Tată de familie

După anii de pregătire şi de punere la încercare, David devenise un împărat respectabil. În urma căderilor sale, el rămîne un model de credinţă si de credincioşie faţă de Dumnezeu pentru toate generaţiile care vor urma. De ce nu a fost el la fel şi ca tată de familie? Fără a insista peste măsură, Cuvîntul ne-a lăsat, în diverse incidente, un tablou care arată slăbiciunea sa, că adică era prea des sub impulsul sentimentelor sale fireşti. Mai ales cartea a doua a lui Samuel, scrisă sub influenţa responsabilităţii, descoperă greşelile sale, în timp ce prima carte a Cronicilor, prezentată din punct de vedere al harului, le trece, în general, sub tăcere.

1. Soţiile lui David

Poligamia era un obicei în Israel. Totuşi, în privinţa împăratului era spus: „El nu avea un mare număr de femei" (Deuteronom 17.17). La început nu era aşa. Noul Testament, prin vocea Domnului Isus în Evanghelii, prin apostoli în epistole, ne arată că o căsătorie creştină este de o concepţie foarte diferită: „Fiecare să-şi aibă soţia lui si fiecare femeie să-şi aibă soţul ei" (1 Corinteni 7.2). Atît Isus cît şi Pavel amintesc cuvintele din Geneza: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup" (Matei 19.5; Efeseni 5.31). '

Această unire intimă a soţilor creştini, aşa cumEfeseni 5.22-23 o descrie, este foarte diferită de familia pe care o putea concepe epoca lui Israel. Nu vom putea deci aplica, literal, căsătoriei creştine, tot ce este spus despre ea în cărţile lui Moise îndeosebi.

Dacă David a avut mai multe femei, nu prin aceasta ne este de folos, ci mai degrabă considerînd caracterul unora dintre ele.

a) Abigail (1 Samuel 25)

Soţia lui Nabal nu era numai frumoasă; ea era cu judecată (versetul 3), calitate pe care-i bine s-o întîlneşti şi care valorează mai mult pentru consolidarea şi armonia unui cămin decît inteligenţa deosebită sau rangul social. Tot capitolul dezvoltă această judecată şi credinţa care o animă.

Abigail nu punea la îndoială promisiunea Domnului că David va fi într-o zi domnitor peste Israel (versetul 30). Înştiinţată de unul din slujitori ei, ea se grăbeşte să pună totul în aplicare pentru a opri lovitura care-i ameninţa casa. Ea va da din abundenţă lui David hrana pe care a dorit-o; ea plăteşte cu persoana ei, mergînd înaintea lui; şi mai ales, ea are pe inimă ca el să nu comită o faptă care ar fi pentru el o mustrare de cuget în ziua în care va domni (versetul 31).

David vede în intervenţia sa mîna Domnului si o binecuvântează (versetul 32 şi 39).

Cînd ne lansăm să facem ceva sub impulsul mîniei sau al indignării, să ne întrebăm ce am gîndi despre aceasta mai tîrziu. Vor fi regrete pentru că am făcut cutare sau cutare faptă? Şi ce va fi cu aceasta în ziua în care totul va fi pus în lumină la judecata lui Hristos?

„Domnul m-a împiedicat" (versetul 39). Putem noi spune la fel? De cîte ori Domnul, chiar fără să ne dăm noi seama, ne împiedică că comitem o faptă nefericită sau să ne lansăm într-o problemă pe care am regretat-o apoi! Este harul preventiv al Prietenului nostru credincios. Cînd David o cere de soţie, Abigail se ridică în grabă şi răspunde la dorinţa sa: „Iată, slujitorea ta se socoteşte ca o roabă, gata să spele picioarele slujitorilor domnului meu". Ea, care fusese soţia unui mare proprietar, ia un loc umil; şi-şi va lega soarta de un fugar, care rătăceşte din peşteră în peşteră, mereu în pericol de moarte. Ea acceptă lipsa de confort, riscurile (jefuirea la Ţiclag), ruşinea care este legată de David, pentru că-l iubeşte.

Fără dragoste pură, profundă, o unire nu se poate dezvolta într-o armonie fericită, sub privirea Domnului.

b) Maaca (2 Samuel 3.3)

Ahinoam şi Abigail nu erau de ajuns pentru David? Îi trebuie, pentru prestigiul său, sînge împărătesc în familia sa? Ea era, într-adevăr fiica lui Talmai, împăratul Gheşurului. Dar acest avantaj era cumpărat foarte scump: a se uni cu o prinţesă venind dintr-un mediu străin şi idolatru. Ea va fi mama lui Absalom, al cărui nume e de ajuns să amintească toate nenorocirile care, pînă la urmă, au decurs dintr-o asemenea unire. În nici un mod şi nici un timp nu este bine pentru un copil al lui Dumnezeu să se alieze cu un necredincios.

Este ,jugul nepotrivit" cu tot ceea ce el implică: suferinţe şi pericole.

c) Mical (2 Samuel 3.13-16)

Mical, fiica lui Saul, fusese prima soţie a lui David: cînd el a fugit, ea a fost dată lui Paltiel, fiul lui Lais. Cînd Abner propune un legămînt împăratului, acesta pretinde să i-o aducă pe Mical. Şi aici este, fără îndoială, problemă de prestigiu; ea era fiica lui Saul, e prinţesă. Puţin contează durerea soţului ei, David o vrea.

2 Samuel 6.20-23 ne arată de ce necazuri a avut parte. Foarte fericit la întoarcerea acasă a chivotului, binecuvîntînd poporul în numele Domnului, el se întoarce pentru a-şi binecuvînta casa; Mical vine în întîmpinarea sa, nu pentru a-1 cinsti, nici pentru a aprecia ce a făcut, ci pentru a-şi bate joc de el. David a vrut prestigiul şi întîlneşte dispreţul. Nu au făcut mai mulţi această experienţă după el?

d) Bat-Şeba

Între timp David a luat mai multe alte femei la Hebron (2 Samuel 3.2-5), apoi la Ierusalim (2 Samuel 5.13). Mult mai tîrziu, Bat-Şeba intră în casa lui, în împrejurările pe care le-am văzut. Ea era nepoata lui Ahitofel (2 Samuel 11.3; 23.24) şi devine deci mama lui Solomon. Influenta sa a fost importantă în succesiunea la scaunul de domnie (1 împăraţi 1.11,31), deci David acţionează în succesiunea gîndului lui Dumnezeu.

2. Copiii lui David

David găsise la Hebron o casă, o familie, copii, şapte ani de bucurie. Dar repede, urmaşii săi nu deveniseră prea numeroşi pentru ca tatăl lor să se poată ocupa de ei în mod util? (2 Samuel 3.2-4; 5.13-16). În timpul primilor douăzeci de ani ai domniei sale, atunci cînd erau tineri, David era, fără îndoială, foarte absorbit de datoriile sale de împărat şi de mai mare al armatei, de slujba religioasă şi de organizarea împărăţiei. Totuşi fiii săi primiseră locul de „mari demnitari" (2 Samuel 8.18). Dar, după întîmplarea cu Bat-Şeba, se arată toate roadele pe care o educaţie insuficientă le-a adus.

a) Amnon şi Tamar (2 Samuel 13)

În Amnon vedem firea dîndu-şi curs liber. În loc să-şi judece simţămintele vinovate, el este chinuit de aceasta pînă într-acolo încît ajunge bolnav. Prietenul său Ionadab, om foarte şiret, care nu caută decît propriul său interes, este pentru el un foarte rău sfătuitor (versetul 5) şi în momentul critic îl părăseşte. Cînd Absalom a hotărît să-l omoare pe fratele său, Ionadab nu-l înştiinţează pe scumpul său prieten Amnon (versetul 32). Să fim atenţi cu prietenii foarte abili care ştiu să ne linguşească pasiunile, dar cînd sîntem la greu, ne lasă, cu sînge rece, să cădem.

Prietenia în Domnul este una din cele mai mari binefaceri ale vieţii, dar trebuie discernămînt înainte de a acorda încredere cuiva.

Sub impulsul firii, Amnon urmează sfatul prietenului său. Cînd David trebuie să-şi dea consimţămintele vizitei lui Tamar la fratele ei bolnav, în camera interioară, împăratul nu arată nici o neîncredere. Numai să facă plăcere copiilor săi! El însuşi o trimite pe fiica sa să meargă în casa lui Amnon şi să-i pregătească mîncarea.

Tînăra era atrăgătoare, dispusă să facă servicii, totuşi dacă ea ar fi fost în legătură cu Dumnezeu, s-ar fi lăsat inconştient antrenată în cursa care a dezolat-o? Dina, fiica lui Iacov, în Geneza 34, nu-şi dădea seama de urmările vizitei sale de politeţe la Sihem. Dar Dumnezeu ştia. Ce important este să veghezi şi să fii în legătură cu Domnul, înainte de a accepta o invitaţie sau o propunere oarecare. Poţi acţiona în nevinovăţia inimii, fără a întrevedea tot ce va decurge din aceasta; dar Domnul ştie mai dinainte şi poate s-o păzească pe cea care se încrede cu adevărat în El: „Multe căi par bune omului, dar la urmă duc la moarte".

Odată întîmplată nenorocirea, cît de grele i-au fost urmările! Amnon o urăşte pe Tamar; Tamar este disperată; David este foarte supărat, iar Absalom îl urăşte pe fratele său mai mare, aşteptînd prilejul să-1 omoare.

b) Absalom (2 Samuel 14-19)

După ce a pus să-1 lovească pe Amnon (13.28), Absalom fuge. Jalea este generală în familie. Fiii împăratului sosesc, înalţă glasurile şi plîng, împăratul şi toţi slujitorii săi varsă lacrimi foarte amare. Dar... împăratul David lîncezea şi voia să meargă la Absalom.

Sentimentele fireşti ale inimii sale de tată îl îndeamnă, în sfîrşit, să-l aducă înapoi pe fiul vinovat (14.23) şi după doi ani de aşteptare, să-l primească şi să-l sărute (14.33). Într-un sens, putem înţelege această iertare; dar era ea după voia lui Dumnezeu? Desigur că nu! Dumnezeu îl iartă pe cel care se căieşte, dar vede mai întîi pocăinţa şi mărturisirea: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate". în harul Său, El iartă şi poate scoate binele din rău; dar, după hotărîrea Sa, urmările trebuie adesea să se vadă, după disciplinarea făcută de Tatăl.

David îl iartă pe Absalom cu sentimentele fireşti, fără a se preocupa dacă, după exemplul tatălui său cu ocazia uciderii lui Urie, tînărul s-a căit; slăbiciunea împăratului nu dă nici o importanţă răzbunării fiului său. Trebuie să ne mirăm că după aceasta David este lipsit complet de discernămînt şi nu-şi dă seama de intrigile ambiţiosului, care cîştigă inimile oamenilor din Israel şi se va proclama împărat la Hebron?

David avea aproape şaizeci şi cinci de ani; Urie murise de doisprezece sau treisprezece ani; pedeapsa continuă: sabia nu se îndepărtează de casa sa şi desfrîul urma să se arate ziua în amiaza mare (16, 22).

Pentru a cruţa Ierusalimul, împăratul hotărîse să fugă, acceptînd din partea lui Dumnezeu această nouă încercare. „Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapoi... Dar dacă va zice: Nu-mi place de tine, - iată-mă, să facă ce va crede cu mine".

Îşi pleacă - aşa cum trebuie - capul sub disciplina divină; cînd puţin mai tîrziu, Şimei îl blestema, aruncînd cu pietre după el şi vorbindu-l de rău, David a acceptat ca din mîna lui Dumnezeu, spunînd: „Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate Domnul se va uita la necazul meu şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi". David este acum în vîrstă, este obosit de drum; dar o încercare, mai grea pentru inima sa, îl mai aşteaptă. În bătălia din pădurea din Efraim, oamenii din Israel sînt înfrînţi de slujitorii împăratului, Absalom este prins cu capul între ramurile unui stejar şi este omorît de Ioab. Durere înduioşătoare a bătrînului tată, care „pe cînd mergea, zicea: Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom, cum n-am murit eu în locul tău! Absalom; fiul meu, fiul meu"! De data aceasta, inima sa este zdrobită, căci îl iubea foarte mult pe acest fiu revoltat si îl durea teribil de mult să accepte moartea sa din mîna lui Dumnezeu: Ioab trebuie să-l mustre sever şi să-i arate cît de puţin caz a făcut de căpeteniile sale şi de slujitorii săi care-şi expuseseră viaţa pentru el.

c) Adonia (1 împăraţi 1.5-53, 2.13-25)

În Adonia vedem lăudăroşia. Nu avea amploarea, nici caracterul unui Absalom. Dar, plin de el însuşi, foarte frumos om, era gata să se laude. Al patrulea fiu al lui David, prin moartea lui Amnon şi a lui Absalom şi prin dispariţia lui Chileab (mort poate la o vîrstă fragedă), el era moştenitorul presupus al scaunului de domnie.

Nu era deloc necesar totuşi să se proclame împărat, după ce-şi pregătise cincizeci de oameni care alergau înaintea lui (1 împăraţi 1.5). Cel mai ciudat este că, chiar din tinereţea sa, „tatăl său nu-l mustrase niciodată, zicînd: „Pentru ce faci aşa?", slăbiciune evidentă a lui David în faţa tendinţelor de lăudăroşie ale fiului său. Încetul cu încetul, tînărul prinsese gust şi era gata să cunoască de acum scaunul de domnie, cu sprijinul lui Ioab şi al lui Abiatar, bătrîni ai tatălui său. Dar de data aceasta David, desi avansat în vîrstă si foarte slăbit, dă dovada totalei demnităţi împărăteşti pe care o primise de la Dumnezeu. El nu mai părăseşte Ierusalimul ca în faţa lui Absalom; el nici nu-l atacă pe Adonia... se preface că nu ştie şi-l proclamă împărat pe Solomon, fiul său cel mai tînăr, cum spusese Domnul. Este de ajuns să-l pună în locul său pe alesul Domnului şi totul reintră în ordine.

Nu am face şi noi aceeaşi experienţă, dacă în greutăţile care pot apare, am şti să dăm Domnului locul care-I revine: „În toate lucrurile, El să aibă cel dintîi loc".

Cînd Adonia şi invitaţii săi află de ungerea fiului lui Bat-Şeba, ei sînt cuprinşi de groază; fiecare fuge încotro vede. Adonia nu vede altă şansă de salvare decît să meargă să apuce coarnele altarului. Temporar cruţat, el va fi omorît după cîtva timp de Solomon pentru că a îndrăznit să pretindă mîna lui Abişag, care-l îngrijise pe tatăl său în zilele bătrîneţii sale. Psalmul 2 proclamă ungerea împăratului în Sion şi subliniază invitaţia de a i se supune. El îl are în vedere în principal pe Mesia, Fiul. Dar nu este la bază un ecou sigur al revoltei lui Adonia şi al ungerii lui Solomon, însuşi prototipul împăratului Slavei?

d) Solomon

Al doilea fiu al Bat-Sebei, Solomon fusese numit de Natan prorocul: Iedidia, preaiubitul Domnului (2 Samuel 12.25). Deşi mult mai tînăr ca ceilalţi (1 Cronici 29.1), el fusese intenţionat ales de Dumnezeu pentru a urma lui David (1 Cronci 28.5). De aceea, după ungerea particulară din 1 împăraţi 1.39, David adună la Ierusalim toate căpeteniile Israelului (1 Cronici 28.1) pentru a-l instala oficial pe Solomon pe scaunul de domnie.

În prezenţa celor ce erau adunaţi, el îl îndeamnă pe fiul său să-L cunoască pe Dumnezeul tatălui său, să-I slujească din toată inima, amintindu-i că Domnul cercetează toate inimile. Să-L caute, să se întărească şi să lucreze (1 Cronici 28.9-10).

Aceste îndemnuri succesive sînt binevenite pentru noi: a-L cunoaşte personal pe Domnul, nu numai pentru că El era Dumnezeul părinţilor noştri, ci cu o cunoaştere directă şi intimă. Să-L servim cu bucurie, nu ca o datorie sau pentru a ne dobîndi merite, ci cu o inimă binevoitoare; şi toată fericirea să fie a sta la dipoziţia Aceluia care ne-a iubit atît de mult. Să ne amintim că El cercetează inimile si gîndurile; să lăsăm această lumină să pătrundă în noi, pentru a arăta ceea ce nu este după voia Lui. Să-L căutăm: nu numai să ne rugăm scurt în fiecare zi, ci să găsim timp să fim în faţa Lui pentru a-I căuta faţa. Acesta este secretul puterii.

David spune lui Solomon, ca altădată Moise lui Iosua: „Fii tare, curajos şi lucrează... căci Domnul va fi cu tine; El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi" (1 Cronici 28.20) - promisiune pe care o putem lua şi pentru noi (Evrei 13.5).

Din timpul vieţii lui David, Solomon se aşază pe scaunul de domnie, ca împărat în locul tatălui său (1 Cronici 29.30). Toţi i se supun, chiar şi fraţii lui. Domnul i-a făcut domnia mai strălucită decît a fost a oricărui împărat al lui Israel, înaintea lui. Bucurie a ultimelor ore ale bătrînului împărat care l-a văzut pe scaunul de domnie al lui Israel pe acest fiu care, într-un sens îi amintea greşelile şi mai ales harul infinit al lui Dumnezeu!