1 Împărați 4 - Gloria împărăției

Acest capitol ne vorbește despre ordinea interioară și de strălucirea împărăției lui Solomon, dar și despre gloria ei morală caracterizată prin înțelepciunea împăratului.

Tot Israelul era reunit sub sceptrul lui (v. 1), alcătuind astfel o unitate în pace cum nu a cunoscut în tinpul domniei tatălui său. Cei șapte ani la Henron, revolta lui Absalom, cea a lui Șeba, fiul lui Bicri și cea a lui Adonia dovedesc aceasta. Acum totul este în ordine și demn de această domnie glorioasă, dar vedem numai unsprezece căpetenii (v. 2-6). Ordinea perfectă în guvernarea pe pământ, reprezentată prin numărul doisprezece, nu a fost atinsă și nu va fi atinsă până la venirea Celui mai mare decât Solomon.

Azaria, fiul lui Țadoc, este în fruntea căpeteniilor. „El este acela care făcea slujba de preot în casa pe care a construit-o Solomon în Ierusalim“ (1 Cron. 5:10). El a primit cea mai înaltă funcție. Templul urmasă devină centrul întregii ordini a împărăției solomonice, cum va fi pe pământ la instaurarea împărăției milenare a lui Hristos (v. Ezec. 40-48). Abiatar însuși (v. 4), care fusese scos din preoție, este socotit printre căpetenii alături de Țadoc. El purtase chivotul și fusese părtaș la toate suferințele lui David și, cu toate că slujba i-a fost luată, domnul lui nu a vrut ca el să fie privat de demnitatea pe care a acordat-o tuturor celor care au suferit împreună cu împăratul respins.

Printre cei doisprezece administratori ai lui Solomon (v. 7-19) găsim doi care se căsătoriseră cu fiice ale împăratului, onoare acordată fiului acelui Abinadab care primise chivotul și îl păzise timp de douăzeci de ani în casa de pe deal. Acesta era un titlu de noblețe înaintea împăratului, acela de a face parte din familia care veghease cu religiozitate asupra chivotului lui Yahve.

O onoare asemănătoare i-a fost acordată lui Ahimaaț, fiul lui Țadoc, care i-a fost credincios lui David punându-și viața în primejdie, despre care bătrânul împărat a dat mărturie: „Este un om de bine, aduce vești bune“. El a fost primul care i-a anunțat lui David victoria care i-a redat tronul și primul care l-a asigurat pentru moștenitorul rânduit de Dumnezeu.

Versetele de la 20 la 28 ne descriu starea poporului sub domnia lui Solomon și caracterul acestei domnii. „Iuda şi Israel erau mulţi la număr, ca nisipul care este lângă mare“ (v. 20). Atunci s-a împlinit promisiunea făcută lui Avraam când l-a oferit pe fiul său pe altar (Gen. 22:17), chiar dacă parțial, deoarece sămânța lui trebuia să fie „ca stelele cerurilor și ca nisipul de pe malul mării“. Promisiunea se va împlini complet numai în perioada domniei milenare a lui Hristos, unde, în ceea ce-l privește pe Israel, cele două părți ale împărăției, cea cerească și cea pământească, vor fi într-un acord perfect, stabilite pentru totdeauna. Aici însă, poporul este la număr ca nisipul mării. Supușii lui Solomon mâncau, beau și se desfătau (v. 20). Ei aveau abundența materială; nu mai existau nevoi care să nu fie satisfăcute. Bucuria umple inimile; peste tot este siguranță (v. 25). Fiecare își are proprietatea lui și stă sub vie și sub smochin. Ceea oamenii ce caută zadarnic în lumea aceasta plină de nelegiuire, din care Hristos a fost înlăturat, se va realiza atunci când Domnul va fi recunoscut de toți și va stăpâni peste toate împărățiile pământului (v. 21, 24). Și nu numai atât, ci această domnie puternică universală va fi o domnie a păcii universale. „Avea pace pretutindeni în jurul lui“. Toată prosperitatea, toate resursele împărăției, slujeau la înălțarea împăratului, contribuind la gloria lui (v. 22-23; 26-28).

Dar cea mai proeminentă caracteristică a acestei domnii universale este aspectul ei moral, mult mai glorios decât partea ei materială (v/ 29-34). „Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune şi foarte multă pricepere şi o inimă deschisă, ca nisipul care este pe ţărmul mării“ (v. 29). Dumnezeu îi dăduse lui Solomon înțelepciunea și discernământul moral cu aplicații în toate lucrurile, cu privire la bine, la rău, la diferitele împrejurări în care se află omul și a avut cunoștință cum să se poarte față de aceste lucruri. Acest discernământ moral se întâlnește numai acolo unde există teama de Yahve, care, după cum am văzut, l-a caracterizat pe Solomon la începutul carierei sale. Cuvântul lui dumnezeu este mijlocul prin care ne este comunicată această înțelepciune; de aceea Solomon i-a cerut lui Dumnezeu „o inimă care ascultă“. Această înțelepciune și-a găsit expresia în Proverbele lui Solomon, care au devenit parte a cuvântului lui Dumnezeu.

„Și o foarte mare inteligență“. Inteligența lui Solomon era la fel de mare ca și înțelepciunea lui, de care era strâns legată. Inteligența este capacitatea de a înțelege și de a-ți însuși gândurile lui Dumnezeu în așa fel încât le poți transmite altora. În afară de acestea, el avea „o inimă deschisă, ca nisipul care este pe ţărmul mării“, o inimă capabilă să cuprindă tot poporul (v. 20), să se identifice cu Israel, îngrijindu-se potrivit dragostei sale pentru a satisface toate nevoile lor, răspunzând la toate interesele lor, care deveneau interesele lui. Nu ne vorbește aceasta de Hristos, de ceea ce el va manifesta din plin când ne va fi introdus în odihna glorioasă a prezenței Sale, când inima Lui, de o lărgime divină, ne va cuprinde pe toți, când „se va odihni în dragostea lui“ (Țef. 3:17).

În v. 33 și 34 ne este descrisă inteligența lui Solomon. În domnia lui a fost mai mult decât o dominație materială. Inteligența ei domina totul. „Şi a vorbit despre copaci, de la cedrul care este în Liban, până la isopul care răsare din zid; şi a vorbit despre animale şi despre păsări şi despre târâtoare şi despre peşti“ (v. 33). Adam avusese stăpânire „peste peştii mării şi peste păsările cerurilor şi peste vite şi peste tot pământul şi peste orice târâtoare care se tâ-răşte pe pământ“ (Gem. 1:26). Dumnezeu îi dăduse lui Noe să fie „orice animal al pământului şi peste orice pasăre a cerurilor, cu tot ce se mişcă pe pământ, şi peste toţi peştii mării“ (Gen. 9:2). Mai târziu, Dumnezeul cerurilor a dat „toate fiarele câmpului și toate păsările cerurilor“ în mâinile împăratului națiunilor și i-a dat să stăpânească pese oameni. Despre Solomon nu se spun asemenea lucruri, dar înțelepciunea lui domina toate lucrurile, de la cedru până la isop, de la fiare până la pești. El le cunoștea viața, rostul, relațiile dintre ele și cu ansamblul creației, exemplele pe care Dumnezeu le furniza prin ele pentru viața oamenilor și a vorbit despre toate acestea. Știința modernă cu pretențiile ei nu este decât o mulțime de necunoscute alături de certitudini. Dar Solomon nu avea o dominație universală asupra acestor două aspecte, aceasta fiind rezervată Aceluia care este mai mare decât Solomon, celui de-al doilea Adam; „L-ai încununat cu glorie şi cu onoare. L-ai făcut să stăpânească peste lucrările mâinilor Tale; ai pus toate sub picioarele lui: oi şi boi, toate, şi, de asemenea, fiarele câmpului; păsările cerurilor şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor“ (Ps. 8:5-8). Despre el se spune de asemenea „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!“ (Apoc. 5:12)

Domnia lui Solomon este doar o palidă imagine a celei a lui Hristos când va avea „marginile pământului în stăpânire“ (Ps. 2:8). Împăratul lui Israel stăpânea „peste toți împărații de dincoace de râu“, „până la țara filistenilor și până la hotarul Egiptului“ (v. 24, 21). Acestea erau limitele pe care Yahve le rânduise pentru Israel în Iosua 1:4, dar, atunci când era vorba de înțelepciunea lui Solomon, ea depășea cu mult aceste limite pentru că toate popoarele veneau să îl asculte și toți împărații pământului veneau să îl întrebe (v. 34). Vedem că se realiza simbolic ceea ce ni se spune despre Hristos: „Iată, Te-am dat să fii lumină națiunilor și să fii mântuirea Mea până la capătul pământului“.

„Înţelepciunea lui Solomon a întrecut înţelepciunea tuturor fiilor răsăritului şi toată înţelepciunea Egiptului. Şi era mai înţelept decât toţi oamenii, decât Etan ezrahitul şi decât Heman şi Calcol şi Darda, fiii lui Mahol“ (v. 30-31). Nu ni se spune despre aceștia din urmă decât în 1 Cron. 2:6, dar avem în Cuvânt indicații despre înțelepciunea lui Etan și Heman. Heman ezrahitul este autorul inspirat al Psalmului 88, iar Etan ezrahitul al Psalmului 89. Ce înțelepciune cuprind acești psalmi? Psalmul 88 are un caracter cu totul deosebit, pe care nici un alt Psalm nu-l reproduce în acest grad: ni-l prezintă pe Israel convins că a călcat legea și că este sub consecințele acestei neascultări. Nimic nu poate fi mai groaznic. Partea lui este moartea. mormântul, nimicirea și întunericul. Mai mult chiar, mânia lui Yahve a apăsat asupra lui și l-a copleșit cu toate valurile ei. El strigă în zadar (v. 1, 9, 13). Este respins, Dumnezeu i-a ascuns fața Lui. flăcările mâniei lui Yahve au trecut peste el și este nimicit de groază. Dumnezeu i-a îndepărtat de el pe toți cei care ar fi putut să-i arate simpatie. Și care este concluzia? Nici una! Nici un licăr de speranță. Un suflet care strigă și Dumnezeu nu răspunde.

Să reținem că acest psalm este singura mărturie despre înțelepciunea lui Heman. Mare și imensă înțelepciune aceea care, meditând la responsabilitatea omului față de cerințele dreptății și sfințeniei divine, constată că situația este fără ieșire și că legea, care măsoară această responsabilitate, trebuie să-l arunce pe om în întunericul morții, departe pentru totdeauna de fața lui Dumnezeu.

Prin înțelepciune, Heman a ajuns la ceea ce Dumnezeu dorea să-l învețe pe om prin legea lui Moise. Cu această experiență trebuie să se încheie lungile secole ale istoriei omului și aceasta trebuie să fie baza pentru Evanghelie. Nu era oare duhul acestui om convins de aceasta? Nu-i așa că citind acest Psalm parcă am citi în epistola către romani descrierea legii care îl omoară pe păcătos?

În Psalmul 89 ne învață înțelepciunea lui Etan. Despre ce ne spune acest înțelept? Despre har. Acest Psalm este cel al promisiunilor neschimbate ale lui Dumnezeu și al harurilor asigurate ale lui David. Relațiile acestui popor în temeiul legii nu pot duce decât la întuneric ca urmare a judecății și la moarte. Aceste relații în temeiul legământului harului făcut cu David are următoarea finalitate: „Bunătatea va fi întărită pentru totdeauna; chiar în ceruri vei întări credincioşia Ta“ (v. 2) – în ceruri, unde nimic nu o va putea afecta. Este minunat! Acest psalm este un imn al harului și al gloriei lui Dumnezeu pe care acest har o întărește și o scoate în evidență. Sunt celebrate dreptatea, judecata, bunătatea, adevărul, fidelitatea și puterea lui Dumnezeu manifestate într-o persoană care este centrul și cheia Psalmului, adevăratul David, înălțat ca ales din popor, Unsul lui Yahve (v. 19-20), Acela care fa fi făcut întâi-născut, „cel mai înălțat dintre împărații pământului“ (v. 27), Acela de la care El nu-Și va retrage nicicând bunătatea, față de care nu-Și va dezminți fidelitatea (v. 33), a cărui sămânță va fi pentru totdeauna, al cărui tron va fi ca soarele înaintea lui Yahve (v. 36).

Fără-ndoială, din acest minunat tablou al harului, văzut în adevăratul David și în tronul glorios, nu putea să lipsească problema responsabilității fiului lui David (v. 30-32), dar chiar și această scenă întunecată în sine se încheie prin binecuvântare: „Binecuvântat fie Yahve pentru totdeauna!“ (v. 52).

Toate învățăturile înțelepciunii date prin gura acestor doi oameni ai lui Dumnezeu, unul arătând că regimul legii duce la blestem și la întunericul morții, iar celălalt că regimul harului bazat pe adevăratul David duce la gloria eternă. Cel dintâi proclamă sfârșitul omului cel vechi, iar cel de-al doilea domnia fără sfârșit a omului cel nou.

Ce trebuia să fie atunci înțelepciunea lui Solomon pentru a-i depăși pe aceștia doi!