Au şi protestanţii “capodoperele” lor în acest gen

Pe parcursul secolului al şaisprezecelea, prin intermediul tipăriturilor, ideile reformatorilor s-au răspândit mult în vestul Europei. Cam în aceeaşi perioadă de timp au avut revelaţii remarcabile Luther, Zwingli, Calvin şi alţi învăţaţi. Mulţi oameni au ajuns să fie luminaţi că mântuirea sufletului nu poate fi dobândită prin respectarea cu stricteţe a ritualurilor bisericii, ci că “cel drept va trăi prin credinţă”, şi anume prin credinţa în jertfa desăvârşită a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, care curăţeşte de orice păcat. Dar în acea perioadă nu au fost totuşi învăţături pur biblice, ci cu adevărul scripturii – pentru că acei oameni remarcabili au avut parte de revelaţii din scriptură şi – s-au amestecat interese politice şi economice şi dorinţa naturală a omului de a se emancipa de sub tirania spirituală care ţinuse sufletele în întuneric şi teamă mai multe secole. În mod trist, vrăjmaşul şi-a făcut lucrarea obişnuită de a semăna neghină, astfel încât, la majoritatea oamenilor, au ajuns ca dominante să fie interesele omeneşti şi dorinţele de libertate şi independenţă şi nu dorinţa de a-I fi plăcut Domnului. Şi totuşi a fost o lucrare remarcabilă: Biblia a ajuns să fie tipărită şi răspândită pe scară largă şi până şi oamenii cei mai simpli au ajuns să aibă cunoştinţe din cuvântul lui Dumnezeu.

În Anglia şi Scoţia Biblia ajunsese să fie larg răspândită şi cea mai mare parte a poporului abandonase ritualurile şi superstiţiile catolice. Dar tocmai dintre cei care susţineau protestantismul au răsărit ficţiuni din cele mai rele, de natură să compromită numele de creştin. Astfel, regele James al VI-lea al Scoţiei (care a devenit în 1601 James I al Angliei, unind sub acelaşi rege Scoţia şi Anglia) a publicat în 1597 lucrarea Daemonologie, care are intenţia declarată de a le prezenta creştinilor modalităţile de a recunoaşte magia şi lucrările duhurilor necurate şi de a pedepsi cu toată asprimea vrăjitoarele şi vrăjitorii. Nu credem că are sens să pierdem vremea citind asemenea speculaţii ale cuiva care, în mod evident s-a “amestecat în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale, neţinându-se strâns de Capul” (adică Hristos, v. Coloseni 1.18-19) şi, părăsind terenul sigur al Scripturii, a mers foarte departe cu speculaţii cu privire la practicile oculte şi vrăjitorie. În ceea ce priveşte valoarea acestei lucrări putem aplica fără greş criteriul pe care Domnul Isus îl dădea pentru recunoaşterea profeţilor falşi: “după roadele lor îi veţi cunoaşte”. Iar roadele au fost că, timp de aproape un secol, au avut loc în Anglia şi Scoţia mai multe procese pentru vrăjitorie care au dus la uciderea unor persoane pentru acuzaţii din cele mai absurde, cum ar fi că ar fi împiedicat procesul de fermentaţie al berii, că ar fi vrăjit porcii, că ar fi provocat furtuni, şi, bineînţeles, că, prin vrăjitorie, ar fi provocat moartea unor persoane care au fost lovite de boli necunoscute în acea vreme. şi aceste practici au ca pretins temei biblic doar versetul “pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască” (Exod 22.18). Câte ficţiuni au trebuit adăugate la aceasta pentru a ajunge la uciderea mai multor sute de persoane în Anglia şi Scoţia între sfârşitul secolului al şaisprezecelea şi sfârşitul secolului al şaptesprezecelea! şi ce ruşine este aşaceva pentru creştinătate!

Un aspect care a facilitat dezvoltarea multor ficţiuni pe terenul creştinismului protestant este afirmarea libertăţii individuale. Omul scăpat de sub tirania spirituală a catolicismului, în loc ca “orice gând să-l înrobească ascultării de Hristos”, a găsit de cuviinţă să-şi afirme cu tărie independenţa în chestiunile spirituale în loc să “păstreze unitatea Duhului în legătura păcii” (v. Efes. 4.3). În catolicism unitatea era menţinută prin teama că preoţii îi pot închide omului uşa raiului şi îl pot trimite în iad, iar dacă aceasta nu funcţiona, era menţinută prin teroarea inchiziţiei şi a rugului; în schimb, în protestantism s-a ajuns să fie proclamată independenţa, cumva ca şi cum Isus Hristos i-ar conduce pe ai săi la dezordine şi anarhie. Considerăm că această evoluţie este descrisă destul de sugestiv de mărturia unui “un profet de-al lor” (v. Tit 1.12), şi anume James Fenimore Cooper, care spunea: “În America plaga sectarismului este întinsă în toată ţara. Nemulţumindu-se să recunoască supremaţia Divinităţii şi să ridice temple pentru a-L onora, în care oricine să se poată închina cu tot respectul, mândria şi vanitatea gândirii omeneşti s-a manifestat în închinarea noastră întinând-o, iar casele care s-ar cuveni să fie ale lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi numai pentru El, pentru ca acolo să I se aducă închinarea credinţei în supunere, sunt prea adesea doar nişte şcoli care se deosebesc prin chestiuni metafizice inutile. Naţiunea este mai curând sectară decât creştină”. Ce teren putea fi deci mai favorabil pentru cele mai diverse ficţiuni dezvoltate pornind de la câte un crâmpei de adevăr din Scriptură şi pentru teorii elaborate de oameni care nu ţin cont de faptul că “judecăţile Domnului sunt adevăr, sunt drepte toate împreună” (Ps. 19.9), ci scot din context câte ceva care se potriveşte mai bine cu interesele lor sau cu dispoziţia lor naturală pentru a deveni liderii unei denominaţiuni care se mărturiseşte a fi creştină? Pe acest teren fiecare denominaţiune se deosebeşte de celelalte prin ficţiunile favorite pe care le-a adoptat.

După ce prin lucrarea diabolică a denaturat botezul şi frângerea pâinii, vrăjmaşul nu se putea să nu caute să compromită şi adevărul scump al venirii Domnului Isus, redescoperit abia în secolul al nouăsprezecelea. Mai mulţi creştini adevăraţi ajunseseră să aştepte venirea Domnului Isus. Se putea oare ca vrăjmaşul să nu caute să compromită şi să ridiculizeze această speranţă scripturistică? Şi cum altfel să o ridiculizeze decât amestecând ficţiuni născocite de mintea omului cu adevărul scripturii. Aceste născociri s-au manifestat în domeniul prezicerii venirii Domnului. Una dintre cele mai elaborate a fost cea a predicatorului baptist William Miller, care, prin 1822, a considerat că cele “două mii trei sute de seri şi dimineţi” din Daniel 8.14 ar fi, de fapt, două mii trei sute de ani şi că acea perioadă ar începe în anul 457 înainte de Hristos, când a fost dat decretul pentru reconstruirea Ierusalimului, şi, ca urmare, s-ar încheia în anul 1843. De unde atâta siguranţă că o seară şi o dimineaţă ar fi un an? Se vede că autorul acestei ficţiuni nu a avut în vedere ceea ce le-a spus Domnul ucenicilor săi când l-au întrebat cu privire la timpul când va restabili împărăţia pentru Israel, şi anume: “voi nu trebuie să cunoaşteţi timpurile şi vremurile, pe care Tatăl le-a aşezat sub propria sa autoritate” (v. Fapte 1.6-9). Şi nu spune oare parabola celor zece fecioare că atât cele înţelepte cât şi cele neînţelepte au adormit? (v. Matei 25.1-13) Îndemnul Domnului pentru credincioşii săi este: “Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul”.Şi atunci, nu înseamnă aceasta că a încerca să calculezi când va fi acel moment înseamnă a te lansa în speculaţii? Cu toate că Miller a ajuns la acele concluzii în 1822, totuşi el nu a început să predice aceasta până în 1831, şi, cu toate că în 1844 a avut loc marea dezamăgire, până la sfârşitul vieţii sale el a rămas convins că venirea Domnului este iminentă, iar faptul că ea nu a avut loc când calculase el considera că s-ar datora probabil unor inexactităţi în cronologia din Biblie, şi nu că interpretarea lui era greşită. Cât de trist este faptul că această speranţă binecuvântată a oricărui creştin adevărat a ajuns să fie ridiculizată înaintea întregii lumi în urma unor interpretări greşite!

Însă, pe de altă parte, nu şi apostolul Pavel le mărturisea tesalonicenilor speranţa lui că va avea ocazia să fie în viaţă la venirea Domnului, când spunea: “noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului, nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit; pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul”? (1 Tes. 4.15-18) Apostolul avea speranţa, dar nu a spus nimic cu privire la timpul venirii Domnului. Iar apostolul Ioan, la începutul Apocalipsei spune că este vorba de lucruri care “trebuie să aibă loc curând”, iar la sfârşitul cărţii avem promisiunea Domnului: “Iată, Eu vin curând”. Curând? Dar au trecut aproape două mii de ani? Este mult dacă gândim comparând cu durata vieţii omeneşti, dar dacă gândim la scara timpului geologic sau cosmic, în acest “curând” ar mai putea încăpea cu uşurinţă încă vreo cinci milenii - ca să nu mai vorbim de veşnicie. Iar în greacă a fost folosit de fapt cuvântul ταχει, care indică nu în primul rând că va fi peste puţin timp, ci mai curând repeziciunea, adică faptul că această venire nu este ceva tărăgănat, ci că va avea loc repede. Deci speranţa în venirea Domnului este biblică, dar a încerca să estimezi când va avea loc aceasta nu poate duce decât la bible-fiction. şi cum oare ar fi putut vrăjmaşul să ridiculizeze mai bine această speranţă biblică decât prin mai multe alarme false de acest gen? Nu vedem că, într-adevăr, în zilele noastre, când cineva menţionează venirea Domnului, reacţia este de regulă cea despre care spune Petru: “Unde este promisiunea venirii Lui?” (v. 2 Petru 3.4)

O altă ficţiune a venit în secolul al XX-lea exact spre a oferi un fel de evanghelie cu succes de piaţă. Dacă în evul mediu era promovată ideea că omul trebuie să-şi răscumpere greşelile şi să-şi câştige mântuirea prin eforturi proprii, cu preţul unor suferinţe şi se cultiva ascetismul, în secolul al XX-lea a fost promovat exact inversul, adică un Dumnezeu care-i oferă omului toate bunătăţile pe care şi le doreşte şi-i asigură succesul în viaţă. Şi ce altceva putea avea mai mult succes de piaţă decât o evanghelie a prosperităţii materiale în lumea aceasta? Textul de la care au pornit aceşti falşi evanghelişti este în 1 Cronici 4: “Şi Iaebeţ a fost mai preţuit decât fraţii săi, şi mama sa i-a pus numele Iaebeţ, zicând: «Pentru că l-am născut cu durere». Şi Iaebeţ a chemat pe Dumnezeul lui Israel, zicând: «Dacă m-ai binecuvânta mult şi mi-ai întinde hotarul şi mâna Ta ar fi cu mine şi m-ai feri de rău, ca să fiu fără durere!» Şi Dumnezeu a făcut să aibă ce ceruse”. Foarte frumos! Dar, este oare cazul ca de aici să tragem concluzia că pe credincioşii Lui Dumnezeu îi scuteşte de dureri şi că le dă tot ce îi cer ei? Să zicem că ar fi aşa - pentru că, hai să recunoaştem că tare mult am vrea să fie aşa! Dar atunci, cum este cu Ieremia? Când, la rugăciunile lui stăruitoare pentru Iuda şi pentru Ierusalim, Dumnezeu I-a răspuns: “şi tu, nu te ruga pentru poporul acesta şi nu ridica strigăt, nici rugăciune pentru ei; nici nu mijloci către Mine, pentru că nu te voi asculta”? (Ieremia 7.16, v şi 11.14 şi 14.11) Se poate spune oare că Ieremia a fost necredincios? Nu, dar nici Domnul nu a făcut ceea ce ar fi dorit el cel mai mult şi nici nu l-a scutit de dureri. Poate va spune cineva că Ieremia nu era creştin şi că era în altă vreme. Şi aşa este. Dar nici Iaebeţ nu era creştin. Şi atunci ce să înţelegem? Să vedem atunci ce spunea Acela pe care creştinii Îl numesc Domnul: “Nu este rob mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au persecutat pe mine, şi pe voi vă vor persecuta...” (Ioan 15.20). Deci, dacă Domnul Isus, omul perfect, nu a fost scutit de durere, atunci în ce măsură să ne aşteptăm noi, oameni păcătoşi, să fim scutiţi de durere. Ba, mai mult chiar, însuşi Domnul ne spune că, dacă suntem robi credincioşi Lui, atunci vom avea parte de unele dureri asemănătoare cu ale Lui, cum ar fi, de exemplu, durerea că atât de mulţi oameni nu vor să creadă cuvântul lui Dumnezeu şi să fie mântuiţi, şi, pe lângă aceasta, batjocorile şi persecuţiile pe care le atrage mărturia fidelă pentru El. şi au fost apostolii scutiţi de dureri? Vedem clar că nu, şi nu numai că nu au fost scutiţi de aceste dureri legate de slujirea fidelă pentru Domnul, ci au mai avut şi alte dureri. De exemplu, în 2 Corinteni 12, apostolul Pavel ne spune despre suferinţa venită printr-un “ţepuş în carne”, pentru care s-a rugat Domnului de trei ori să fie scutit de acea suferinţă, dar a primit răspunsul: “Harul Meu este îţi este de ajuns, pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (v. 2 Corinteni 12.1-10). Iată deci că un credincios nu este neapărat scutit nici de boală, şi acesta nu este un caz izolat în Noul Testament, pentru că mai vedem că apostolul spunea “pe Trofim l-am lăsat bolnav la Milet” (2 Timotei 4.20). Şi, apoi, în ceea ce priveşte cererea de a i se “întinde hotarul”, nu vedem noi că apostolul Pavel ar fi dorit tare mult ca lucrarea lui să se extindă şi la Ierusalim, la acei fraţi ai lui după trup (v. Romani 9.1-5), dar Domnul nu i-a dat să desfăşoare lucrări spirituale în acea cetate? Deci nu înseamnă că, dacă cineva este cu adevărat credincios Domnului, atunci Domnul trebuie neapărat să-l scutească de dureri, nici să-i extindă hotarele. Şi atunci, ce să înţelegem de la acest exemplu al lui Iaebeţ? Întâi că durerea este cel mai normal lucru pentru omul născut în păcat – adică pentru cei care au moştenit o fire păcătoasă de la Adam. Apoi că este normal ca un credincios să-I ceară Domnului binecuvântarea şi să fie scutit de dureri şi să-i fie “întinse hotarele”. Iar binecuvântarea este în exclusivitate prin harul Domnului. şi mai ales trebuie să nu omitem să reţinem din această rugăciune un mic cuvânt care spune mult: “dacă”. Adică, credinciosul, aducând Domnului aceste cereri, se supune voii Lui. Falşii evanghelişti parcă au înlocuit cuvântul “dacă” cu cuvântul “trebuie” şi vor să spună ceva de genul: “când ai cu adevărat credinţă, atunci Domnul trebuie să-ţi dea ceea ce ceri”. Un asemenea mesaj îl poate face să cadă în cea mai profundă depresie pe cel care vede că nu primeşte ceea ce a cerut şi să se întrebe dacă nu cumva totul este zadarnic şi dacă nu cumva binecuvântarea Domnului nu este pentru un om ca el. Ori, Domnul, în suveranitatea Lui şi în înţelepciunea Lui, poate ca pe unii dintre credincioşii Lui să-i scutească de anumite dureri şi să le “întindă hotarele”, iar altora poate să le dea dureri de care cei de mai înainte au fost cruţaţi. Un credincios adevărat primeşte aceste lucruri de la Domnul cu încrederea că, chiar dacă pe moment nu înţelege rostul suferinţelor, totuşi Domnul chiar prin suferinţe urmăreşte binecuvântarea Lui. Apostolul Pavel spune că Domnul nu a depărtat acel ţăruş în carne pentru ca să nu se îngâmfe datorită revelaţiilor deosebite pe care le-a avut. Şi, dacă era posibil ca până şi un apostol să îngâmfe, atunci cu stau lucrurile cu noi? Nu cumva Domnul face ca să avem parte de anumite suferinţe şi lipsuri tocmai pentru ca noi să simţim cât de mult depindem de El şi să nu ne îngâmfăm, adică să nu preţuim harul Lui şi să considerăm cumva că merităm chiar mai mult de cât ne-a dat El prin bunăvoinţa lui?

Am văzut că, pe terenul creştinismului protestant, au răsărit nenumărate denominaţiuni, fiecare dintre ele accentuând câte un aspect din scriptură şi fiecare având ficţiunile ei favorite. Atunci, ce anume să poată menţine o unitate a bisericii, că doar “Dumnezeu nu este al dezordinii”? Ce autoritate să fie instituită pentru a menţine ordinea? S-a pornit de la 1 Timotei 6.11-12: “Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte evlavia, credinţa, daragostea, răbdarea, blândeţea Duhului. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori”. Foarte frumos! Dar de aici a pornit ficţiunea că există anumiţi oameni ai lui Dumnezeu, vase alese, cărora li s-a dat de către Dumnezeu funcţia de a conduce şi a fi lideri globali, biserica având astfel o succesiune neîntreruptă a conducerii. Nu este aceasta oare o versiune protestantă a “succesiunii apostolice” care este la baza Bisericii Catolice? Nu-i aşa că s-a întâmplat, încă o dată în decursul istoriei, ceea ce spunea Petru: “Câinele s-a întors la vărsătura lui, iar scroafa spălată la tăvălirea în noroi”? (v 2 Petru 2.22, în această situaţie “câinele” şi “scroafa” fiind omul carnal, a cărui fire păcătoasă are, de milenii, aceleaşi tendinţe). Această doctrină a fost expusă public şi susţinută oficial de către James Taylor din New-York în prima jumătate a secolului XX, căruia i-a urmat la conducere fiul său, James Taylor Jr. Potrivit viziunii acestor conducători, în această “succesiune divină”, primul ar fi John Nelson Darby! Însă Darby însuşi nici nu a gândit vreodată să fie vreun fel de lider mondial, aşa cum au susţinut cei doi Taylor, ci, în 1828, scria că “unitatea bisericii este unitatea Duhului, şi ea poate fi numai în cele care ţin de Duhul, prin urmare, ea poate fi realizată numai în oameni spirituali”. Deci, atenţie! Spunea “oameni spirituali”, adică la plural şi nu despre un om deosebit, cumva super-spiritual, cumva un fel de super-frate care să se constituie într-un fel de lider spiritual, aşa cum susţineau aceşti Taylor. şi Darby mai spunea că poporului lui Dumnezeu trebuie “se încreadă în Domnul şi să facă acest lucru potrivit cu învăţătura Duhului Său şi să fie conformi cu chipul Fiului Său, prin viaţa de la Duhul” şi că “unitatea bisericii nu poate fi realizată înainte ca toţi membrii ei să aibă ca obiectiv gloria Domnului”. Deci, nici vorbă ca Darby să fi promovat un sistem bazat pe autoritatea unui lider suprem mondial, pe când James Taylor Sr. a introdus ideea că slujirea liderului are aceeaşi autoritate ca şi Scriptura. După Darby, în succesiunea născocită de ei ar fi James Butler Stoney (1814-1897), Frederick E. Raven (1837-1903), şi Charles Andrew Coates (1862-1945), după care a urmat James Taylor Sr. Dar nu merită să urmărim această mai în detaliu succesiune, după cum nu merită să urmărim în detaliu nici succesiunea papilor. Să vedem deci, pe scurt, ce fel de roade a adus această doctrină.

Ca orice lucru care a ajuns sub controlul omului carnal şi nu sub controlul Duhului Sfânt, nu se putea ca această “succesiune” să nu se compromită înaintea oamenilor. Astfel, în 1970 s-a iscat un scandal în legătură cu comportamentul lui James Taylor Jr. la Aberdeen, când s-a spus că, fiind sub influenţa alcoolului, el ar fi făcut avansuri unor soţii ale altor fraţi. Evident, liderul a respins aceste afirmaţii ca fiind minciuni, dar se poate oare ca un asemenea scandal să se işte fără să fi avut loc nimic necuviincios? Rezultatul a fost că apoi aceşti lideri au avut o grijă deosebită să se ascundă de presă şi să nu permită accesul presei la întrunirile lor, ci doar, din când în când să dea comunicate oficiale.

Dacă papalitatea menţinea ordinea prin groaza că Papa a primit “cheile raiului” de la apostolul Petru şi că a delegat clerului această autoritate de “a lega şi a dezlega”, să vedem în schimb prin ce mijloace îşi menţin autoritatea aceşti aşanumiţi “fraţi exclusivişti”. Principalele mijloace sunt familia, educaţia şi mijloacele financiare. De la vârsta şcolară copiii sunt educaţi în şcoli de-ale lor, nu în şcoli publice. Apoi, cei care nu au afaceri proprii sunt angajaţi de către cei care sunt patroni, astfel încât ei creează un sistem în care se izolează de cei care nu sunt “fraţi” de-ai lor şi în activitatea profesională, iar cei care sunt angajaţi ajung să depindă de organizaţia religioasă şi în ceea ce priveşte câştigarea pâinii zilnice. Când un tânăr doreşte o casă şi să se căsătorească, atunci organizaţia îi oferă o locuinţă şi îl sponsorizează, sigur, cu condiţia ca să ia de soţie o membră a organizaţiei, urmând ca apoi să “ramburseze datoria” în tot restul vieţii lui. Practic organizarea lor este aproape militară, iar disciplina lor se aseamănă în mare măsură cu o disciplină mânăstirească, cu diferenţa că nu trăiesc între zidurile unei mânăstiri. În schimb ei sunt ţinuţi într-un fel de robie prin pârghii financiare şi prin teama de excomunicare şi de persecuţia grozavă la care s-ar expune dacă ar exprima vreo opinie dizidentă.

Cum a reuşit vrăjmaşul, prin acest amestec, să compromită încă o dată adevărurile Scripturii redescoperite la începutul secolului al XIX-lea! Cât de trist este că, ori de câte ori aud numele lui Darby, unii să se gândească imediat la această organizaţie, ca şi cum el ar fi fost autorul ei, când el spunea: “recunosc slăbiciunea credinţei mele, dar caut în mod sincer îndrumare” şi “dacă am depăşit cumva măsura Duhului lui Isus Hristos, atunci voi primi mulţumitor mustrarea şi mă voi ruga lui Dumnezeu să fie uitat ceea ce am greşit” şi nicidecum nu a căutat să fie un lider mondial, ci doar a vestit adevărurile Scripturii pe care le-a redescoperit!