03 Împrejurările în care Cina Domnului a fost instituită

Aceste împrejurări îndeosebi sunt nespus de măreţe şi mişcătoare. Domnul era gata să intre în lupta împotriva tuturor puterilor întunericului, să întâlnească pe vrăjmaşul de moarte al omului şi să golească în totul paharul mâniei drepte a lui Dumnezeu împotriva păcatului. Se apropia, pentru El, o dimineaţă grozavă, mai grozavă de cum ar fi fost în stare s-o vadă vreodată un om sau un înger. Şi cu toate acestea, citim: „Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine."

Ce iubire fără margini! În noaptea când avea parte de o grozavă durere, în noaptea „luptei straşnice", când îi cădea la pământ sudoarea ca picături mari de sânge, în noaptea când un ucenic L-a vândut, un altul s-a lepădat de El şi apoi toţi L-au părăsit — da, în aceeaşi noapte, inima Domnului Isus era plină cu gânduri de dragoste pentru ai Săi şi, în aceeaşi noapte, El a instituit Cina. El a rânduit pâinea să fie simbolul trupului Său frânt şi vinul simbolul sângelui Său vărsat; şi aşa sunt şi pentru noi, ori de câte ori luăm din ele, deoarece Cuvântul ne asigură că „ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului până va veni El." (versetul 26.)

Toate acestea, putem spune că dau o importanţă deosebită şi o solemnitate sfântă Cinei Domnului si, mai mult, ne dau o idee a consecinţelor mâncării şi băutului în chip nevrednic.

De obicei se aplică termenul „nevrednic" din pasajul acesta persoanelor care îndeplinesc actul acesta, în timp ce el se referă la felul în care este făcut. Apostolul niciodată n-a gândit să pună la îndoială creştinismul Corintenilor. La începutul epistolei sale, el îi priveşte ca „adunarea lui Dumnezeu care este în Corint... cei care au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi sfinţi" (sau sfinţi prin chemare). Cum ar fi putut să folosească limbajul acesta în capitolul 1 şi să pună problema vredniciei acestor sfinţi de a-si lua locul la Cina Domnului, în capitolul 11? Imposibil. El îi privea ca sfinţi şi în felul acesta îi îndemna să ia parte la Cina Domnului într-un chip vrednic. Întrebarea dacă ei ar fi fost creştini nu se punea. De aceea nu se poate să aplici persoanelor cuvântul „nevrednic". Aplicarea lui este în întregime referitoare la felul în care se ia Cina. Persoanele erau vrednice, dar felul lor nu era. Şi ei erau chemaţi ca sfinţi să se judece pe ei înşişi în ce priveşte căile lor, ca să nu fie judecaţi în persoanele lor, aşa cum fusese deja cazul. într-un cuvânt, ca creştini, ei erau chemaţi să se judece pe ei înşişi. Dacă ar fi avut vreo îndoială în privinţa aceasta, n-ar fi fost în stare să judece nimic. Niciodată nu voi gândi să pun pe copilul meu să judece dacă este sau nu copilul meu. Dar aştept ca să se judece cu privire la obiceiurile lui, pentru că altfel eu trebuie să-1 disciplinez; pentru că îl socotesc copil al meu, nu voi permite să stea la masă cu mine cu hainele murdare si în dezordine.

Pâinea şi vinul sunt simboluri profunde. Bobul de grâu zdrobit şi rodul strugurelui dau împreună putere şi bucurie inimii. Şi nu numai că au semnificaţie în ele însele, dar sunt de asemenea folosite de Domnul ca simboluri pe care El însuşi le-a rânduit în noaptea dinaintea răstignirii. Credinţa poate vedea pe Domnul la masa Sa, luând pâinea şi vinul şi spunând: „Luaţi, acesta este trupul Meu." Şi apoi paharul: „beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor." (Matei 26.27,28.)

Cu un cuvânt, rânduiala aceasta conduce sufletul înapoi la noaptea aceea plină de evenimente; aduce înaintea noastră realitatea crucii şi a suferinţelor Mielului lui Dumnezeu în care sufletele noastre se pot încrede. Ne aminteşte în modul cel mai hotărât dragostea Lui curată, care, când Golgota îşi arunca umbra ei întunecoasă pe calea Lui şi paharul mâniei drepte a Domnului împotriva păcatului pe care avea să-1 poarte a fost umplut pentru El, putea totuşi, preocupat El însuşi cu noi, să instituie o sărbătoare care să fie atât expresia legăturii noastre cu El, cât şi cu toate mădularele Trupului Său.

Nu putem trage concluzia că Duhul Sfânt a folosit expresia „în aceeaşi noapte" cu scopul de a îndrepta neorânduielile care se arătaseră în biserica din Corint? Nu era o mustrare aspră dată egoismului celor care luau „propria lor cină" în aceeaşi noapte în care Domnul sărbătorii era trădat? Mai poate egoismul să existe la vederea crucii? Pot gândurile cu privire la interesele noastre sau la noi înşine să fie primite în prezenţa Aceluia care S-a jertfit pe Sine pentru noi? Sigur că nu. Putem noi cu toată inima şi de bunăvoie să dispreţuim biserica lui Dumnezeu — putem noi să jignim sau să excludem mădulare preaiubite ale turmei lui Hristos, în timp ce privim la cruce, pe care Păstorul turmei şi Capul Trupului a fost răstignit? Nu! Să stea cei credincioşi aproape de cruce — să-şi amintească de „noaptea aceea" — de trupul frânt şi de sângele vărsat, şi curând se va sfârşi orice erezie, orice dezbinare şi egoism.

Cititorul va observa că aceasta nu înlătură disciplina arătată de Scriptură. Se poate să fie unele mădulare ale turmei lui Hristos care să nu fie primite în Adunarea de pe pământ, datorită doctrinei false sau practicii greşite. Dar, deşi poate noi nu am fi în stare să-i primim, prin nici un mijloc nu s-ar putea şterge numele lor din cartea vieţii Mielului. Acesta nu este domeniul sau dreptul Bisericii lui Dumnezeu. „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi — şi cine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege." (2 Timotei 2.19.)

Numai dacă am putea reţine că Domnul însuşi prezidează la masă pentru a împărţi pâinea şi vinul, dacă L-am putea auzi spunând: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi" (Luca 22.17), am fi mai bine în stare să întâlnim pe toţi fraţii noştri pe singurul teren al părtăşiei pe care Dumnezeu o poate recunoaşte. Cu un cuvânt, Persoana lui Hristos este centrul lui Dumnezeu de unire. Fiecare credincios poate auzi pe Stăpânul lui spunând de pe cruce: „Iată fraţii tăi!" Şi în adevăr, dacă am putea auzi clar lucrul acesta, am acţiona ca acest ucenic preaiubit faţă de mama lui Isus; inimile şi casele noastre ar fi deschise pentru toţi cei care au fost încredinţaţi îngrijirii noastre. Cuvântul este: „Primiţi-vă unii pe alţii cum şi Hristos v-a primit pe voi, spre gloria lui Dumnezeu." (Romani 15.7.)

Este un alt punct demn de notat în legătură cu împrejurările în care Cina Domnului a fost instituită, adică în legătură cu Pastele evreiesc. „Ziua Azimilor, în care trebuiau jertfite Pastele, a venit. Şi El a trimis pe Petru şi pe Ioan, spunând: „Mergeţi şi pregătiţi-ne Pastele, ca să le mâncăm..." Când a sosit ceasul, El a stat la masă şi apostolii împreună cu El. Şi El le-a spus: „Am dorit mult să mănânc Pastele acesta cu voi înainte de a suferi; pentru că vă spun că de acum nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu." Şi primind un pahar (adică paharul de Paşte), a mulţumit şi a spus: „Luaţi paharul acesta şi împăr- ţiţi-1 între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni împărăţia lui Dumnezeu." (Luca 22.7-18.)

Pastele era, asa cum stim, cea mai mare sărbătoare în Israel, ţinută pentru prima dată în noaptea de neuitat a eliberării lor din robia Egiptului. Legătura cu Cina Domnului stă în faptul că Pastele marca un tip al faptului pentru care Cina este o amintire. Pastele arăta înainte spre cruce; Cina Domnului arată înapoi spre ea. Dar Israel n-a mai fost în condiţia morală potrivită ca să ţină Pastele, potrivit gândurilor divine despre el; şi Domnul Isus, în ocazia de mai sus, conducea pe ucenicii Săi departe de elementul evreiesc, spre o nouă ordine de lucruri. Nu avea să mai fie un miel sacrificat, ci pâinea frântă şi vinul băut în amintirea unei jertfe adusă odată pentru totdeauna şi care avea o eficacitate veşnică. Cine crede că, repetând Cina într-un fel sau altul, se face o nouă jertfă sau altceva ca să fie adus mai aproape de Dumnezeu, arată că inima lui este încă robită de judecăţi greşite evreieşti şi n-a înţeles cuvântul care spune:„Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi." (Evrei 10.14.)

Biserica Romei s-a depărtat mult de la adevărul înfăţişat prin Cina Domnului, spunând că poate aduce o jertfă fără sânge pentru păcatele celor vii şi celor morţi. Însă în Evrei 9.22 ni se spune că „fără vărsare de sânge nu este iertare"; deci aceşti oameni n-au iertare de păcate, pentru că o jertfă fără sânge, după Scriptură, e o jertfă fără iertare.

Deci jertfa aceasta fără sânge nu face altceva decât să ascundă din faţa credinciosului jertfa Domnului Hristos „adusă odată pentru totdeauna" şi care nu se mai poate repeta. „Hristos fiind înviat dintre cei morţi, nu mai moare; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui." (Romani 6.9.) Orice jertfă nouă arată doar cât de neîndestulătoare sunt toate jertfele fără sânge făcute mai înainte, aşa că îşi bate joc de bietul păcătos cu o umbră deşartă. Dar nu numai atât. Unii învaţă pe oameni că pot să ia numai pâinea fără vin, sub cuvânt că sângele e în trup. Dar, dacă sângele e în trup, hotărât că nu e vărsat, şi atunci ne întoarcem la acelaşi punct negru, adică nu e „nici o iertare." „Fără vărsare de sânge nu este iertare."

Cât de deosebită şi înviorătoare este instituirea Cinei Domnului în Noul Testament! Acolo găsim pâinea frântă şi vinul vărsat, semnele unui trup frânt şi unui sânge vărsat. Vinul nu este în trup, pentru că dacă ar fî, n-ar fi „iertare." Cu un cuvânt, Cina Domnului este semnul de aducere aminte despre o jertfă adusă pentru veşnicie. Să nu facem din cunoaştere o condiţie a părtăşiei, pentru că mulţi copii ai lui Dumnezeu, printr-o înţelegere greşită nu cunosc înlăturarea deplină a păcatelor; ei ar fi excluşi de pe acest teren, dacă am face cunoaşterea o condiţie a părtăşiei, în locul vieţii şi ascultării. Dacă nu aş cunoaşte experimental că răscumpărarea este un fapt împlinit, aş înţelege prea puţin simbolul dat de pâine şi de vin.

Mai sunt alţii care cred că la cină sufletul face sau înnoieşte vreun legământ cu Dumnezeu.

Aceştia uită însă, că dacă am avea de încheiat vreun legământ cu Dumnezeu, am fi cu totul pierduţi; fiindcă urmarea neapărată a unui legământ între om si Dumnezeu este condamnarea omului. Mulţumiri fie aduse Domnului, că nu e vorba de nici un legământ cu noi! Pâinea şi vinul vorbesc despre un adevăr profund şi minunat: trupul jertfit şi sângele vărsat al Mielului lui Dumnezeu, acel Miel pe care Dumnezeu L-a rânduit înainte de facerea lumii. Pe temeiul acestei lucrări, sufletul poate să se odihnească în pace; el are legământul cel nou în sângele lui Hristos, nu un legământ făcut între Dumnezeu şi om. Legământul omului cu Dumnezeu a dat greş şi Domnul Isus a trebuit să lase să treacă pe lângă El paharul cu rodul viţei, semnul bucuriei pe pământ. Pământul nu avusese nici o bucurie pentru El, Israel ajunsese „viţă stricată şi străină"; de aceea El avea de spus doar atât: „Nu voi mai bea din rodul viţei până va veni împărăţia lui Dumnezeu." O perioadă lungă şi secetoasă avea să vină peste Israel, înainte ca împăratul lui să poată să Se bucure de starea lui sufletească; dar în timpul acesta, „Biserica lui Dumnezeu" avea să ţină sărbătoarea Azimilor, în toată însemnătatea si puterea ei morală, şi dând afară „vechiul aluat de răutate şi viclenie," ca rod al legăturii cu El, al cărui sânge ne curăţeşte de orice păcat.

Instituirea Cinei imediat după Paşte ne arată că rostul Adunării sau al Bisericii şi al poporului Israel nu se poate înfăptui decât prin crucea Domnului Isus Hristos. Negreşit că Biserica are un loc mai înalt, fiindcă este legată într-un singur Trup cu Capul glorificat, dar şi una şi alta îşi au temeiul la cruce. Da, pe cruce, snopul curat a fost zdrobit şi strugurele a fost stors de însăşi mâna lui Dumnezeu (amândouă închipuind pe Domnul Isus), ca să aducă inimilor poporului Său pământesc (Israel, la venirea Lui din nou) şi ceresc (Biserica lui Dumnezeu azi) putere şi bucurie. „Domnul vieţii" a luat din mâna dreaptă a lui Dumnezeu paharul mâniei, paharul groazei şi 1-a golit în întregime, ca să dea în mâinile poporului Său paharul dragostei nespus de mare a lui Dumnezeu, ca „să bea şi să uite sărăcia şi să nu-şi mai aducă aminte de necazurile lui." (Proverbele 31.7.)

Iată ce ne arată Cina Domnului. Domnul însuşi este de fată; si în fata Lui se adună cei mântuiri într-o părtăşie sfântă şi în dragoste frăţească; şi astfel pot să privească înapoi la noaptea aceea plină de durere a Domnului lor şi înainte spre ziua gloriei Lui, spre „ziua aceea fără nori", „când El va veni ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut." (2 Tesaloniceni 1.10.)