1 Tesaloniceni 1.5-8

Încă un lucru din care apostolul Pavel deducea că Tesalonicenii sunt aleşi de Dumnezeu îl spune el în cuvintele: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci şi cu putere şi cu Duhul Sfânt si cu o mare încredere. Căci ştiţi ce fel de oameni am fost noi între voi pentru voi". După aceea adaugă: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele noastre şi ale Domnului".

„Evanghelia noastră" — ea este evanghelia pe care cei patru (Pavel şi trei colaboratori ai lui) v-au adus-o, v-au vestit-o. Ea are ca miez pe Domnul Isus. Ea este vestea bună despre Domnul Hristos care S-a jertfit pe cruce pentru noi şi prin care avem păcatele iertate şi împăcarea cu Dumnezeu, dacă noi credem. Oamenii fug de evanghelie. Li se pare că o cunosc, când de fapt n-o cunosc deloc. S-au plictisit de evanghelie fără să ştie ce este evanghelia. Creştinătatea de nume a încurcat sufletele, care nu mai ştiu ce este evanghelia. Răspunderea ei înaintea lui Dumnezeu este foarte mare. Grozav lucru este să te pretinzi conducător al altora, când tu însuti eşti orb si n-ai venit la lumina minunată a Domnului Isus!

Este o mare durere pentru noi să spunem că oamenii s-au plictisit de evanghelie fără să ştie ce este. Este datoria celor ce cunosc acestea să arate oamenilor pe Domnul Isus, pe care-L mărturiseşte evanghelia, singurul prin care putem fi mântuiţi şi fericiţi.

Figurile ponosite nu atrag la Domnul Isus. Şi dacă cineva înţelege că venind la Domnul Isus, ajungi de îţi plouă şi-ţi ninge, că mereu trebuie să umbli îngândurat şi apăsat de parcă ţi-a pus cineva o piatră de moară pe umeri, a înţeles greşit lucrurile. Astfel de oameni sunt nişte nefericiţi. Cum să aibă pretenţia ca şi alţii să-i urmeze? Evanghelia nu este un ciomag pe care cineva ţi l-a pus în mână. Care pasăre, care animal se apropie, când stai cu ciomagul în mână? Figurile noastre trebuie să reflecte ceva din lumina şi pacea Domnului Isus. Poate că nu totdeauna vom sălta de bucurie, dar cel puţin să se vadă pe faţa noastră o seninătate, o mângâiere şi o nădejde.

Voi aţi ascultat evanghelia noastră. Ea v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere şi cu Duhul Sfânt, si cu o mare încredere. Iată lucruri care nu trebuie să lipsească în vestirea evangheliei. „Credinţa vine din cele auzite" (Romani 10.17). Omul trebuie să audă, să ştie despre ce este vorba. Dar lucrul trebuie făcut cu putere, cu convingere şi cu Duhul Sfânt. Numai aşa cele vestite vor intra în cap şi în inimă şi-şi vor face lucrarea. Sunt însă mulţi fricoşi care spun că ei lasă să mărturisească viaţa şi de aceea ei nu mai spun nici un cuvânt, adică nu mărturisesc pe Domnul Isus cu gura. Negreşit, cea mai bună mărturie este cea cu viaţa, dar ea trebuie să meargă împreună cu mărturia cu gura. Cum să ştie omul despre ce este vorba, dacă nu i se va spune şi cu gura? Cineva poate să numească aceasta prudenţă, de fapt însă este frică si este condamnată de Dumnezeu.

Pavel spune deci că evanghelia a fost vestită Tesalonicenilor nu numai cu vorbe, ci şi cu putere, cu Duhul Sfânt si cu o mare încredere. Puterea este totdeauna puterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt convinge sufletele şi tot El le face să ia cuvântul vestit ca vestit pentru fiecare. Vorbeşte cine vorbeşte, mărturiseşte cine mărturiseşte, dar Duhul Sfânt este Acela care înfige cuvântul în inimă. Când sufletul aude de un păcat sau altul, Duhul Sfânt îi zice: „Tu eşti acela!" De unde ştie omul acesta ce am făcut eu? se întreabă câte cineva si nu ştie că Duhul Sfânt este la lucru în sufletul său. El încredinţează pe om despre păcat şi mai ales despre Domnul Hristos. Persoana si lucrarea Domnului Hristos, numai Duhul Sfânt ne-o poate arăta aşa cum se cuvine. Ce minunată ne apare jertfa Domnului Hristos, când Duhul Sfânt aruncă (proiectează) lumina Sa asupra ei! Şi tot prin puterea Duhului Sfânt iei ce s-a făcut acolo pe cruce ca făcut pentru dumneata.

Când apostolul Pavel vestea pe Domnul Hristos, Duhul Sfânt lucra cu mare putere, sufletele se zguduiau şi nu mai rămâneau reci şi nepăsătoare. Trezite ca din somnul morţii, sufletele ajungeau la hotărâri serioase pe calea cea nouă care li se deschidea înainte. Mă gândesc mereu dacă fiecare suflet care vine să asculte evanghelia, vine cu gândul: Vorbeşte-mi, Doamne, ce vrei să-mi spui, dă-mi ce vrei să-mi dai, căci sunt gata să primesc! Dacă cineva nu vine cu această stare de suflet, va pierde multe din cele ce i se vestesc.

Deci, apostolul Pavel le spune: Ştim că aţi fost aleşi. În adevăr, am văzut că ni s-a dat cuvânt nouă, celor ce v-am mărturisit; am văzut de asemenea Duhul Sfânt lucrând cu putere în voi şi am mai văzut si hotărâri serioase la aceia care deodată s-au smuls din felul lor desert de vieţuire si au trecut de partea Domnului Hristos. Şi în legătură cu aceasta adaugă: „Căci ştiţi ce fel de oameni am fost noi între voi".

Apostolul Pavel era o mare personalitate, un om în întregime de partea Domnului, un om plin de credinţă şi de Duh Sfânt. El era cu mare băgare de seamă ca în toate privinţele să dea un exemplu bun tuturor celor cu care venea în legătură. Trei săptămâni au stat în Tesalonic Pavel şi însoţitorii săi, dar influenţa acestor oameni plini de credinţă şi de Duh Sfânt a fost puternică şi binefăcătoare. Apostolul Pavel vorbeşte nu numai despre el, ci şi despre colaboratorii lui, căci toţi îşi dădeau silinţa să aducă pe orice om la Domnul Isus.

„Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele noastre şi ale Domnului, întrucât aţi primit cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt." Iată încă o dovadă că Tesalonicenii erau aleşi de Dumnezeu: aţi călcat pe urmele noastre. La Efeseni 1 spune: „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi" ce ar putea fi redat şi cu cuvintele: Imitaţi dar pe Dumnezeu, faceţi şi voi ca Dumnezeu.

Imitaţia, dacă este numai pe dinafară, n-are nici o valoare. Aici însă Apostolul spune: „Aţi călcat pe urmele noastre", deci v-aţi purtat după pilda pe care aţi avut-o în noi, după cum şi noi, la rândul nostru, călcăm pe urmele Domnului Hristos. Cuvântul are negreşit mare însemnătate, exemplul însă are şi mai mare însemnătate. O vorbă latinească spune: Cuvintele mişcă, dar exemplele te trag după ele. Şi tesalonicenii au călcat deci pe urmele celor ce le-au vestit evanghelia.

Apostolul Pavel s-a întors la Dumnezeu prin lupte mari şi serioase. în trei locuri din Faptele Apostolilor ni se vorbeşte despre întoarcerea lui la Dumnezeu. Felul cum s-a întors el la Dumnezeu a fost multora un exemplu, ca să facă şi ei acelaşi pas, să treacă adică de partea Domnului Isus: „Aţi călcat pe urmele noastre şi ale Domnului". Nu era de ajuns să calce numai pe urmele lui, ci trebuiau să calce şi pe urmele Domnului.

Aminteşte si de necaz. Domnul Isus a suferit foarte mult, noi înşine am suferit, dar şi voi aţi suferit, deci ne asemănăm. Necaz şi bucurie sunt puse alături. După mintea omenească n-ar putea să fie puse împreună, dar iată că sunt. Tesalonicenii au avut de suferit, au trecut prin necaz, totuşi au rămas plini de bucurie. Unii au luat seama că sufletele câştigate pentru Domnul Isus în timp de necaz, în timp de prigoană sunt bine, solid câştigate. Ce se câştigă în zile de bucurie poate să fie ca sămânţa căzută pe loc stâncos, care pentru că n-avea pământ mult, a răsărit îndată, dar cum a dat soarele, s-a veştejit şi s-a uscat. Pavel le spune deci Tesalonicenilor: Voi ştiţi ce înseamnă necazul, pentru că a şi venit prigoana peste voi; dar aţi rămas tari. Ceea ce i-a făcut să fie tari a fost bucuria pe care le-a dat-o Duhul Sfânt. în cartea lui Neemia spune: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră". Şi pentru că Domnul a ştiut să împlinească ceea ce alţii vor să vă ia prin necaz, Duhul Sfânt a venit să mărească bucuria voastră, ca să nu daţi înapoi în mijlocul prigoanei. Pe cât se pare, prigoana a fost destul de aspră. De aceea, Pavel a dorit să se informeze despre situaţia Tesalonicenilor. Prin persecuţii, oamenii caută să sperie pe credincioşi şi să-i facă să dea înapoi. Duhul Sfânt le-a turnat însă o bucurie mai mare decât frica de persecuţie.

„Călătoria creştinului" este o carte foarte mult răspândită. Acolo spune că lângă un zid era un foc şi cineva, un vrăjmaş, se silea să stingă focul acela, dar nu reuşea. De ce? Pentru că de sub zid, focul era întreţinut de o mână nevăzută. Aşa întreţine Duhul Sfânt bucuria celui credincios, ca să-l facă să treacă peste ameninţări şi prigoane şi să rămână statornic în credinţă. Tesalonicenii s-au călit prin prigoană, s-au întărit. Cine n-a trăit acestea nu le va înţelege şi se întreabă cu îndoială: Aşa o fi, ori n-o fi aşa? Cine însă le-a trăit, n-are nevoie de explicaţii.

Acum, apostolul spune: „Aţi ajuns o pildă pentru toţi credincioşii din Macedonia şi din Ahaia." Aceia ştiu despre voi, ştiu prin ce aţi trecut şi în ce stare vă găsiţi şi le sunteţi o pildă. Peste aceia n-a venit încă prigoana, dar dacă va veni, vor avea în faţă exemplul vostru şi vor rămâne tari ca şi voi.

Frumos este când o adunare poate să servească de pildă altor adunări şi astfel să le încurajeze! Trebuie să spunem însă cu regret că sunt şi adunări care nu dau o pildă bună, ci sunt un scandal, o piatră de poticnire. Sunt puţini şi se mănâncă între ei fără încetare. Fiecare caută să fie cel dintâi şi se vorbesc de rău în dos. Iată un cancer care distruge multe adunări. Mă întreb: Sunt aceşti oameni credincioşi? Nu ştiu. Arată însă că sunt fireşti, nu duhovniceşti. Suntem noi oare ca pe moşia noastră (cum se zice), suntem lăsaţi de capul nostru, umblăm călăuziţi de firea noastră, cu îndemnurile ei păcătoase? Astfel de oameni au nevoie să se îmbrace în sac şi cenuşă, pentru că pot să aducă pagubă unui suflet sau altul şi să-l ducă la pierzare. Un singur suflet dacă ai păgubit, să-ţi legi o piatră de moară de gât şi să fii aruncat în adâncul mării (Matei 18.6)! Când oamenii văd astfel de lucruri, zic: ia lăsaţi-ne în pace, nu vedeţi cum se mănâncă între ei? Spun vorbe multe şi zic că mânuiesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu fac. Mai bine s-ar îndrepta pe ei înşişi, decât ar căuta să îndrepte pe alţii... Adunările alcătuite din astfel de oameni se nimicesc singure. Când între noi se ivesc astfel de cazuri, îi lăsăm să se mănânce până la nimicire. Ce să faci unor oameni care se socotesc singuri înţelepţi, cărora le lipseşte şi începutul înţelepciunii care este frica de Dumnezeu? Ei au nevoie să se întoarcă la Cel Prea înalt, căci de la unele lucruri se vor fi întors, dar n-au ajuns până la Cel Prea înalt.

Tesalonicenii alcătuiau o adunare frumoasă, care ajunsese să fie un exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia si Ahaia. Cum au aflat aceia de Tesaloniceni? Se află si de bine si de rău. Diavolul se foloseşte de cele rele ca să compromită lucrarea lui Dumnezeu; dar şi cele bune se află, pentru ca sufletele să fie îmbărbătate.

Tesalonicul era un port la mare. Acolo se făceau multe afaceri comerciale. Acolo erau si mulţi ostasi, deci o forfotă mare. Credincioşii din alte părţi care veneau pe mare să facă comerţ, se interesau desigur şi de adunare. Era, să zicem, duminică. Ce fac eu, marinar credincios? Mă interesam dacă acolo sunt credincioşi, nişte oameni mai altfel decât ceilalţi... Şi când dădeau peste ei, petrecea duminica în mijlocul lor. El spunea de unde este, cum merge lucrul evangheliei în cutare şi cutare parte. în felul acesta, credincioşii aveau informaţii destul de bune.

O spun fără nici o laudă. Şi noi trăim, într-o măsură, aceleaşi lucruri ca primii creştini. Ştim de adunările care merg cu noi şi cum este starea din ele; iar aceasta, prin fraţii care vin de acolo. Ne bucurăm când informaţiile sunt îmbucurătoare, iar lucrarea lui Dumnezeu merge crescând; şi ne întristăm când în lucrarea lui Dumnezeu se amestecă oameni neîntorşi la Dumnezeu care încurcă lucrurile si mai curând sau mai târziu dau pe faţă ce sunt. într-adevăr, Diavolul se serveşte de acei oameni nepocăiţi, ca să aducă neînţelegeri în adunare. Când însă adunarea este bine închegată şi alcătuită din suflete cu adevărat credincioase, înlătură din ea pe cei nepocăiţi care sunt în mijlocul ei ca boala în trup: dacă trupul este rezistent, înlătură boala; dacă nu, boala îl doboară. Se strecoară în adunări şi oameni care au prins ceva cu capul, dar nu s-a făcut în ei acea mare schimbare care trebuie. Astfel de oameni sunt nişte vorbăreţi, şi cu vremea se arată doar buni de gură. Ei nu ţin la drum, şi ori se pocăiesc de-a binelea, ori se retrag cu totul. Dacă n-aş avea de gând să fiu om serios şi aş trăi mai departe în păcatele mele, n-aş vrea să intru într-o adunare, unde păcatele ies la iveală mai abitir ca oriunde. Ori mergi serios pe cale, ori dacă nu, de ce te amăgeşti? Experienţa de mai bine de treizeci de ani mă face să vă vorbesc aşa cum vă vorbesc.

În adunare sunt şi unii care cad în păcat. Cu aceştia avem răbdare, dar cu fiecare cădere, încrederea noastră în ei este micşorată, încât la un moment dat nu ştim ce să mai zicem despre ei. Oftăm, ne rugăm pentru ei. Ştim că atunci când o înfige Dumnezeu mâna în ei, poate prin vreo suferinţă, vor deveni serioşi pe cale. Unii poate că abia la intrarea în veşnicie se vor trezi de-a binelea. Este foarte primejdios ca cineva să se joace cu păcatul şi cu evanghelia.

„În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că nu avem nevoie să mai vorbim ceva." Apostolul recunoaşte deci că adunarea din Tesalonic era o adunare activă. Toti mărturiseau pe Domnul Isus. Sufletele care lucrează mărturisind pe Domnul Hristos sunt suflete vioaie.

Tesalonicenii credincioşi erau oameni plini de râvnă şi mărturiseau fără sfială pe Domnul Isus. Ei spuneau oricărui om cu care intrau în legătură cam aşa: Ştii că noi ne-am închinat ca si voi la idoli, dar acum am aflat pe Dumnezeul viu şi adevărat. El a trimis în lume pe Fiul Său ca să ne mântuiască de păcat şi să ne împace cu El... Cine nu mai auzise de aşa ceva, întreba desigur: Aşa să fie oare? în răspunsurile credincioşilor se vedea siguranţă şi convingere adâncă. Aşa se deschidea discuţia. Credincioşii nu căutau interesele lor, ci foloseau orice ocazie pentru ca şi alţii să afle despre Domnul Isus. Aveau neamuri, cunoştinţe mai pe aproape sau mai pe departe şi se duceau să le mărturisească pe Domnul Isus. Nu se mai speriau de ameninţări, pentru că trecuseră prin prigoană. „Cuvântul Domnului a răsunat de la voi prin Macedonia şi Ahaia". „A răsunat" sau „a avut ecou". Dacă te duci într-o pădure şi strigi ceva, pădurea îţi răspunde la fel cu strigătul tău. Acesta este ecoul. Deci cum a fost la voi Cuvântul, aşa a fost si la cei care l-au auzit de la voi.

Şi vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim ceva. Ucenicilor, credincioşilor din Antiohia li s-a dat numele de creştini pentru prima oară. Tot aşa în Tesalonic li se va fi spus că ei sunt oameni care cred în Dumnezeu, deci oameni ai lui Dumnezeu. Credinciosul de azi nu se mai mulţumeşte să afirme că există Dumnezeu. Aceasta nu mai spune mult. El crede în Domnul Hristos, iar aceasta spune ceva mai mult. Cred în Dumnezeu — pot să spună mulţi. Cred în Domnul Hristos — mai puţini, deşi numai prin El poate să fie cineva credincios în Dumnezeu (1 Petru 1.21). A avea însă o credinţă care n-are nici o însemnătate în viata ta, nici iertare de păcate, nici putere de a părăsi păcatul, nici nădejdea că vei merge în locul unde nu intră nimic păcătos, aceea nu este credinţă. De aceea apostolul Pavel spune: „Vestea despre credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni."