1 Împărați 6 - Templul

Trecuseră opt sute optzeci de ani de la ieșirea din Egipt. A fost atins scopul pentru care Yahve eliberase din Egipt pe poporul Său. S-a realizat, în sfârșit, ceea ce cântase Israel pe malul Mării Roșii: „Tu îi vei duce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale, la loculc pe care l-ai făcut locuinţa Ta, Doamne, locaşul sfânt, Doamne, pe care mâinile Tale l-au întemeiat“ (Ex. 15:17). Cele două lucruri despre care se vorbește în acest pasaj sunt realizate simbolic prin David și Solomon. A pregăti este altceva decât a zidi. David a pregătit totul pentru construirea templului (1 Cron. 22:14). Mai mult, el era acela căruia îi fuseseră transmise în scris planurile construcției și tot ce trebuia să cuprindă ea (1 Cron. 28:11-19). David l-a făcut pe Solomon părtaș la aceste planuri. Solomon a zidit. Mântuitorul a „pregătit“ iar Domnul a „zidit cu mâinile Lui“. Materialele pregătite de Dumnezeu pentru locuința Lui cu oamenii și împlinirea tuturor planurilor Sale sunt rodul suferințelor și respingerii adevăratului David, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care zidește și a spus: „Pe această stâncă voi zidi adunarea Mea“.

Înainte de a aborda acest subiect al construcției templului este necesar să prezentăm în câteva cuvinte semnificația acestui edificiu.

Templul, ca și cortul, era locuința lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, semnul vizibil al prezenței Sale. Acolo era tronul Lui, chivotul unde El ședea între heruvimi. Chivotul conținea tablele legii, mărturia legământului dintre Yahve și poporul Său. Dinspre Dumnezeu, acest legământ era păzit cu o cea mai mare fidelitate, neschimbat, dar era condițional. Atâta timp cât Israel îndeplinea condițiile, Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său. Dacă poporul nu era ascultător, atunci Yahve era nevoit să îl abandoneze, să părăsească tronul Său și casa Lui în Israel.

Templul era centrul închinării. Se apropiau de Dumnezeu în templul Lui prin intermediul jertfelor și al preoției. Totuși Dumnezeu rămânea inaccesibil deoarece omul în carne nu se putea apropia de El. Calea către locurile sfinte, deși era revelată simbolic, nu se arătase încă. Numai lucrarea lui Hristos o putea inaugura.

Templul, locul de închinare, era și centrul guvernării lui Israel. Dumnezeu guverna. Împăratul era numai un reprezentant responsabil pentru popor înaintea lui Dumnezeu și executorul voinței lui Yahve în guvernare.

De când Dumnezeu Și-a răscumpărat un popor pământesc, un cort sau un templu era indispensabil, acesta devenind centrul vieții lor politice și religioase. Când poporul a fost declarat „Lo-Ami“, gloria lui Dumnezeu a părăsit templul, care a dispărut după ce a fost de mai multe ori distrus și apoi reconstruit. Dar atunci când relațiile lui Yahve cu poporul Său, care nu pot fi ratate, vor fi restabilite sub noul legământ al harului, templul va apărea din nou, mai glorios ca niciodată.

Templul (ca și cortul) are o semnificație simbolică. Templul reprezintă cerul, casa Tatălui, iar noi putem aplica aceste simboluri la relațiile creștine. Orice ce se găsește acolo este o imagine a lucrurilor spirituale de care au parte creștinii, după cum vom avea ocazii să vedem pe larg.

Fiind locuința lui Dumnezeu, în mod necesar, templul este și locuința acelora care Îi aparțin (Ioan 14:2; 4:21-24). De aceea descrierea templului lui Solomon ne arată camerele preoților ca făcând corp comun cu casa. Aceasta ne face să remarcăm o diferență semnificativă între modul în care este prezentat templul în 1 Împărați 6 ți în 2 Cronici 3. În 1 Împărați locuințele preoților fac parte din casă, iar în 2 Cronici 3:9 acestea ne sunt menționate fără a indica legătura lor cu templul. În relatarea din 1 Împărați, cele două părți importante ale sistemului iudaic, altarul și perdeaua, lipsesc complet, în timp ce în Cronici ele sunt menționate. Fără acestea nu se puteau apropia de Dumnezeu. În fine, înălțimea porticului imens prin care se intra în locul sfânt este trecută sub tăcere în 1 Împărați și dată în Cronici. Din aceste fapte putem trage concluzia a priori că 1 Împărați ne prezintă templul ca locuință, iar Cronici ne prezintă templul ca locul unde omul se apropie de Dumnezeu. Trebuie să ținem cont de acest caracter când vom studia aceste capitole.

În ansamblul lui, templul este și un simbol am Adunării creștine, al Bisericii, casa spirituală, templul sfânt, locuința lui Dumnezeu prin Duhul.

În sfârșit, templul este Hristos „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica“ (Ioan 2:19). El a fost pe pământ templul în care locuia Tatăl (v. Ioan 14:10). Dar, dacă, într-un mod general, templul este Hristos, toate părțile Lui ni-l prezintă sub tot atâtea aspecte diverse. Chivotul având legea în lăuntrul lui, capacul ispășirii de deasupra chivotului, perdeaua, toate ustensilele locului sfânt și ale curții, până la pereții și temeliile edificiului, totul, absolut totul , ca și la cortul din pustiu, ne vorbește despre El. Toate ne prezintă gloria Lui, eficacitatea lucrării Lui, lumina Duhului Său, mireasma numelui Său, valoarea sângelui Său, curăția, sfințenia și gloria persoanei Sale. Indiferent în ce parte am privi, indiferent ce obiect am contempla din acest edificiu minunat, întotdeauna vom găsi perfecțiunile Celui în care Tatăl își găsește toată plăcerea și în care El S-a manifestat față de noi. Dacă intrăm în casa Tatălui, aceasta este pentru a găsi acolo manifestarea perfectă a tot ceea ce este El în persoana Fiului Său.

Odată spuse aceste lucruri, să examinăm în detaliu învățătura din capitolul nostru.

„Şi casa pe care a construit-o împăratul Solomon pentru Yahve avea lungimea de şaizeci de coţi şi lăţimea de douăzeci şi înălţimea de treizeci de coţi“ (v. 2).

La prima vedere dimensiunile templului pot părea uimitoare deoarece sunt foarte mici și acest fapt este izbitor și pentru necredincioși. Este o mare diferență între dimensiunile templului lui Solomon și sanctuarele gigantice ale Egiptului. Dar nu mărimea, ci sfințenia, ordinea perfectă, dreptatea și gloria, adică echilibrul și armonia tuturor perfecțiunilor lui Dumnezeu caracterizează casa Lui.

Dimensiunile templului erau exact dublul celor ale cortului în lungime, lățime și înălțime, iar proporțiile diferitelor părți între ele erau aceleași. În timpul traversării pustiului, cortul putea părea relativ puțin important gândind la ceea ce trebuia să fie casa lui Dumnezeu în glorie, dar tot planul lui Dumnezeu și toată ordinea casei Sale erau în acel edificiu tranzitoriu și trebuiau să se arate în el. Tot așa este și cu Biserica și de aceea apostolul îi spunea lui Timotei: „Îți scriu … ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului“ (1 Tim 3:15). În glorie, ordinea guvernării casei va fi manifestată din plin, după cum vedem în descrierea noului Ierusalim în relație cu împărăție (Apoc. 21).

Mai mult, dacă medităm la modul în care a fost construit templul, în afară de analogia uimitoare dintre dimensiunile lui și cele ale cortului, putem constata că templul nu a fost construit pe alt model decât cel al cortului. Insistăm asupra acestui aspect deoarece oamenii a căror inimă, deseori chiar fără să se îndoiască, nu are  necredință în revelația lui Dumnezeu se străduiesc mult să descopere dacă templele celor din Tir, ale asirienilor sau ale egiptenilor sau babiloneenilor au i-au slujit într-o măsură mai mare sau mai mică drept model lui Solomon, când, de fapt, el s-a folosit de modelul pe care îl avea deja. Nu era oare aceasta vrednic de adevăratul arhitect al acestui templu, care îi revelase lui David toate detaliile (1 Cron. 28), ca odinioară lui Moise detaliile cortului? Ceea ce pentru inima omenească era imposibil, fiecare dintre detalii avea un sens divin, care lega gândurile credinței de persoana și lucrarea lui Hristos.

Porticul templului, numai intrarea lui, diferea de aceste proporții care le dpdea cortul. 2 Cronici 3:4 ne spune că înălțimea lui era de o sută douăzeci de coți. Era de patru ori înălțimea casei. Corespundea simbolic pasajului din Psalmul 24: „Cine se va sui pe muntele lui Yahve? Şi cine va sta în locul sfinţeniei Sale? ... Porţi, ridicaţi-vă capetele! Şi ridicaţi-vă, porţi ale eternităţii, şi va intra Împăratul gloriei“. Acest adevărat arc de triumf era demn de împăratul gloriei, de Yahve al oștirilor, Cel tare și puternic, pentru care Solomon era doar un slab simbol.

Împrejurul templului, cu excepția, bineînțeles, a intrării, erau camerele laterale, locuințe ale preoților. Nu era nimic asemănător în cortul din pustiu, unde Dumnezeu putea, fără-ndoială în condescendența Lui, să locuiască în mijlocul unui popor carnal cu condiția să se ascundă într-un întuneric profund, dar nu putea să-i permită omului să vină să locuiască împreună cu El. Această a doua condiție se realizează aici sub domnia glorioasă a lui Solomon, după cum se va realiza pentru noi când Domnul ne va introduce în casa Tatălui. Noi toți – copiii lui Dumnezeu - aparținem acestei familii de preoți care își va avea domiciliul în jurul Capului lor, deși această casă a Tatălui este încă de acum deschisă credinței noastre și noi putem să locuim acolo chiar fiind încă în lume.

Locuințele preoților erau legate de casă, făcând corp comun cu ea, neputând fi separate de ea fără a distruge vreo parte. Zidurile templului aveau nișe care permiteau să fie puse bârne fără a le deteriora. În acest mod se obținea o adaptare perfectă a camerelor preoților la casă fără a compromite în vreun fel integritatea edificiului. Așa vom locui noi în glorie. Faptul că vom fi acolo, departe de a diminua perfecțiunea casei lui Dumnezeu, nu va face decât să o sporească. „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locuib cu ei, şi ei vor fi poporul Săuc, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor“ (Apoc. 21:3). „Şi casa, când a fost zidită, a fost zidită din piatră pregătită în totul mai înainte de a fi adusăa şi nu s-a auzit nici ciocan, nici secure, nici vreo unealtă de fier, în casă, când a fost construită“ (v. 7). La construirea templului nu se vedea nici o urmă a instrumentelor omenești. Se zidea în liniște; nu se auzea nici secure nici ciocan. Era lucrarea lui Dumnezeu; totul era pregătit dinainte. Pietrele care alcătuiau casa aveau același caracter ca și pietrele de temelie, prețioase și pregătire dinainte (7:9-12). La fel este și cu adunarea (1 Pet, 2:4-5) în măsura în care zidirea ei nu îi este încredințată omului (v. 1 Cor. 3:10-15).

În același timp, Solomon avea o responsabilitate în legătură cu construcția casei (v. 11-13). Ca atâția alții, el a eșuat, aducând ruina împărăției sale. „Dacă cei umbla în rânduielile Mele … voi locui în mijlocul fiilor lui Israel și nu voi părăsi pe poporul Meu, Israel“. Fidelitatea împăratului era singura condiție pe care o punea Dumnezeu pentru a nu abandona poporul. Binecuvântarea Lui depindea numai de această condiție.

Locul preasfânt ca și locul sfânt erau învelite în lemn de cedru. În Cuvânt, cedrul reprezintă maiestuoitatea și înălțimea, durata și fermitatea. Piatra nu se vedea nicăieri. Dar lemnul de cedru, până la plafonul de chiparos, era acoperit complet cu aur. În Cuvânt, aurul reprezintă întotdeauna dreptatea și gloria divină.

Casa era deci compusă din pietre de mare preț, pregătite, zidite pe pietre scumpe care constituiau temelia. Așa era valoarea templului în ochii lui Dumnezeu. La interior totul era sigur, durabil și, în consecință, incoruptibil, demn de măreția lui și majestatea lui Yahve. În fine, cei care intrau în templu pentru a locui cu Dumnezeu nu vedeau în jurul lor decât dreptatea divină. Până și podeau pe care călcau picioarele era îmbrăcată în aur. Omul nu poate locui cu Dumnezeu decât potrivit dreptății divine. Dealtfel, toate uneltele cortului erau fie de aur curat, fie poleite cu aur, ca altarul tămâierii, heruvimii și ușile locului sfânt.

Ca și la cortul din pustiu, locul preasfânt forma în interior un cub perfect. „Şi partea din spate, înăuntru, avea douăzeci de coţi lungime şi douăzeci de coţi lăţime şi douăzeci de coţi înălţime: şi a acoperit-o cu aur curat; şi a acoperit altarul cu cedru“ (v. 20). La fel va fi și noul Ierusalim: „lungimea lățimea și înălțimea ei sunt egale“. Rezultatul lucrării lui Dumnezeu este perfect, fără a adăuga nimic și fără a elimina nimic. Totul este rânduit după gândul arhitectului divin. Noul Ierusalim este, ca să spunem așa, un imens loc preasfânt unde poate locui Dumnezeu, ca în locul preasfânt din templu, pentru că totul de acolo corespunde sfințeniei și dreptății Sale. În ea nu există templu. „Şi nu am văzut templu în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei“ (v. 22).  Dar cetatea însăși corespunde în totul cu ceea ce este cel mai sfânt în templul lui Dumnezeu. Locul preasfânt al lui Dumnezeu este Biserica în glorie!

După cum am spus mai înainte, aici nu este menționată perdeaua. Ea este înlocuită cu o ușă de lemn de măslin (v. 31), cu două canaturi, acoperită cu aur, dând acces liber larg, permițând să se vadă ce este în locul preasfânt, cu toace că, potrivit regimului legii, lanțuri de aur sunt întinse înaintea locului preasfânt (v. 21).

Heruvimii jucau un rol important în templu. În cort ei ieșeau din capacul ispășirii și îl acopereau. Ei priveau spre ceea ce era în chivot, spre legământul legii care era acolo, scrisă pe tablele de piatră. Heruvimii, doi la număr, erau martori a ceea ce conținea chivotul (Mat. 18:16). Ei erau, în același timp, atribute ale puterii lui Dumnezeu care asigurau legământul. Din partea Lui, Dumnezeu ținea cu fidelitate legământul prin tot ceea ce Îl caracteriza în guvernarea Lui. Chivotul și heruvimii din cort fuseseră aduși în templu. Cu condiția ca împăratul să fie credincios, Dumnezeu rămânea pe tronul Lui dintre heruvimi, păzind cu fidelitate legământul pe care îl încheiase cu poporul.

Dar templul mai cuprindea alți doi heruvimi, înalți de zece coți fiecare, aripile lor atingându-se de o parte și atingând zidul de cealaltă parte. Ei priveau „spre casă“ (2 Cron. 3:13), adică spre locul preasfânt. Ei priveau spre afară deoarece în timpul domniei gloriei atributele judiciare ale lui Dumnezeu, grozave pentru omul păcătos, puteau privi spre el în binecuvântare. În capitolul nostru, unde se pune problema a locui cu Dumnezeu, nu ne sunt prezentați ca privind spre afară.

Mai multe alte detalii cu privire la ornamentele templului reclamă atenția noastră.

Zidurile erau ornamentate în exterior și interior cu heruvimi, palmieri și flori întredeschise. Aceste ornamente se vedeau de afară. Înăuntru erau acoperite de peretele de cedru. Heruvimii, după cum am văzut deja, sunt atributele guvernării drepte a lui Dumnezeu. Făpturile din Apocalipsa (4:6-7) sunt heruvimi și reprezintă: leul – forța; boul (sau vițelul) – trăinicia și răbdarea: omul – inteligența; vulturul – rapiditatea judecăților și a guvernării lui Dumnezeu. Purtătorii sau reprezentanții acestor atribute pot fi, după caz, îngeri sau sfinți (Apoc. 4:5). În capitolul de care ne ocupăm, heruvimul are un loc deosebit. Nu este nici boul, nici leul, ci ființa inteligentă. El este „heruvimul“ în contrast cu alții. Vulturul nu este menționat printre ornamentele templului, nici ale vaselor, deoarece vulturul care reprezintă rapiditatea judecăților nu se poate aplica la o guvernare stabilă și pașnică. Cap. 7:29 ne furnizează o dovadă în sprijinul acestei afirmații: „pe tăbliile care erau între îmbinări erau lei, boi şi heruvimi“. Heruvimii sunt deci aici aspectul inteligenței în guvernarea lui Dumnezeu. Această inteligență împodobește casa lui Dumnezeu. Cei care se apropie o pot vedea în orice detaliu al edificiului divin. Toate căile lui Dumnezeu în guvernarea Lui, partea exterioară, ceea ce este scrie pe ziduri, dau mărturie despre această inteligență și de această înțelepciune infinită. Mai găsim însă și o parte a gândurilor lui Dumnezeu care nu era cunoscută sub lege, fiind ascunsă și acoperită în interiorul templului, unde nici un ochi omenesc nu o putea vedea. Este vorba de planurile lui Dumnezeu. Acum inteligența divină le pătrunde și en sunt familiare deoarece Dumnezeu ni le-a revelat prin Duhul (1 cor. 2:9-10).

Palmierii au și ei semnificația lor în Cuvânt. Când Domnul a intrat în Ierusalim ca împărat al păcii, ucenicii Lui purtau ramuri de palmier înaintea Lui. Acesta este semnul triumfului pașnic al unei domnii care trebuie să fie inaugurată. La fel și mulțimea imensă din Apocalipsa 7 poartă ramuri de palmier în mâini, celebrând triumful Mielului. Palmierii de la Elim sunt semnul protecției în pustiu; ramura de palmier (Isa. 9:14) este o protecție care oferă adăpost. Ramurile de palmier (Lev. 23) erau folosite la sărbătoarea corturilor, simbol al sărbătorii milenare, când poporul va locui sub palmieri și sub alte ramuri verzi și va avea parte de odihna universală a împărăției, dar nu fără a-și aduce aminte de anii de încercări din pustiu. Palmierii simbolizau deci pacea, securitatea și triumful împărăției dreptății.

Florile întredeschise sunt emblema unui nou anotimp, al începutului primăverii (Cânt. 2:12). În Ps. 92:12-13 vedem că „cel drept va înverzi ca palmierul … Cei care sunt sădiți în casa lui Yahve vor înflori în curţile Dumnezeului nostru“. Astfel, sunt simboluri nu numai ale împărăției ci și ale celor care îi aparțin. Va fi o concordanță perfectă între gloriile împărăției și cei care vor avea parte de ele, între casa Tatălui și cei care vor locui în ea. Și totul va fi în acord perfect cu Hristos, adevăratul Solomon. A lui este inteligența deoarece peste el ca om se odihnește Duhul lui Yahve, „duh de înțelepciune și de pricepere, de sfat și de putere, duh de cunoștință și temere de Yahve“ (Isa 11:2). El este „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternității, Domn al păcii“ (Isa. 9:6). El este adevăratul fiu al lui David și coroana lui va înflori (Ps. 132:18).

Inteligența divină, pacea perfectă, frumusețea, prospețimea și bucuria caracterizează această scenă la care vom participa și noi, fiind asemenea lui Hristos și împreună cu El, purtătorul tuturor acestor glorii.

Heruvimii se regăsesc împreună cu palmierii și florile pe ușile locului preasfânt (v. 32). Acesta este singurul loc din interiorul locului sfânt unde se pot vedea heruvimi. Ca și perdeaua pe care ei o înlocuiesc, ușile Îl reprezintă pe Hristos, care jertfindu-Se pe Sine ne-a deschis calea de acces până la Dumnezeu. În sanctuar, înțelepciunea lui Dumnezeu poate fi contemplată numai acolo. Hristos pe cruce este înțelepciunea lui Dumnezeu. Prin crucea Lui noi intrăm în sanctuar având pace deplină, bucurie deplină și-L putem lăuda într-un mod inteligent pe Mielul care a fost junghiat.

Pereții de cedru nu aveau aceleași decorațiuni, ci erau ornate numai cu flori întredeschise și colocinți (v. 18) (sau cu muguri, pentru că aceasta ar putea fi semnificația cuvântului). Acolo se vedea reprezentarea unei înfloriri continue, a unei reînnoiri pline de prospețime și de frumusețe în relație cu odihna lui Dumnezeu, cu o bucurie eternă acoperită de gloria divină și protejată de aceasta, în templul lui Dumnezeu, care pentru noi este casa Tatălui.