1 Tesaloniceni 1:2-4 (T. Popescu)
de Teodor Popescu - 19 Aprilie 2016
-
Categorii:
- 1 Tesaloniceni - comentarii T. Popescu
1 Tesaloniceni 1.2-4
Este natural ca epistola să înceapă cu mulţumiri. Mai în toate epistolele sale, aşa începe apostolul Pavel să scrie. Numai când a scris epistola către Galateni, apostolul fiind amărât, mulţumirea a avut un loc mai mic, pentru că îndată a trecut la mustrări pentru abaterea Galatenilor de la evanghelia harului lui Dumnezeu. Aici, apostolul îşi arată mulţumirea sub formă de rugăciune către Dumnezeu.
Negreşit, una este să-i mulţumeşti cuiva pentru bucuria pe care ţi-a făcut-o fie printr-o scrisoare, fie printr-o veste bună, fie pentru altceva — şi alta este să mergi înaintea lui Dumnezeu şi să-I mulţumeşti pentru toate. A mulţumi unul altuia este lucru de bun simţ. A mulţumi însă lui Dumnezeu pentru toate, aceasta numai în şcoala Domnului Isus se învaţă. Am putea noi să mulţumim acum pentru toţi câţi se găsesc aici de faţă ca fraţi şi surori în Domnul Hristos?
Apostolul spune: „pentru voi toţi". El cunoştea pe toţi Tesalonicenii credincioşi. Nu era mult timp de când plecase de acolo. Vreo trei săptămâni stătuse acolo şi în timpul acesta îi cunoscuse pe toţi. De aceea poate să mulţumească lui Dumnezeu pentru toţi. Când adunarea este mare, poate că nu-i cunoşti pe toţi cum ai vrea; când însă adunarea este mică, îi cunoşti şi poţi să-i aduci înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Cine face lucrul acesta îşi lărgeşte inima, iar Dumnezeu poate să toarne în ea tot mai multă dragoste de fraţi.
Cei ce au obiceiul de a vorbi de rău în dos, ar face mai bine dacă s-ar ruga pentru aceia pe care îi vorbesc şi ar pune astfel capăt vorbirii de rău. Vorbirea de rău în dos este un cancer care roade unele adunări. Răul acesta ar putea fi biruit prin bine, dacă adică cei ce-l fac s-ar ruga pentru cei pe care-l vorbesc de rău în dos. Ce bine ar fi dacă cei credincioşi ar ajuta la curmarea acestui rău şi atunci când cineva începe să vorbească de rău pe cineva, l-ar întrerupe cu vorba: mai bine ne-am ruga pentru el decât l-am vorbi aşa cum îl vorbim.
Apostolul spune Tesalonicenilor că îşi aduce aminte fără încetare de ei toţi, înaintea lui Dumnezeu. Nu ştiu cât timp întrebuinţa Pavel în rugăciune, dar dacă aducea înaintea Domnului pe fiecare în parte, avea nevoie de mult timp.
„Ne aducem aminte fără încetare înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii voastre". Aici sunt cele trei virtuţi creştine: credinţa, dragostea şi nădejdea. Credinţa lucrează, dragostea se osteneşte şi nădejdea stăruie, deci este tare.
A avea credinţă nu înseamnă numai a fi primit unele cunoştinţe cu capul. Nu. Prin credinţă se face înăuntru o mare lucrare, pentru că prin ea suntem puşi în legătură cu izvorul de putere care este Domnul Isus, vita cea adevărată. Si dacă El ne umple inima, atunci credinţa nu stă în nelucrare, căci din ce este plină inima, din aceea vorbeşte gura. Credinţa lucrează; iar dacă nu lucrează, se ofileşte. De ce atâţia în care s-a făcut oarecare lucrare, nu dau înainte? Pentru că se ruşinează de numele Domnului Hristos si nu vor ca si alţii să ştie că ei sunt credincioşi. Se tem ca nu cumva să le zică cineva: „Vai, ce am auzit eu despre dumneata? Mergi undeva la o adunare..." „A, nu, dragă, mă duc şi eu acolo cum se poate duce oricine, orice om..." Nu este de mirare atunci că mica lumină care s-a aprins, se stinge. Unde este însă credinţa care trebuie să fie, abia aştepţi să-ţi vină cineva în casă, ca să-i poţi spune ceva din cele ce-ţi umplu inima.
Se întâmplă însă că dacă noi nu îndrăznim să mărturisim pe Domnul Isus, ne agaţă alţii cu vorba şi atunci trebuie să spunem ce este cu noi. Ce mare serviciu ne fac aceia care ne zgâlţâie puţin din sfiala noastră! Şi ce frumos lucrează unii fraţi simpli care îndrăznesc şi merg de-a dreptul! Unii o iau mai pe departe şi până să ajungă la centru sunt traşi spre alte lucruri. Aşa i s-a întâmplat apostolului Pavel la Atena: „Am descoperit la voi şi un altar pe care este scris: Dumnezeului necunoscut." S-a legat de aceasta şi le-a spus lucruri bune. Când însă a ajuns la centru, la Domnul Isus, Atenienii nu l-au mai ascultat. De la Atena, Pavel s-a dus la Corint. Acolo n-a mai lucrat aşa, nu i-a luat pe Corinteni pe departe, ci le-a vorbit de-a dreptul despre Domnul Hristos. De aceea şi spunea: „N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2.2). Cel plin de Domnul Isus, Îl şi mărturiseşte cu îndrăzneală, încât adesea este batjocorit, este adevărat. Dar ce a pierdut el cu aceasta? De câte ori n-am fost întâmpinaţi cu dispreţ, cu ură şi batjocură! Dar dintr-asta n-am avut nici o pagubă. Ce martori ai Domnului Isus suntem noi, dacă ne lipseşte curajul de a mărturisi? Urmăm oare pe cineva de care să ne fie ruşine? Dacă nouă ne este ruşine cu El, atunci si Lui Îi va fi ruşine cu noi. El Şi-a dat viaţa pentru noi, iar nouă să ne fie ruşine cu El?
Credinţa lucrează.Zilele acestea am primit o scrisoare în care cel ce-mi scria spunea că s-a hotărât în sufletul lui să nu treacă zi în care să nu fi mărturisit măcar la un om pe Domnul Isus. Bună hotărâre! „Vestea s-o audă toţi". Cum s-o audă? Eu tac, tu taci, el tace? Nu merge aşa. }ntre noi nu se pescuieşte cu mreaja, ci cu undiţa care scoate din apă peşte unul câte unul; între noi nu sunt oameni cu un talent mare, cum au fost pe vremuri în alte ţări, unii care au vestit evanghelia şi la câte douăzeci de mii de ascultători deodată. Dar dacă între noi nu sunt astfel de oameni, ne mulţumim a pescui şi cu undiţa. Fiecare credincios în parte trebuie să fie un pescar de oameni. Să nu mai ţinem la eul nostru, să nu ne speriem de insulte, nici de batjocuri. Să nu râdă cineva de noi pentru că am fi nişte hoţi, nişte beţivi, nişte stricati; dar că suntem credincioşi, de lucrul acesta nu ne este ruşine. Domnului Isus I-au spus: „Ai demon" şi El a răspuns doar atât: „N-am demon." Nouă, dacă ne-ar spune cineva aşa, ni s-ar părea îngrozitor.
„Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nu lăsa mâna să ti se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune" spune Eclesiastul. Da, credinţa lucrează. Cei care lucrează mai fac şi greşeli, însă este mai bine să faci greşeli şi să înaintezi. Lucrând, înveţi să lucrezi. Cei ce nu lucrează, nu sunt învioraţi, ci se ofilesc.
Însă de la început, Tesalonicenii au mărturisit cu îndrăzneală pe Domnul Isus, Pavel îşi aminteşte de acest lucru şi le spune: „Ne aducem aminte fără încetare înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre." Osteneala este mai mult decât lucrare. Ea este o lucrare mai stăruitoare, pe care o face dragostea. Unde este dragoste, acolo sunt şi picioare grăbite să meargă la sufletele cărora să le mărturisească pe Domnul Isus. Ce face pe aceşti oameni să vină până aici? se întreabă unii, iar alţii răspund: „Trebuie să li se dea bani, sigur că sunt plătiţi..." Unul te întreabă: „Ce te face pe dumneata să vii la mine, la patul meu de suferinţă?" Şi nu pricepe când îi spui că dragostea te face să-l vizitezi. „De unde şi până unde, că nu te cunosc, nu mă cunoşti", zice el mai departe. Nu pricepe când îi spui că are de a face cu un suflet pentru care Domnul Hristos S-a jertfit pe cruce şi trebuie să afle acest lucru ca să fie mântuit, dacă crede cu adevărat.
Dragostea se osteneşte.Ea dă din timpul pe care-l are. Sufletul amărât vine să-şi descarce inima, nădăjduind să găsească în mine sau în dumneata o persoană faţă de care să-şi poată spună păsul. Chiar numai faptul că i-ai dat posibilitatea să-şi descarce inima înseamnă mult. Timpul este un dar preţios din partea lui Dumnezeu şi a-l da pentru un lucru bun înseamnă mult.
Cei ce vestesc Cuvântul lui Dumnezeu să se întrebe mereu: Fac eu lucrul acesta din dragoste pentru suflete — sau pentru ce-l fac? Lucrurile pot să fie bune, dar motivele din care se fac pot să fie rele, când, de exemplu, cineva face acest lucru ca să arate că şi el este cineva sau ca să capete laude, sau din ambiţie sau din invidie pe cineva. Iată de ce am spus că cine face acest lucru trebuie să se întrebe: Din dragoste fac eu lucrul acesta sau din ce-l fac? Dacă nu este făcut din dragoste, atunci imboldul din care izvorăşte el a stricat lucrarea. Eul nu se arată în lume aşa cum este, dar pe tărâmul evangheliei când se arată este urât şi păcătos, întinat şi murdar, rău şi încăpăţânat. Iată un lucru care trebuie bine cântărit.
Aici mai aminteşte însă şi de nădejde:„Ne aducem aminte şi de tăria nădejdii voastre în Domnul Isus Hristos". Nădejdea trebuie să fie tare ca o ancoră a sufletului. Numai că ancora la vapor se aruncă în jos, pe când ancora nădejdii este aruncată în sus, unde Domnul Isus stă la dreapta Tatălui. În Domnul Isus ne-am pus nădejdea, El este ancora sufletului nostru, El ne ţine. „Pentru că Eu trăiesc, si voi veţi trăi." La cei credincioşi trebuie să se vadă o nădejde neclintită în Domnul Hristos. O astfel de nădejde nu înşală. Ea se bazează pe scumpele făgăduinţe ale lui Dumnezeu şi aşteaptă ca ele să se împlinească la timpul lor. Înaltă şi fericită nădejde pentru cel credincios este venirea Domnului Hristos! Când această nădejde este tare în suflet, ea nu te lasă să te clatini de toate valurile. Apostolul Pavel recunoaşte cu bucurie că Tesalonicenii aveau aceste virtuţi lucrate în ei de Dumnezeu, sau ca daruri din partea lui Dumnezeu.
Mai adaugă însă un lucru bun: „Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră," ştim că sunteţi aleşi de Dumnezeu. De unde ştia Pavel că Tesalonicenii sunt aleşi de Dumnezeu? Avea cumva în mână cartea cu numele celor scrişi în cartea vieţii? Dacă Pavel ar fi aici de faţă, ar răspunde el însuşi. Totuşi, din felul cum îl cunoaştem din Scriptură, putem spune că ştia bine ce spune. El era un om plin de credinţă si de Duh Sfânt si ştia să cântărească bine sufletele. Noi n-avem puterea lui de discernământ, ca să ştim dacă un suflet este ales sau nu si uneori ne înşelăm, spunând despre cineva că este credincios când nu este, sau îi tăgăduim credinţa când acela are credinţă.
În ce priveşte alegerea, ea a dat naştere la multe discuţii în tot cursul istoriei bisericii. Având în vedere că în faţa mea se găsesc oameni care n-au cunoscut discuţiile acestea zise teologice, nu pot să le aduc aici în faţă. Au fost discuţii mari şi prelungite pe chestia alegerii. Unii au ajuns până acolo că au spus că unii oameni sunt predestinaţi din veşnicie să fie copii ai lui Dumnezeu, pe când alţii sunt predestinaţi să piară pe veci. În chestia aceasta ne aflăm ca pe o muchie de cuţit şi trebuie să ne ţinem strâns lipiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Unii au găsit o pricină de poticnire în cuvintele apostolului Pavel din epistola către Romani (capitolul 9) că „nu depinde de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă... El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea;" şi au luat aceasta ca o îndreptăţire pentru neîntoarcerea lor la Dumnezeu. Apoi eu ştiu dacă sunt ales de Dumnezeu sau nu? zice câte cineva. Degeaba m-oi sili eu, dacă nu sunt între cei aleşi. Nu pot să reproduc toate părerile spuse în această chestiune.
Augustin, unul din cei de demult, a preamărit harul lui Dumnezeu în mântuire. Altul, din Apus, Pelagius, a stăruit asupra meritelor omului care îşi dă osteneală. Catolicii spun într-un fel, Luther spune într-alt fel, Calvin într-alt fel. Apostolul Pavel spune în epistola către Efesni că cei credincioşi sunt aleşi înainte de întemeierea lumii. Aceasta ne uimeşte şi ne umileşte până-n ţărână. Nici un credincios nu scoate din aceasta o pricină să se mândrească sau să se laude, că de aceea l-a ales Dumnezeu, că a fost mai bun decât alţii. În adevăr, dacă cineva a fost ales înainte de întemeierea lumii, ce merit are el în asta? N-are nici un rost să-ţi baţi capul cu întrebarea: A ales Dumnezeu pe unul şi nu pe altul? Am fost noi de faţă la sfaturile lui Dumnezeu si este Dumnezeu dator să ne dea socoteală de ce lucrează într-un fel şi nu în alt fel? Este destul că ne-a împărtăşit gândul Său, pe care dacă nu-l pricepem acum, îl vom pricepe altă dată. Alegerea însemnează: nici un merit din partea omului! Ea s-a făcut pe temeiul îndurării lui Dumnezeu. Dacă El găseşte cu cale să aleagă pe unul şi să împietrească pe altul, acesta este un act de care n-are să dea socoteală nimănui; făcând alegerea, El nu face nimănui nici o nedreptate.
Mintea noastră este scurtă si în starea noastră de azi, nu putem pătrunde tot adâncul lucrurilor. Să fim însă mulţumiţi dacă, personal, ne putem încredinţa că facem parte dintre cei aleşi, credincioşi, răscumpăraţi. Şi putem să ştim că suntem aleşi.
Dacă m-am recunoscut păcătos şi m-am pocăit şi, dacă prin credinţă am luat ce a făcut Domnul Isus ca făcut pentru mine si astfel sângele Lui m-a curătit de orice păcat, iar eu am fost atunci pecetluit cu Duhul Sfânt, mă ştiu ales de Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu mă asigură: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1.12). Iată cuvinte lămurite care nu lasă în suflet nici o îndoială. Dacă cineva a împlinit condiţia aceasta, are dovada că este ales. Cuvântul nezguduit al lui Dumnezeu îmi dă siguranţa mântuirii şi a primirii mele înaintea lui Dumnezeu.
Dar de, Cuvântul poate să-l înţeleg greşit, în folosul meu, cum îmi convine mie, va zice cineva.
Mai este si Duhul Sfânt care ne lămureşte Cuvântul. Apostolul Pavel spune: „însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu" (Romani 8.16). Aceasta este o mărturie înăuntru. Poate să zică toată lumea că nu eşti un copil al lui Dumnezeu, tu însă poţi răspunde: Ziceţi voi ce vreţi, eu ştiu că Duhul lui Dumnezeu adevereşte împreună cu duhul meu (sau duhului meu), că sunt copil al lui Dumnezeu.
Lucrul acesta se vede ori rămâne mereu un lucru lăuntric, nevăzut? Sigur că se vede. Credinţa este şi ea un lucru nevăzut, şi cu toate acestea se vede foarte bine. Când patru oameni au adus la Domnul Isus pe un slăbănog, neputând să ajungă la Domnul Isus din cauza mulţimii, au suit pe slăbănog pe acoperişul casei şi de acolo l-au coborât în faţa Domnului Isus. Domnul Isus a văzut atunci credinţa lor. În ce a văzut? În faptul că nu s-au lăsat până nu au adus pe slăbănog în faţa Lui. Credinţa deci a făcut aceasta.
Credinţa se vede în viaţă. „Eu am venit ca oile Mele sa aibă viaţă şi s-o aibă din belşug." Dacă n-ai viaţă din Dumnezeu, viaţă curată, sfântă, în care să se vadă roada Duhului, atunci degeaba este cunoştinţă. Ea este atunci un foc de paie care mai curând sau mai târziu se va stinge. La cei care sunt aleşi de Dumnezeu, credinţa se vede în viată si aşa luminează ea tot mai mult. Ea face din omul întunecat, sălbatic, răutăcios, mânios, lăudăros, mincinos, o fiinţă nouă, un chip tot mai asemenea Domnului Hristos. Aceasta este lucrarea Cuvântului si a Duhului Sfânt în el. El se ştie ales de Dumnezeu.
Deşi noi suntem născuţi mai pe urmă, am primit daruri foarte mari. Între aceste daruri este siguranţa mântuirii în sângele Domnului Hristos. Fără această siguranţă nici nu poţi avea bucurie şi pace, nu poţi şti unde mergi. Iar această siguranţă ne este dată prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt în noi.
Dar poate că va zice cineva: „Dacă la urmă voi vedea că nu sunt ales şi mă voi pomeni în faţa unei uşi închise?" Fă dumneata ce spune Dumnezeu să faci: să te pocăieşti şi să crezi în Domnul Isus. Dacă dumneata ai făcut asta, El Îsi face lucrarea de naştere din nou, de înviere totală a fiinţei noastre. La drept vorbind, însăşi pocăinţa şi credinţa, tot lucrarea Lui sunt. Viata cu Domnul Isus, viata de copil al lui Dumnezeu este aşa de minunată, că parcă o iei mereu de la început; sau, cum spune apostolul Pavel, uiţi ce este în urmă şi te arunci spre ceea ce este înainte (Filipeni 3.13). Şi astfel nu cădem de oboseală în sufletele noastre si urmărim să fim tot mai asemenea cu Domnul Isus. Duhul Sfânt este mereu de veghe în noi, ca să spună: Asta nu-Mi place, asta să n-o faci, asta să n-o mai spui. Dacă însă voi neglija Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul nu va mai fi asa de liber ca să lucreze. Prin Cuvânt lucrează Duhul Sfânt şi tot prin Cuvânt El Îşi măreşte lumina în mine. Cuvântul si Duhul Sfânt lucrează împreună în omul cel nou, în omul dinăuntru.
Apostolul caută să le facă mare bucurie Tesalonicenilor când le scrie:
„Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră. în adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci şi cu putere şi cu Duhul Sfânt si cu o mare încredere." Si noi am putea spune oricărui suflet care ia parte la vestirea evangheliei: Dacă Dumnezeu te-a pus în legătură cu evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu, nu te mai îndoi că nu vei fi ales de Dumnezeu; căci dacă nu te-ar fi ales, nu te-ar fi pus în legătură cu evanghelia. îndrăzneşte şi te încrede în Domnul Isus, priveşte-L şi urmează-L, şi vei vedea lucruri mari si minunate.