05 Timpul şi felul în care Cina Domnului este tinută

Dacă Cina n-a fost rânduită în cea dintâi zi a săptămânii, totuşi din Faptele Apostolilor 20.7 se vede destul de limpede că la început cei dintâi creştini au tinut-o în această zi. Citim în locul arătat mai sus: „În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea", şi asta e în legătură cu precizarea că Pavel a stat şapte zile în Troa.

Nu e greu de văzut de ce tocmai ziua dintâi a săptămânii este aleasă pentru Cină. Ziua întâi a săptămânii, adică duminica, este ziua învierii, ziua Bisericii, spre deosebire de ziua a şaptea, care este ziua lui Israel. După cum la rânduiala Cinei, Domnul căuta să îndepărteze gândurile ucenicilor Săi de la toate aşezămintele evreieşti, punând în loc o orânduire nouă, tot asa si ziua în care avea să fie tinută. Cina trebuia să ne arate deosebirea între cele cereşti şi cele pământeşti. Numai pe temeiul învierii Sale putem să vestim moartea Lui. Mel- hisedec a venit după ce s-a terminat lupta şi a adus pâine şi vin şi a binecuvântat pe Avraam în Numele Domnului (Geneza 14.18-20). Aşa a venit şi „Melhisedec" al nostru; după ce a trecut prin luptă, El vine în înviere, cu pâine şi vin, pentru ca să învioreze şi să întărească inimile poporului Său şi să dea pacea, pe care a dobândit-o cu un preţ scump.

Dacă deci cea dintâi zi a săptămânii era hotărâtă ca ucenicii să se adune pentru frângerea pâinii, nimeni nu are dreptul să schimbe timpul pentru frângerea pâinii numai odată pe lună, sau odată la şase luni, sau mai rar. Această zi a văzut pe cei dintâi creştini, despărţiţi numai de locurile felurite în care se aflau, adunaţi la masa Domnului ca un singur Trup botezat şi însufleţit de un singur Duh, fără să facă parte dintr-o sectă, partidă sau altă „biserică" decât a lui Hristos: Trupul Lui. Ce zi plină de binecuvântări era ziua întâi a săptămânii! Ce mult a fost glorificat, prin această unitate, Numele lui Dumnezeu si lucrarea lui Hristos si cu câtă putere şi bucurie se vestea în ziua aceea moartea Domnului şi aşteptarea venirii Sale! Cine a dat vreun drept creştinilor să se depărteze de această zi si această rânduială? Nu cumva căderea lor? De ce oare cred unii creştini că este destul ca să frângi pâinea din când în când sau chiar numai odată pe an? Putem noi să vestim moartea Lui de prea multe ori?

Mulţi cred că frângerea pâinii prea des ar ajunge să facă din Cină ceva obişnuit, o formă si că de aceea e bine să nu fie făcută prea des. Dar eu întreb: Oare de frică să nu ajungă o obişnuinţă, să dai cuiva sfatul să se roage mai puţin, să citească mai puţin Cuvântul lui Dumnezeu sau să aibă mai puţină legătură frăţească? Negreşit că e destul de trist, dacă această sărbătoare binecuvântată ajunge o formă; dar nu e mai bine să veghem cu stăruinţă, ca să nu ajungă obicei, decât s-o înlăturăm?

Creştinul a cărui inimă arde de dragoste pentru Domnul va dori să vestească moartea Domnului cât se poate mai des.

În ce priveşte felul sărbătorii, creştinii ar trebui să arate că frângerea pâinii este ţinta de căpetenie pentru care se adună în ziua întâi a săptămânii. Ei trebuie să arate că nu s-au adunat pentru predică sau învăţătură, deşi acestea pot fi date după aceea într-un mod fericit, ci pentru frângerea pâinii. „În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea." Nu trebuie să uităm că legătura cu Dumnezeu este ceva mai de preţ decât zidirea sufletească dintre noi. După cum închinarea şi lauda din adunare se duce de-a dreptul la Dumnezeu, tot asa si Cina are un loc mai înalt decât zidirea sufletească între noi; Mielul jertfit trebuie să fie ţinta tuturor gândurilor şi simţămintelor noastre. Cina, prilejul de închinare a adunării, este atât de însemnată si înăltătoare, încât ar trebui să ia tot timpul adunării sfinţilor şi cu cât ei sunt mai duhovniceşti, cu atât va izvorî din mijlocul lor mai multă laudă, mulţumire si închinare.

Să lăsăm dar cu totul la o parte zidirea sufletească, fie şi după terminarea Cinei? Nicidecum! Să nu facem o lege, ci să lăsăm pe Duhul Sfânt să-Şi facă lucrarea. Este lucrarea Lui, ca să vestească şi să glorifice Numele, fiinţa şi lucrarea lui Hristos; Lui singur I se cuvine fără îndoială cârmuirea adunărilor creştine. Să fim însă convinşi că totdeauna El va da locul cel dintâi lucrării lui Hristos.

Noi înţelegem prea puţin legătura strânsă dintre frângerea pâinii şi starea şi mărturia Bisericii pe pământ. Frângerea pâinii ar trebui să fie imaginea vie a adevărului că toţi creştinii alcătuiesc un trup, însă creştinătatea cu partidele şi cinele ei felurite a tăgăduit practic acest adevăr.

Mai mult, în zilele noastre, Cina este lăsată pe ultimul plan. Masa la care Domnul trebuie să aibă cel dintâi loc se pierde din vedere, ca să se dea omului cel dintâi loc. Pentru unii, predica şi zidirea sufletească sunt lucrul cel mai însemnat; pe când Cina, care, dacă ar fi bine înţeleasă, ar trebui să aibă cel dintâi loc, are o însemnătate mai mică şi toate silinţele oamenilor ca să facă să înceteze această stare n-au făcut nimic altceva decât să ne-o arate asa cum este.

S-au făcut aşa-zise alianţe evanghelice sau biblice, care doar arată nevoia de unitate, dar n-o pot înfăptui. De ce? Deoarece creştinii nu vor să lase şi să se despartă de tot ce-i ţine departe unii de alţii şi să se adune să frângă pâinea numai ca oameni credincioşi, fără vreo altă denumire. In Biblie nu găsim nici una din denumirile felurite pe care si le dau unii credincioşi, ci numai numirea de creştini. De ce ar purta creştinii alte numiri şi nu s-ar despărţi de sistemele religioase omeneşti care au aceste numiri? Nu tăgăduim că unele denominaţii păstrează multe adevăruri şi iubesc pe Domnul Hristos. Dar ele nu au adevărul care să-i facă să se adune împreună ca să frângă pâinea, în afara oricărei denominaţii.

Dar cum ar putea adevărul să împiedice pe creştini să dea expresie unităţii Bisericii? Imposibil! Un spirit sectar în cei care susţin unele adevăruri poate să-i facă să fie aşa, dar adevărul nu poate niciodată. Dacă se pot aduna odată pe an ca să cânte, să se roage împreună, de ce n-ar rămâne aşa totdeauna, fără să se mai întoarcă la sistemele care-i ţin despărţiţi? Când vine cea dintâi zi a săptămânii, ei n-au nici un gând să dea singura expresie a unităţii lor, pe care Duhul Sfânt o poate recunoaşte, care este frângerea pâinii. Şi dacă pot fi uniţi o săptămână pe an, de ce să stea despărţiţi 51 de săptămâni?

Păcatul la Corint era că nu se aşteptau unii pe alţii. Aceasta se vede din îndemnul apostolului în 1 Corinteni 11: „De aceea, fraţilor, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unul pe altul." De ce trebuiau să se aştepte unul pe altul? Desigur, ca să poată arăta mai bine unitatea lor. Dar ce ar fi zis apostolul dacă, în loc să se aştepte unii pe alţii într-un loc, ar fi plecat fiecare în felurite locuri ca să ia cina potrivit cu vederile lor felurite despre adevăr? Ar fi putut spune cu şi mai multă putere: „Nu puteţi mânca Cina Domnului!"

Dar poate că s-ar putea cineva întreba: cum ar putea toţi credincioşii să se adune într-un singur loc? Eu răspund: chiar dacă nu se pot aduna toţi într-un singur loc, totuşi se pot aduna în mai multe locuri, dar potrivit unuia şi aceluiaşi adevăr şi pe aceeaşi temelie, în acelaşi fel. Cum se adunau creştinii în Ierusalim? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că ei erau „o inimă şi un suflet." (Faptele Apostolilor 4.32.) Iată cum se arăta unitatea lor. Nici locurile felurite, nici măsura felurită de cunoaştere sau înzestrare nu puteau împiedica unitatea copiilor lui Dumnezeu. Erau un Trup şi un duh.

La sfârşit, aş dori să mai spun că Domnul va cinsti pe toti aceia care au credinţă si credinciosia să recunoască şi să înfăptuiască unitatea Bisericii sau Adunării lui Dumnezeu pe pământ; şi cu cât se vor ivi mai multe greutăţi în calea înfăptuirii acestui adevăr, cu atât si cinstea va fi mai mare. Domnul să dea tuturor alor Săi un ochi limpede şi un duh smerit şi drept!