericită nădejde: că vine Domnul Isus. Creştinătatea a pierdut nădejdea aceasta a venirii Domnului Isus. Acum vreo sută de ani, Dumnezeu S-a servit de câţiva dintre cei mai aleşi credincioşi ai Săi, casă vestească în toată lumea venirea Domnului.

Aceştia au alcătuit ceea ce se numeşte „biserica trezirilor". Oamenii au fost treziți ca dintr-un somn: Vine Domnul Isus!

Şi dacă noi nu facem din această aşteptare a Domnului Isus o aşteptare care să ne facă fericiţi, apoi se însărcinează necazurile care se ivesc pe pământ, să ne facă să zicem: Oh, de-ai veni mai repede, Doamne Isus! Vino, Doamne Isus! Dar nu trebuie ca acestea să ne silească să-L aşteptăm, ci să fie o dorinţă a dragostei noastre faţă de El. Mireasa trebuie să dorească după mirele ei, să-1 vadă. Tot aşa trebuie ca si noi, credincioşii, să dorim după venirea Domnului Isus.

Venirea Lui are două etape: este o venire pentru cei credincioşi şi este o venire împreună cu cei credincioşi; dar alcătuiesc o singură venire. Pentru credincioşi, El vine pe nori şi de acolo îi răpeşte. Cei ce sunt în morminte vor învia cei dintâi, iar cei ce vor fi în viaţă, nu vor mai trece prin moarte, ci vor fi schimbaţi într-o clipă, cât ai clipi din ochi, şi toţi vom întâmpina pe Domnul în văzduh, ca să fim totdeauna cu El. După aceea va fi pe pământ un necaz cum n-a fost de la începutul lumii şi nici nu va mai fi. Acesta este „necazul cel mare". Dar pentru salvarea poporului evreu îndeosebi, Domnul Isus vine împreună cu credincioşii Săi, ca să împărăţească pe pământ.

Cititorii Cuvântului lui Dumnezeu se întreabă ce să fie „mânia viitoare". Unii spun că această mânie trebuie să fie „necazul cel mare". Alţii însă — cu mai multă dreptate — spun că aceasta este mânia de la judecata de la urmă. Dumnezeu Se mânie? va întreba cineva. Da. Aşa este scris. Într-un psalm spune că El Se mânie în orice vreme sau în fiecare zi. Mânia ţine de om ca ceva păcătos, va zice cineva.

Cum să Se mânie si Dumnezeu? Da, asa este scris. Unde este dragoste multă, este şi mânie multă. Dumnezeu nu este lipsit de sentimente, ca o statuie din vremea de demult, care nici nu zâmbeşte, nici nu plânge. Trăind în păcat, omul este sub mânia lui Dumnezeu. Păcatul nu face bucurie lui Dumnezeu. Asta o înţelege orice om.

În Evanghelia după loan spune că mânia lui Dumnezeu rămâne peste cei ce nu ascultă de Domnul Isus (3.36). Mânia lui Dumnezeu rămâne deci şi de la judecată încolo, peste toţi câţi n-au voit să asculte de Domnul Hristos. Punându-vă în faţă acest cuvânt, mă aştept ca unii si alţii să se întrebe: Sunt eu sub mânia lui Dumnezeu? După cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, omul este sub mânia lui Dumnezeu câtă vreme trăieşte în păcat. Dacă însă se întoarce la Dumnezeu şi capătă iertarea, atunci iese de sub mânia lui Dumnezeu si se află sub harul lui Dumnezeu, ca un copil al lui Dumnezeu. Atunci se bucură de Dumnezeu cu o bucurie negrăită şi strălucită, şi slujeşte lui Dumnezeu aşteptând din ceruri pe Fiul Lui.