Şi în iudaism există opere mai recente în acest gen

Exista în mod special un text care prezenta mari dificultăţi pentru rabini, şi anume capitolul 53 din Isaia. Cine să fie oare acela despre care profetul spune că: “Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui”? (v. 10) Ei bine, cu ceva inventivitate, în a doua jumătate a secolului XX s-a găsit un răspuns şi la această mare întrebare. Astfel, cel despre care se spune că “ Domnului I-a plăcut să-L zdrobească” este poporul Israel. Doar nu a fost el zdrobit în decursul secolelor prin atâtea pogromuri, iar între 1933 şi 1945 naziştii au făcut peste şase milioane de victime din rândul lui? Iar după aceea poporul a “renăscut” şi a întemeiat statul Israel. Este vorba despre ceea ce în lumea întreagă este cunoscut sub numele de holocaust. Dar de unde provine acest termen? Provine de la cuvântul ὁλόκαυστος din traducerea Septuaginta a Vechiului Testament. Acest cuvânt a fost compus din ὅλος – care înseamnă întreg şi καυστός – care înseamnă ars. Este vorba despre acea jertfă care, în traducerile în română, este numită “ardere de tot”, deci acea jertfă care era în întregime numai pentru Dumnezeu (în timp ce din alte jertfe mâncau preoţii şi chiar şi cel care aducea jertfa). În cartea Levitic este scris că este o jertfă “de mireasmă plăcută Domnului”. şi mai să zici că ar avea dreptate, pentru că pare să se potrivească atât de bine, nu? Doar poporul Israel a fost desemnat de nazişti ca fiind cauza tuturor relelor din lume, astfel încât “groapa lui a fost rânduită cu cei răi”. Şi totuşi, aceştia care susţin această teorie parcă nu ţin cont de faptul că în cartea Levitic este scris că jertfa de ardere de tot trebuia să fie un animal “fără cusur” sau “perfect”. Sigur că milioanele de victime din rândul evreilor au fost, în marea lor majoritate, ceea ce putem, pe bună dreptate, numi “oameni nevinovaţi”, adică cu nimic mai răi decât alţii din alte naţiuni, dar nu cred că s-ar putea spune că acele milioane de oameni au fost “perfecţi”. Şi apoi, dacă a fost o ardere (pentru că în cuptoarele de la Auschwitz, chiar au ars, în sensul cel mai propriu, aproximativ un milion de evrei), totuşi acea ardere nu a fost chiar “de tot”, pentru că, dacă ar fi fost să fie “de tot”, atunci naziştii şi-ar fi atins scopul de a-i extermina complet pe evrei, dar au mai rămas în lumea întreagă mai multe milioane de evrei, dintre care mulţi – mai ales din America, din Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă - nu au trecut prin acest “holocaust”. Şi apoi, cum se face că în Isaia 53 este scris clar că o singură persoană suferă şi moare şi apoi trăieşte? Nu cumva aceasta nu prea se potriveşte cu teoria că este vorba de un popor? Se potriveşte oare ca despre poporul Israel să se spună: “Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi”? Adică cum? Cine oare poate fi vindecat prin rănile poporului evreu? Şi apoi, dacă este să considerăm că ar fi vorba de poporul Israel, atunci cum oare: “Robul Meu cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor”? Pe cine oare a “îndreptăţit” genocidul împotriva evreilor? Nu spun că cineva ar fi sau ar fi trebuit să fie îndreptăţit pentru acest genocid, nici nu gândesc că aceia care au fost condamnaţi la moarte pentru acel genocid s-ar fi cuvenit cumva să fie iertaţi, dar nu se poate să nu constat că acele crime în masă nu au îndreptăţit pe nimeni. Iată deci mai multe indicii că această teorie este o ficţiune. şi, aşa cum ştiu toţi cei care se mărturisesc creştini - indiferent din ce denominaţiune ar fi ei - şi au citit măcar o dată acest text, numai Isus este Acela care a împlinit întocmai ceea ce este scris în acest text. Isus este “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, omul perfect, în care Dumnezeu Îşi găseşte toată plăcerea şi singurul care S-a dat pe sine Însuşi ca ardere de tot. Această interpretare este susţinută si de alte texte din Vechiul Testament, cum ar fi cel din capitolul 12 din Zaharia, unde este scris că familia casei lui David (seminţia din care au fost regii Israelului) şi familia casei lui Levi (din care sunt preoţii) şi locuitorii Ierusalimului “ vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns; şi vor boci pentru El, cum boceşte cineva pentru singurul lui fiu, şi se vor amărî pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut” (v Zaharia 12.10-14). Şi, de asemenea, citind Psalmul 22, nu se poate să nu recunoaştem, printre metafore, descrierea clară a morţii prin crucificare – “Mi-au străpuns mâinile şi picioarele” -, care corespunde bine cu ceea ce spune Zaharia. Cum altfel să înţelegem decât că rămăşiţa credincioasă a lui Israel va recunoaşte că Isus, acela pe care strămoşii lor L-au străpuns, este Mesia pe care-L aşteptau ei, şi de aceea vor plânge?

Acei rabini care susţin această teorie a holocaustului (nu neg genocidul împotriva evreilor şi nici nu pot face altceva decât să condamn acest genocid, dar nu pot fi de acord nu această semnificaţie pe care rabinii o atribuie genocidului) par să nu ţină cont de ceea ce le spunea însuşi Moise, în care ei se încred, în cartea Deuteronom: “Să ştii că nu pentru dreptatea ta îţi dă Domnul, Dumnezeul tău, această ţară bună ca s-o stăpâneşti, pentru că tu eşti un popor cu grumazul înţepenit” (9.6). Apoi, printre ultimele cevinte ale lui Moise au fost următoarele: “Luaţi cartea aceasta a legii şi puneţi-o alături de chivotul legământului Domnului Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca mărturie împotriva ta. Pentru că eu cunosc răzvrătirea ta şi grumazul tău înţepenit. Iată, încă fiind eu viu cu voi, astăzi, v-aţi răzvrătit împotriva Domnului şi cu cât mai mult după moartea mea!” (Deuteronom 31.27). Adică Domnul a ales poporul Israel pentru a-şi arăta bunătatea faţă de ei, dar această alegere nu se bazează nicidecum pe faptul că ei ar avea nişte calităţi care i-ar face să fie mai buni decât alte popoare. Deci nimic de natură să încurajeze mândria naţională a acestor farisei ai zilelor noastre.

Consider că următoarele fapte arată destul de clar care sunt roadele naţionalismului născut din această interpretare cu privire la holocaust. Magen David Adom – ceea ce este echivalentul Crucii Roşii în statul Israel – refuză să accepte sângele donat de cetăţenii israelieni originari din Etiopia. Dacă ar fi fost vorba ca acei cetăţeni israelieni să dorească să aibă anumite funcţii religioase, atunci, potrivit legii date prin Moise, aşa ceva ar fi fost inacceptabil pentru că erau urmaşi ai unor familii mixte, nu ai unei familii pur evreeşti, dar în această situaţie era vorba doar de sânge pentru transfuzii, din acela care doar ajută menţinerea în viaţă pentru un timp a celor care au avut o hemoragie puternică fără a modifica cumva nici anatomia, nici fiziologia, nici spiritualitatea celui care primeşte acea transfuzie. şi nici nu s-a pus problema ca sângele să fie testat că nu este purtător de boli, ci a fost refuzat numai pentru că era de la etiopieni, ca şi cum aceia nu ar fi fost “curaţi” potrivit legii ceremoniale şi i-ar fi “întinat pe evreii puri”. Nu s-ar părea că aceia care procedează aşa nu iau aminte la ceea ce le spunea Moise: “Să iubiţi pe străin, pentru că aţi fost străini în ţara Egiptului”? (Deuteronom 19.11) şi aceasta cu atât mai mult cu cât acei străini se supun legilor statului Israel şi chiar au fost în serviciul militar pentru apărarea statului Israel! Sigur că poporul Israel va avea parte de binecuvântări deosebite din partea Domnului, dar acest naţionalism şi rasism este ceva contrar nu numai democraţiei ci şi spiritului Scripturii, iar Ioan Botezătorul spunea: “Faceţi deci rod vrednice de pocăinţă; şi nu vă gândiţi să ziceţi în voi înşivă: «Avem pe Avraam ca tată!»; pentru că vă spun că Dumnezeu poate din pietrele acestea să ridice copii lui Avraam” (Matei 3.8-9) şi apostolul Pavel spunea: “nu copiii cărnii (deci nu neapărat toţi cei din familii pur evreeşti) sunt copii ai lui Dumnezeu” (v Romani 9.6-13). Iată deci, cum omul carnal, având o fiere păcătoasă, atât în iudaism cât şi în creştinism, nu poate decât să se îngâmfe şi să se mândrească faţă de alţii atunci când Dumnezeu Îşi arată bunătatea şi dragostea Lui faţă de el! Dar, cu toate acestea, prin harul său, Domnul şi-a păstrat, în orice epocă istorică, o rămăşiţă credincioasă, chiar dacă aceasta nu s-a făcut cunoscută prin fapte remarcabile, de natură să fie consemnate de istorici, şi chiar dacă acea rămăşiţă credincioasă nu s-a bucurat de lumina deplină a harului Său, ci doar o slabă sclipire a lui.