Câteva best-selleruri catolice

În epoca actuală, pentru orice editură este important să publice cărţi care să se vândă cât mai bine, numite “best-selleruri”, care aduc venituri mari. şi, evident, în genul bible-fiction există unele best-selleruri care au adus venituri mari timp de sute de ani, iar unele aduc în continuare venituri semnificative şi în prezent.

Primul best-seller catolic este acela al succesiunii apostolice, şi anume ideea că Papa, episcopul Romei, ar fi succesorul apostolului Petru, cel mai de seamă dintre apostoli, şi că el ar avea cheile raiului. De unde aceasta? A pornit de la o interpretare a textului din Matei 16:18-19, unde Domnul Isus a spus textual: “şi eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge. Şi îţi voi da cheile împărăţiei; şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. La acest text s-a adăugat afirmaţia că Petru i-ar fi transmis episcopului Romei acea autoritate pe care i-o dăduse Domnul. Dar nicăieri în Scriptură nu se spune că Petru ar fi transmis cuiva această autoritate. Şi, cum, biserica să fie zidită pe Petru? Nu, ci dacă citim versetele de mai înainte, vedem că Petru a spus: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, iar Domnul i-a răspuns “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Adică, “stânca” pe care este zidită biserica nu este Petru, ci “Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu” şi Petru este acela care a avut de la Dumnezeu Tatăl această descoperire cu privire la cine este Isus. Altfel, prin ceea ce era în “carnea şi sângele” lui, Petru a fost capabil să-l renege de trei ori pe Domnul, deci nu ar fi putut fi el acea bază pe care biserica să nu poată fi biruită de “porţile locuinţei morţilor”. Dar Duhul Domnului i-a dat să aibă “cheile”. Ce fel de chei? Nu este vorba de cheile raiului, nici de cheile iadului, ci de “cheile împărăţiei”, adică ale acelui domeniu în care Hristos este mărturisit ca împărat. Adică Petru a deschis acea cale pe care oamenii au ajuns să-l mărturisească pe Isus ca fiind Hristosul, care are drepturi de împărat. şi Petru a folosit aceste chei atunci când a predicat la Cincizecime şi aproape trei mii de suflete de la Ierusalim au crezut şi au fost mântuite, prin aceasta deschizând calea pentru iudei (Fapte 2), după care a mai folosit cheile şi pentru a deschide calea pentru ne-iudei, când a vestit evanghelia în casa centurionului Corneliu (Fapte 10). Şi, fiind condus de Duhul Sfânt în aceste situaţii, ceea ce a “legat” şi a “dezlegat” el a fost recunoscut în cer.

Cât de departe este aceasta de credinţa populară, susţinută de cler, că omul trebuie să vină înaintea apostolului Petru pentru ca acesta să-i deschidă sau să nu-i deschidă poarta raiului. Şi această credinţă care se abate mult de la ceea ce spune Scriptura a fost o sursă importantă de venituri pentru preoţime timp de sute de ani şi continuă să mai fie până şi în zilele noastre. Ce n-ar da omul ca să scape de grozăvia iadului? Aşa mulţi au umplut tezaurul bisericii catolice. Nu-i aşa că acesta chiar a fost un best-seller şi încă mai continuă să fie?

Şi de ce să nu-şi mai diversifice clerul sursele de venit? Dacă câştigă de pe urma temerii oamenilor să nu ajungă în iad, de ce să nu câştige şi de pe urma sentimentelor lor faţă de persoanele iubite care au murit? Ca urmare a fost inventat Purgatoriul. Potrivit doctrinei catolice, acela este locul în care cei care nu au comis “păcate de moarte” sunt curăţiţi prin suferinţe pentru ca mai apoi să fie primiţi în paradis. În funcţie de cât de multe şi de grele sunt păcatele lor, ei pot să fie chinuiţi acolo mai mult sau mai puţin timp. Iar pentru a le scurta chinurile în purgatoriu, rudele lor în viaţă se cuvine să plătească preoţilor... Dar această învăţătură contravine faţă de ceea ce a spus Domnul Isus în capitolul 16 din Evanghelia după Luca, când omul care fusese bogat, fiind în chinuri în Locuinţa morţilor, a văzut “de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui” şi a cerut “Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta”. El nu s-a considerat vrednic ca Avraam, părintele spiritual al credincioşilor, să se ocupe personal de el, şi atunci l-a rugat să-l trimită pe Lazăr, cel care zăcuse la uşa lui, ca să-i mai aline suferinţa. Dar răspunsul a fost categoric: “Între nou şi voi este întărită o prăpastie mare, astfel încât cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să nu treacă la noi”. Adică, după moarte, soarta omului este hotărâtă definitiv, şi nici chiar Avraam, care se bucură din plin de favoarea lui Dumnezeu nu poate să mai salveze pe cel care a murit nemântuit.

Şi, apoi, ce i-a răspuns Isus tâlharului crucifica alături de el, care l-a rugat: “Aminteşte-ţi de mine, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!”? I-a spus: “Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis”. Deci, nici vorbă să mai aştepte în purgatoriu şi să sufere acolo pentru a fi “curăţit”. Şi cum a ajuns acest răufăcător să fie atât de curat încât Domnul să-l ia imediat alături de El? Doar el făcuse numai rele. El însă a recunoscut: “Noi, în adevăr, pe drept suntem aici, pentru că primim ceea ce ni se cuvine pentru ceea ce am făcut, dar Acesta n-a făcut nimic necuvenit” (v. Luca 23.39-43). Acesta este adevărata pocăinţă: să recunoşti că Dumnezeu are perfectă dreptate să te condamne şi a fi pocăit înseamnă a te recunoaşte vrednic de moarte înaintea lui Dumnezeu, nu a ţine cu stricteţe nişte rânduieli cu ce să faci şi ce să nu faci. şi alături de pocăinţă este credinţa ca Domnul Isus este cel perfect drept şi că El are toate drepturile să împărăţească şi că El va veni. Aceasta este tot ce se cere pentru ca un om să fie mântuit, indiferent ce va fi fost în toată viaţa lui. Dar în schimb, prin ficţiunile născocite de oameni, mântuirea a ajuns să fie o afacere pentru unii. şi această afacere a ajuns la cea mai mare dezvoltare atunci când biserica catolică a inventat indulgenţele. Adică înaltul cler a născocit că marii sfinţi din vechime, printre care, bineînţeles, şi Sfântul Petru, au făcut atât de multe fapte mari şi bune încât ele pot acoperi cu prisosinţă şi păcatele altora, iar cine doreşte să beneficieze de acest surplus de fapte bune este suficient să plătească bani. Aceasta contravine faţă de ceea ce le spunea credincioşilor de la Roma apostolul Pavel: “plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 6.23). Adică mântuirea este prin harul lui Dumnezeu, nu prin eforturile omului, nici prin ceea ce poate plăti omul, pentru că Domnul Isus, “Mielul lui Dumnezeu”, prin moartea Lui, a plătit tot preţul şi orice om care ar căuta să adauge ceva la această lucrare desăvârşită ar face ceva rău.