Isus – un om ca nimeni altul

Iată că am ajuns la Cel care este subiectul Noului Testament, şi, spre care ne îndrumă de fapt toate cărţile Bibliei: Isus. Şi mă apropii de acest subiect cu sentimentul că, oricât m-aş strădui, nu Îl pot descrie destul de bine şi că oricât ar fi să scrie cineva tot nu ar putea acoperi tot ce este El - după cum spunea evanghelistul Ioan, de ar fi să se scrie totul despre El “lumea însăşi n-ar putea cuprinde cărţile scrise” (Ioan 21.25) - având intenţia de a prezenta numai câteva aspecte care Îl fac să fie net deosebit de orice altă mare personalitate din istoria omenirii. Isus este un om a cărui existenţă mulţi s-au găsit să o pună sub semnul întrebării, deşi despre el există mai multe mărturii decât despre Iulius Cezar. De ce oare tocmai să zică mulţi că Isus nu a existat în mod real dacă nu pentru că El este atât de diferit de orice altă personalitate din istoria omenirii şi în măsură să pună în încurcătură pe orice om?

Mulţi spun că a fost un mare învăţător şi un om cu o putere de atracţie deosebită. Totuşi El nu a fost un filosof şi nu a înfiinţat nici o şcoală de filozofie. Şi nici nu a fost un revoluţionar care să îndemne la o schimbare a ordinii sociale. A făcut miracole şi i-a uimit pe oameni prin cuvinte cum nimeni altul nu a spus până la El şi nici nu s-a mai întâlnit altul care să se poată compara cu El în ceea ce priveşte învăţătura pe care o da.

Viaţa Lui este o succesiune de minuni alternând cu momente în care s-a arătat om în slăbiciune.

La începutul vieţii a trebuit să fie dus în Egipt pentru a nu fi ucis de paranoicul şi crudul Irod, care se temea că Mesia cel vestit de profeţi ar putea să-l răstoarne de pe tron. Apoi a crescut la Nazaret, o cetate cu renume prost, în familia unui tâmplar (v. Mat. 2.23 şi 13.55-57). După un număr de ani în care nu este consemnat nimic remarcabil în legătură cu el, a venit mărturia deosebită pe care a dat-o despre el profetul Ioan Botezătorul, ceea ce a marcat începutul lucrării lui publice şi i-a atras la el pe primii ucenici.

Mesajul lui către cei cărora le predica este rezumat în evanghelia după Matei în cuvintele: “pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Ce înseamnă de fapt această “pocăinţă”? Potrivit cu semnificaţia termenului din limba greacă, în care a fost scrie Noul Testament, aceasta înseamnă o schimbare a modului de gândire, ba chiar mai mult decât atât: o schimbare de fiinţă, după cum i-a spus cărturarului Nicodim: “dacă cineva nu este născut din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (v. Ioan 3.5). Această schimbare de fiinţă nu este nicidecum prezentată ca fiind obţinută prin eforturile omului, prin exerciţii intelectuale, prin meditaţie sau concentrare, cum propun yoga şi budismul, de exemplu, ci, aşa cum este prezentată, este ceva la care omul însuşi nu are nici o contribuţie, după cum nu poate avea nici o contribuţie la naşterea lui fizică. Şi această predicare, potrivit cu ceea ce spun evangheliile era însoţită şi de multe vindecări miraculoase ale unor bolnavi de cele mai diferite boli. Dacă nu ar fi fost acele miracole, de ce oare l-ar fi urmat oamenii pe unul despre care se ştia că este fiul unui tâmplar, care nu urmase nici un fel de şcoli şi nu avea o poziţie care să impună respect în societate şi care, oricum, le spunea nişte lucruri pe care nu le înţelegeau mai deloc, lucruri diferite de tot ce le spuneau persoanele cu autoritate din societate?

Oamenii erau atât de impresionaţi de ceea ce făcea şi spunea El încât gândeau că era Mesia, trimisul Domnului, care avea să elibereze poporul Israel de sub dominaţia naţiunilor şi să înfiinţeze acea împărăţie despre care profeţii spuneau că nu va avea sfârşit. Şi ce le-a spus El atunci mulţimilor? Nu le-a promis fericirea, nici nu i-a îndemnat să pună mâna pe arme pentru a schimba starea lucrurilor, ci le-a spus care sunt condiţiile pentru ca cineva să se poată bucura de acea împărăţie. “Ferice de cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (v. Mat. cap. 5). Adică cum? Ei se gândeau la lucruri măreţe, dar împărăţia la care se gândeau ei avea să fie a celor “săraci în duh”, adică tocmai a celor care nu au idealuri măreţe, ci a celor care nu consideră că sunt deosebit de capabili sau că li se cuvine ceva deosebit de bun. “Ferice de cei ce plâng pentru că ei vor fi mângâiaţi”. Cum? Când orice om important din istorie a dorit să fie urmat de oameni puternici şi hotărâţi, iar plânsul nu exprimă decât neputinţa? Iată cineva care nu le-a cerut celor care Îl urmează să fie capabili, puternici şi curajoşi! Şi apoi, la fel de neobişnuit: “ferice de cei blânzi pentru că ei vor moşteni pământul”. Când, în acea vreme, ca şi pe tot parcursul istoriei, ştim că cei mai puternici au reuşit să stăpânească pe pământ impunându-se prin forţă. Dar el spune că cei blânzi vor moşteni, deşi ştim că până şi atunci, când este vorba de o moştenire, se ajunge la conflicte, în care blândeţea nu ajută pe nimeni să câştige. Aceasta înseamnă că acei oameni blânzi se vor putea bucura de moştenire numai pentru că Cineva puternic le-o garantează ... Şi, parcă pentru a reteza definitiv orice gânduri de mărire şi de succes în plan social-politic ale celor care L-ar urma, au venit cuvintele: “fericiţi sunteţi voi când vă vor defăima şi vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră orice lucru rău, din cauza Mea”. Adică va fi o împărăţie, dar mai întâi le-a spus despre persecuţii şi suferinţe – exact contrariul la ce aşteptau mulţimile. De ce oare? Când cei mai mulţi lideri, chiar ştiind că cei care îi vor urma vor avea de suferit şi că puţini dintre ei vor ajunge să se bucure de o viaţă mai bună, prezintă întâi lucruri strălucite pentru a-i atrage pe cât mai mulţi după el?

El le-a spus ucenicilor săi “Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”, deci nicidecum nu i-a îndemnat la a câştiga o poziţie în societate impunându-se prin forţă, cum au făcut mulţi lideri politici. Şi cu privire la calităţile necesare pentru a ajunge în “împărăţia lui Dumnezeu” – deci nu o împărăţie a lui Israel, cum gândeau ei -, le-a spus că dacă dreptatea lor nu o va depăşi pe cea a fariseilor şi a cărturarilor nu vor intra nicidecum. Aceasta în condiţiile în care fariseii şi cărturarii erau consideraţi nişte adevăraţi campioni ai moralităţii, unii din punct de vedere al vieţii practice arătate, iar ceilalţi din punct de vedere al învăţăturilor lor. El da nişte standarde morale pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le prezinte, care depăşeau cu mult regulile de comportament date în legea pe care evreii o primiseră prin Moise, standarde morale pentru atingerea cărora este într-adevăr nevoie de un om cu totul nou. Şi, cu toate că predica nişte standarde morale foarte înalte, El nu se izola în locuri pustii, nu era un ascet, ci trăia în mijlocul oamenilor şi nu se ferea să vorbească nici cu cei cu cea mai proastă reputaţie din societate – “vameşii şi păcătoşii” Prin aceasta el îşi atrăgea ura autorităţilor religioase, care se simţeau subminate de acel om care spunea că a “venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” şi că ei, cei mari, sunt nişte ipocriţi care “leagă poveri grele de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte” şi aşteaptă ca oamenii să îi onoreze şi să li se închine.

Mesajul lui este total diferit de al oricui a avut ceva de vândut pe tot parcursul istoriei. Cine a mai spus vreodată: “cine nu-şi ia crucea sa şi vine după Mine nu este vrednic de Mine” (Mat. 10.38) ? Când crucificarea era pedeapsa aplicată pentru piraţi, tâlhari şi sclavii revoltaţi, cei de pe cea mai de jos treaptă a societăţii şi cel care îşi lua crucea mergând spre locul de execuţie ştia că nu mai avea de aşteptat nici o bucurie pe pământ, ci doar o moarte chinuitoare?

Ce altceva putea să însemne acest mod de a vorbi decât că acel om nu căuta să îi atragă pe alţii pentru că avea nevoie de forţa lor pentru a-şi atinge scopurile? Şi dacă nu avea nevoie de oameni pentru forţa lor, atunci de ce îi căuta? Singura explicaţie posibilă este doar aceea pe care o dau evangheliile, că îi căuta din iubire. Şi deplângea starea lor rea înaintea lui Dumnezeu. Îi căuta pentru că le dorea binele: “veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (v. Mat. 11.20-30). Nu venise pentru a le lua ceva, nu le cerea să facă eforturi deosebite pentru a obţine ceva, ci venea cu o ofertă nemaiîntâlnită, cu o ofertă pentru oamenii obosiţi şi zdrobiţi de poveri ...

Ştia bine că ceea ce făcea şi spunea El stârnea gelozia autorităţilor religioase din Iudeea. Şi, în mai multe rânduri, le-a spus ucenicilor săi că avea să fie crucificat la Ierusalim. Şi nici chiar cei care L-au urmat cel mai îndeaproape nu L-au înţeles, ci, după cum spun evangheliile, L-au urmat având gânduri şi speranţe cu totul diferite de ceea ce implica drumul Lui. De ce oare a mers pe acea cale, dacă nu pentru că, într-adevăr, după cum a spus, ştia că avea să şi învieze, dacă nu ar fi fost adevărat ceea ce a spus despre sine: “Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10.17-18).

Cu privire la misiunea Lui, El a spus clar că “bobul de grâu căzut în pământ, dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12.24), adică, dacă ar fi rămas în viaţă pe pământ, ar fi fost singur, dar după moartea Lui se va putea produce acea transformare de fiinţă a oamenilor – “naşterea din nou”, care va fi rod pentru Dumnezeu Tatăl. Dacă poporul Israel a fost ales, pus deoparte dintre toate naţiunile, aşezat într-o ţară bună şi ocrotit de Dumnezeu, în schimb, poporul celor născuţi din nou va suferi şi va fi persecutat în această lume, dar, în final, Dumnezeu le va asigura un loc în împărăţia pe care o va înfiinţa. După ce profetul Isaia a rostit clar din partea lui Dumnezeu sentinţa “terminaţi cu omul” (Isa. 2.22), urmarea normală este crearea omului “născut din nou”, care este în acord cu gândurile lui Dumnezeu. Dacă prima creaţie a început pe pământ cu crearea unui mediu cât mai favorabil vieţii (care în zilele noastre a ajuns să fie poluat şi deteriorat prin activitatea omului), iată că avem în aceasta o a doua creaţie care începe cu crearea omului după inima lui Dumnezeu într-o societate care este contrară voiei lui Dumnezeu, într-un mediu ostil, ca acel om să aştepte plin de speranţă venirea lui Isus cel înviat, care va aduce şi schimbarea tuturor lucrurilor.

Dacă acestea nu ar fi adevărate, atunci de ce ar fi mers Isus la moarte, când ştia bine că nu va câştiga nimic în lume prin acea purtare şi acele cuvinte? Dacă acest om nu ar fi – oricât de incredibil pare şi de imposibil de explicat logic este –, în acelaşi timp, şi Dumnezeu, şi dacă nu ar fi înviat, atunci ce sens ar fi avut acea viaţă a lui pe pământ, trăită așa cum ne-o descriu evangheliile? Şi cum ar putea inventa cineva o poveste atât de incredibilă, care nu se aseamănă cu nici o alta din istoria omenirii şi care nu face nimic altceva decât să condamne toată societatea ca sistem economic şi social-politic?

Să vedem şi mărturia unui om remarcabil despre Isus. Ce a spus spre sfârşitul vieţii sale omul care mai înainte spusese că “Dumnezeu este de partea batalionului cel mai puternic” - Napoleon Bonaparte. Când cel care fusese Împăratul francezilor se afla în exil pe insula Sfânta Elena, prietenul lui necredincios, generalul Bertrand consemna ceva din meditaţiile lui: “Cunosc oamenii şi vă spun că Isus Hristos nu este un om. Unele minţi superficiale ar putea vedea asemănări între Hristos şi întemeietorii de imperii şi zeii altor religii. Dar nu există asemănare. Între creştinism şi orice altă religie este o distanţă infinită.

Întemeietorilor oricărei alte religii le putem spune că nu sunt dumnezei, nici agenţi ai Divinităţii, ci doar misionari ai falsităţii, făcuţi din acelaşi lut ca şi ceilalţi muritori. Le putem spune că sunt cu toate pasiunile şi viciile omeneşti, de care nu se pot despărţi. Templele şi preoţii lor le proclamă originile. Aşa îi va vorbi conştiinţa oricui cercetează zeii şi templele păgânismului.

Păgânismul nu a fost niciodată acceptat ca adevăr de înţelepţii Greciei ca Socrate, Pitagora, Platon, Anaxagoras sau Pericle. Dar, pe de altă parte, cei mai mari intelectuali de după Hristos au avut o credinţă vie şi practică în învăţăturile evangheliei; nu numai Bossuet şi Fenelon, care sunt predicatori, ci şi Newton, Leibnitz, Pascal, Corneille, Racine, Charlemagne şi Ludovic al-XIV-lea.

Păgânismul este lucrarea omului, în care se poate vedea imbecilitatea noastră. Ce anume ştiu aceşti zei mai mult decât alţi muritori? Aceşti legislatori greci sau romani? Acest Numa sau acest Licurgus? Preoţii Indiei sau cei din Memfis? Confucius sau Mahomed? Absolut nimic. Au adus o confuzie totală în moralitate. Nu este nici unul dintre ei care să fi spus ceva nou cu privire la destinul nostru viitor, cu privire la suflet, la esenţa lui Dumnezeu sau la creaţie. Intraţi în sanctuarele păgânismului şi veţi găsi un haos perfect, o mie de contradicţii, imobilitatea sculpturilor, divizarea şi ruperea unităţii, împărţirea atributelor divine, mutilate sau negate în esenţa lor, sofisme ale ignoranţei şi îngâmfării, festivităţi întinate, care împodobesc necurăţia şi urâciunea ... Onorează aceasta pe Dumnezeu sau Îl dezonorează? Putem oare compara aceste religii şi aceşti zei cu creştinătatea?

În ceea ce mă priveşte, eu spun că nu. Şi chem tot Olimpul la judecata mea. Judec dumnezeii şi sunt departe de a mă prosterna în faţa chipurilor lor deşarte. Zeii şi legislatorii Indiei, Chinei, Romei şi Atenei nu au nimic care să mă copleşească prin măreţie. Nu sunt nedrept faţă de ei, ci dimpotrivă, îi apreciez pentru că le cunosc valoarea. Fără-ndoială că acei prinţi a căror existenţă s-a înscris în memorii ca o imagine a frumuseţii şi ordinii au fost oameni deosebiţi. Dar în Licurgus, Numa şi Mahomed văd numai legislatori, care, având cel mai important rol în stat, au căutat cea mai bună soluţie pentru problemele sociale, dar nu văd în ei nimic divin. Şi nici ei înşişi nu au ridicat asemenea pretenţii. În ceea ce mă priveşte, îi recunosc pe aceşti zei şi pe aceşti oameni mari ca fiind asemenea mie. Ei au avut un rol important în vremea lor, cum am avut şi eu, dar nimic nu arată la ei un caracter divin. Dimpotrivă, sunt numeroase asemănări între ei şi mine, scăpări şi erori care îi aşează alături de mine în umanitate.

Cu Hristos este altfel. Orice lucru cu privire la El mă uimeşte. Spiritul Lui mă copleşeşte şi voinţa Lui mă pune în încurcătură. El este într-adevăr o fiinţă cu totul deosebită. Ideile Lui, sentimentele Lui, adevărurile pe care le vesteşte şi modul Lui de a convinge nu se pot explica nici prin organizare omenească nici prin natura lucrurilor. Naşterea Lui, istoria vieţii Lui şi profunzimea învăţăturii Sale, care abordează cele mai mari dificultăţi şi oferă cea mai admirabilă soluţie; evanghelia Lui, apariţia Lui, împărăţia Lui, felul cum a străbătut epocile şi teritoriile, totul este pentru mine o minune, o taină de nedescifrat, care mă cufundă într-o reverie din care nu mă pot sustrage. Este un mister care stă înaintea ochilor mei şi pe care nu îl pot nega, dar nici nu îl pot explica. În aceasta eu nu văd nimic omenesc.

Cu cât mă apropii mai mult şi cu cât cercetez mai atent, văd că totul este înalt şi rămâne măreţ, de o măreţie care mă copleşeşte. Religia Lui este o descoperire de la o inteligenţă care în mod sigur nu este a unui om. Este o originalitate profundă, care a creat o serie de cuvinte şi maxime necunoscute până atunci. Isus nu a împrumutat nimic din ştiinţele noastre. Nimeni nu poate găsi nicăieri altundeva un exemplu pentru viaţa Lui sau ceva care să imite viaţa Lui. El nu este un filozof pentru că înaintează prin miracole; şi chiar de la început, ucenicii Lui L-au adorat. El a convins mult mai bine făcând apel la inimă decât prin demonstraţii de metodă şi logică. Nu le-a impus nici un fel de studii pregătitoare sau ştiinţă de carte. Toată religia Lui constă numai în credinţă.

De fapt, ştiinţele şi filozofia nu sunt de nici un folos când este vorba despre mântuire, iar Isus a venit în lume pentru a dezvălui tainele cerurilor şi legile Duhului. El nu are a face cu nimic altceva decât cu sufletul şi sufletului el îi aduce evanghelia. Îi este îndeajuns să aibă sufletul şi sufletului îi este îndeajuns să-L aibă pe El. Înainte de venirea Lui sufletul nu era nimic, iar materia şi timpul dominau lumea. La vocea Lui totul este pus în ordine şi ştiinţa şi filozofia devin chestiuni secundare. Sufletul şi-a recucerit suveranitatea. Orice eşafodaj scolastic se năruie ca o clădire în ruină în faţa unui singur cuvânt: credinţă.

Ce Stăpân şi ce cuvânt care poate produce aşa o revoluţie! Cu ce autoritate i-a învăţat El să se roage! El Şi-a impus credinţa, şi, până acum, nimeni nu a fost capabil să-L contrazică, în primul rând pentru că evanghelia conţine cea mai pură moralitate, apoi pentru că învăţătura cu privire la cele necunoscute este că există ceea ce nici un ochi nu poate vedea şi nici un raţionament nu poate pătrunde. Cine este nebunul care îi va spune «Nu» călătorului temerar care povesteşte despre vârfurile îngheţate până la care numai el a avut curajul să meargă? Hristos este acel călător temerar. Sigură că unii pot să nu creadă, dar nimeni nu se poate aventura să spună că nu este aşa”.