Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

02 Soţ şi soţie (Efeseni 5:19-29)

de E. W. Bremicker - 07 Aprilie 2016

Soţ şi soţie (Efeseni 5:19-29)

Ne miră probabil faptul că subiectul „căsnicie şi familie" este tratat aşa de detaliat tocmai în Efeseni. Această epistolă ne prezintă în partea de învăţătură, ca nici o altă epistolă, hotărârea veşnică a lui Dumnezeu cu privire la Hristos şi la Adunare. Totul porneşte de la Dumnezeu, Tatăl slavei. Punctul de plecare este intenţia inimii Sale şi nu starea noastră rea, ca în epistola către Romani. Capitolul 1 din Efeseni descrie poziţia minunată în care stăm acum înaintea lui Dumnezeu. Noi nu suntem numai copii, ci şi fii ai lui Dumnezeu. Putem să avem cunoştinţă de hotărârea lui Dumnezeu şi să o înţelegem. Capitolul 3 ne arată ce rol joacă Adunarea în gândurile lui Dumnezeu. Lui Pavel i s-a dat să facă cunoscut această taină. Credincioşii din timpul harului vor fi în toată veşnicia Adunarea, soţia lui Hristos. Noi vom împărţi totul cu El, cu Cel care s-a dat pe Sine pentru Adunare.

Dumnezeu ne prezintă această imagine cerească şi veşnică ca model pentru relaţiile noastre în căsnicie. Lumina hotărârii mari şi de nepriceput a lui Dumnezeu cade asupra căsniciilor noastre. Fiecare dintre noi poate să-şi pună acum întrebarea: Care principii trebuie să aibă valabilitate pentru noi şi pentru familiile noastre, principiile Cuvântului lui Dumnezeu sau principiile oamenilor acestei lumi? Principiile acestei lumi se bazează, cum am văzut deja, pe acest precept simplu: fiecare face ce vrea. Urmarea acestui comportament este numărul înfricoşător de mare de divorţuri. Nici nu bănuim durerea care se ascunde în spatele acestor despărţiri! Principiul lui Dumnezeu, dimpotrivă, este: „Cine cugetă la cuvânt va găsi fericirea" (Proverbe 16.20). A cugeta la Cuvânt înseamnă a-l împlini. Legat de aceasta este renunţarea la voia proprie care ne face aşa de multe greutăţi şi recunoaşterea autorităţii lui Hristos ca fiind capul. Cine face aceasta va avea binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţa lui. În Efeseni de la capitolul 5, versetul 22 până la capitolul 6, versetul 9, ne sunt prezentate trei relaţii în care putem şi trebuie să practicăm principiile lui Dumnezeu, şi anume:Relaţia dintre soţ şi soţieRelaţia dintre părinţi şi copiiRelaţia dintre stăpâni şi robi

Versetele 19-21 stau oarecum ca titlu deasupra acestor relaţii. Aici ne sunt prezentate două lucruri importante: în primul rând, Dumnezeu vorbeşte despre starea inimii noastre. El ne arată ce trebuie să fie în inima noastră. Se spune: „lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind totdeauna Celui care este Dumnezeu şi Tatăl, pentru toate, în Numele Domnului nostru Isus Hristos". Epistola către Efeseni vorbeşte de şapte stări diferite ale inimii. Aici este vorba despre inimi care laudă şi cântă, putem chiar spune, despre inimi care adoră. Fără îndoială, relaţiile naturale din căsnicie, din familie şi din câmpul muncii atrag după sine probleme şi greutăţi, dar aceste necazuri nu ar trebui să ne preocupe aşa încât să nu mai putem lăuda şi mulţumi. Un creştin recunoscător este un creştin fericit. Cu ce începem dimineaţa şi cu ce sfârşim seara? A cânta şi a lăuda pe Dumnezeu în inimile noastre înseamnă mulţumire în rugăciune. Când ne rugăm dimineaţa, începem imediat cu problemele şi grijile noastre sau avem înaintea ochilor noştri în primul rând lucrarea de pe cruce a Domnului nostru? Preocuparea cu El şi cu lucrarea Sa ne conduce spre mulţumire şi spre adorare, iar aceasta este condiţia ideală pentru conducerea Sa şi în relaţiile naturale din căsnicie şi din familie. Căsniciile noastre nu vor avea amprenta idealurilor noastre, oricât de măreţe ar fi ele, ci a Lui. În al doilea rând citim despre supunere: „supunându-vă unii altora în frica lui Hristos" (5.21). Din fire, nouă, tuturor, ne vine greu să fim supuşi şi, într-adevăr, putem să fim astfel numai în temere de Hristos. Teama de Hristos este caracterul şi graniţa supunerii noastre. Dumnezeu doreşte respect faţă de Cuvântul Lui, teamă de a face ceva ce nu îi place. În relaţiile noastre pământeşti, putem arăta cel mai bine ce fel de creştini suntem în funcţie de acest lucru: dacă vrem sau nu vrem să trăim după gândurile lui Dumnezeu.

Principiile pe care ni le prezintă Dumnezeu în Efeseni 5 ne sunt tuturor mai mult sau mai puţin cunoscute. Totuşi este bine totdeauna să stăm liniştiţi şi să ne întrebăm personal: Ce vrea să-mi spună Domnul astăzi prin Cuvântul Său? „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate" (versetele 22-24). Dumnezeu se adresează aici soţiilor într-un punct cu care au deseori probleme. Ele trebuie să fie supuse soţilor lor şi nu altora. Această supunere poate să fie numai în Domnul. El stă aici înaintea noastră ca Acela care are autoritate, între soţ şi soţie stă autoritatea Domnului Isus; aceasta dă conţinutul potrivit acestei relaţii. Când amândoi acceptă autoritatea Domnului, soţiei nu-i va veni greu să fie supusă, iar soţul nu va fi în pericolul de a domina asupra soţiei. Supunerea femeii nu este dezaprobată numai în lume, ci şi în creştinătate. Se vorbeşte despre emanciparea şi despre dezvoltarea capacităţilor proprii ale femeii. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte altfel. Emanciparea nu aduce binecuvântare, ci blestem. Oare nu sunt grăitoare cele aproximativ 130.000 divorţuri pe an din Germania? Este surprinzător de câte ori se vorbeşte în Noul Testament despre supunerea femeii.

În 1 Corinteni 14.34-35 citim: „Femeile să tacă în biserici, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie supuse, cum zice şi legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe soţii lor acasă". Aici se adevereşte Vechiul Testament în afirmaţiile sale. Dar acest cuvânt se adresează şi bărbaţilor. Dacă femeia trebuie să întrebe pe soţul ei, atunci acesta trebuie să fie informat. Cunoaştem noi, bărbaţilor, fie bătrâni, fie tineri, Biblia, ca să putem da lămuriri soţiilor noastre? Nu este suficient să citim ceva ici-colo, ci trebuie să cercetăm intensiv Cuvântul, ca să putem da un răspuns corect. Oare nu sunt soţii temătoare de Dumnezeu care suferă din cauză că nu găsesc un ajutor la soţii lor în privinţă duhovnicească, pentru că ei manifestă puţin interes faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de gândurile Sale?

Al doilea text important îl avem în 1 Timotei 2.11: „Femeia să primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere". Acesta este un principiu foarte important al lui Dumnezeu. Femeia nu trebuie să domine asupra bărbatului, pentru că Dumnezeu nu vrea aceasta.

Acest lucru este împotriva voii Sale, dar totuşi există multe căsnicii creştine unde femeia are autoritatea. Ea nu vrea numai drepturi egale, ci vrea, conştient sau inconştient, să aibă supremaţia. Dorinţa de dominare este pentru multe femei un pericol deosebit; de aceea vorbeşte Dumnezeu aşa de lămurit despre aceasta.

În al treilea rând citim în Tit 2 că femeile în vârstă să le sfătuiască pe cele tinere. Ne sunt prezentate şapte detalii ale acestei lecţii, printre altele să fie supuse soţilor lor. Aici ni se arată şi motivul. Pavel spune: „ ... ca să nu fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu" (versetul 5). Doresc soţiile noastre să fie vorbit de rău Cuvântul lui Dumnezeu şi să lucreze împotriva voii lui Dumnezeu? „Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa, iar cea nebună o dărâmă cu însăşi mâinile" (Proverbe 14.1). Dacă o căsnicie nu stă pe fundamentul de neclintit al Cuvântului lui Dumnezeu, există un mare pericol pentru căsnicie şi pentru familie. Să avem grijă să nu distrugem fericirea noastră proprie şi să nu pierdem binecuvântarea pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu.

În al patrulea rând citim în Coloseni 3.18: „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, aşa cum se cuvine în Domnul. Supunerea nu este o ruşine, ci o cinste. Aceasta se cuvinte în Domnul.

În al cincilea rând, în fine, vorbeşte despre supunere şi apostolul Petru: „Tot astfel, soţiilor, fiţi supuse şi voi soţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fară cuvânt, prin purtarea soţiilor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie cea de afară, care stă în împletirea părului şi în purtarea de podoabe de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci omul ascuns al inimii, în frumuseţe nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumenzeu, fiind supuse soţilor lor" (1 Petru 3.1-5). Aici găsim două indicaţii importante. În primul rând, umblarea, adică purtarea femeii poate fi o mărturie. În al doilea rând, un duh blând şi liniştit este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Din fire, ne poate veni greu acest lucru, dar cui vor să placă soţiile noastre, oamenilor sau lui Dumenzeu? Petru aminteşte în versetul 6 de o femeie din Vechiul Testament. Sara, soţia lui Avraam, ne este dată ca exemplu. În inima ei, Sara îl numea „domn" pe soţul ei. Aceasta este ceea ce doreşte Dumnezeu: nu o supunere exterioară, ci o stare de inimă plăcută Lui. Astăzi, Dumnezeu nu-i pretinde nici unei soţii să asculte orbeşte de soţul ei, ci El doreşte supunere. Dacă Sara în supunerea ei este o pildă pentru noi, Dumnezeu ne arată totuşi în Vechiul Testament că ea a mers de două ori prea departe în ascultarea ei, iar aceasta a avut urmări fatale pentru urmaşii ei. Nu degeaba supunerea femeii are o graniţă, pentru că în Efeseni 5.22 se spune: „ca Domnului". În Geneza 12 ni se relatează despre o foamete care a venit peste ţara Canaan. Avraam, omul credinţei, devine slab în credinţă. În loc să-L întrebe pe Dumnezeu ce să facă, se duce în Egipt. Temându-se de oamenii ţării, el îi aminteşte Sarei de înţelegerea care a avut-o cu ea. Sara trebuia să se prezinte ca sora lui Avraam. Era o jumătate de adevăr care însă în această situaţie a devenit o minciună întreagă şi o înşelătorie. Prin această minciună care şi-a avut originea în egoismul lui Avraam, el şi-a adus soţia într-un mare pericol la curtea lui faraon. Dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu, el şi-ar fi pierdut pentru totdeauna soţia. Câţiva ani mai târziu, acest incident se repetă într-un mod asemănător la filisteni. Amândoi, Avraam şi Sara, au dat greş. Avraam a fost neîncrezător şi a cerut prea mult de la soţia lui. Sara a mers prea departe în supunerea ei. Tot astfel există şi astăzi o limită în supunere pentru fiecare soţie creştină. Dacă soţul cere lucruri care sunt împotriva voii lui Dumnezeu, atunci ea nu poate şi nu trebuie să asculte de soţul ei. Totuşi, cât de frumos e când soţiile sunt în astfel de situaţii ajutoare reale! Noi, bărbaţii, acţionăm câteodată impulsiv şi atunci ajungem pe căi greşite. Ce bine e când soţiile noastre ne ajută atunci! Acest lucru are valabilitate şi când noi, bărbaţii, acţionăm neînţelept în strângerile noastre laolaltă. Primim sfatul soţiei noastre când, de exemplu, ne spune că rostim rugăciuni prea lungi?

Să ne întoarcem la Efeseni 5: „supuse ca Domnului" aceasta este limita şi în acelaşi timp caracterul ales al supunerii. Versetul 23 ne spune motivul pentru care femeile trebuie să fie supuse: „căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului". În măsura în care noi, bărbaţii, îl avem pe Hristos ca pildă înaintea noastră, putem să fim într-un mod just cap al soţiei noastre. Hristos este Mântuitorul trupului (adică al Adunării). El nu S-a dat numai în trecut pentru Adunare, ci El Se îngrijeşte şi astăzi de ea în orice nevoie. El Se interesează de Adunarea Lui. În acelaşi fel trebuie şi soţul să poarte de grijă de soţia sa şi s-o ajute în orice situaţie. Întrebarea către noi, bărbaţii, este următoarea: Observăm noi când soţiile noastre au nevoi şi necazuri? Poate suferă în ascuns, iar noi nici măcar nu observăm. Trăim într-un mod egoist, avem în vedere să ne meargă bine şi nici nu observăm ce le preocupă pe soţiile noastre. Venim seara acasă obosiţi de la muncă şi aşteptăm înţelegere şi atenţie din partea soţiei noastre. Dar invers? Nici urmă. O întrebăm pe soţia noastră cum i-a mers? Încercăm să avem înţelegere pentru ea? Aceasta, de fapt, ar fi trebuit să o fi învăţat de la Hristos. El ii vrea să ne ajute în acest sens.

În versetul 24 avem o altă învăţătură: „Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate". Să revenim încă o dată pe scurt la istoria lui Avraam şi a urmaşilor lui. Avraam a fost respectat şi cinstit de soţia lui ca fiind capul ei. Fiul său, Isaac, şi nepotul său, Iacov, au fost dispreţuiţi şi ignoraţi ca şi cap al familiilor lor. Prin voia ei pronunţată, Rebeca, soţia lui Isaac, şi-a distrus propria ei casă. Ea l-a folosit pe fiul ei, Iacov, ca să-şi înşele soţul. A existat o perioadă în viaţa ei când a fost o femeie exemplară (Geneza 24) şi chiar a putut să fie una din cele mai frumoase imagini ale Adunării din Vechiul Testament. Dar mai târziu a devenit o înşelătoare a soţului ei. Ca urmare, Iacov a trebuit să plece din casa părintească. El nu şi-a mai văzut mama niciodată. Unde a învăţat Rebeca înşelătoria? N-a fost chiar soţul ei cel care îi minţise pe filisteni? Isaac a spus că Rebeca e sora lui, dar acest lucru n-a fost adevărat. Unde a învăţat Isaac înşelătoria? N-a fost chiar tatăl său o pildă rea? Totul a început cu o sămânţă rea la Avraam, iar exemplul său rău a avut urmări la copiii şi la nepoţii săi. Roadele le vedem la Isaac şi la Iacov. Iacov, înşelătorul, a fost de mai multe ori înşelat. Soţia lui, Rahela, l-a înşelat şi el nici măcar nu a observat.

Socrul său, Laban, l-a înşelat şi la urmă cei zece fii ai săi l-au înşelat cu haina lui Iosif şi l-au minţit. Timp de douăzeci şi doi de ani, Iacov a suferit greu în urma acestei înşelătorii groaznice. Da, pentru el a fost o roadă amară care ne aminteşte de un principiu al lui Dumnezeu: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Galateni 6.7). Care au fost motivele grave ale acestor înşelătorii în descendenţii lui Avraam? Primul motiv a fost independenţa lui Avraam ca şi cap al familiei, în timp ce s-a coborât în Egipt, fară să-1 întrebe pe Dumnezeu; în acelaşi timp, i-a cerut Sarei să-i mintă pe egipteni.

Al doilea motiv a fost prea multă ascultare oarbă din partea Sarei. Al treilea motiv a fost ignoranţă şi desconsideraţie din partea Rebecăi faţă de capul familiei. Să ne punem întrebarea: Ce sămânţă lăsăm noi copiilor şi nepoţilor noştri? Ce exemplu le dăm? Este comportamentul nostru o binecuvântare sau un blestem pentru ei? Un alt exemplu serios îl avem în istoria lui Moise. În Exodul 4.24-26 ni se relatează despre întoarcerea lui Moise în Egipt. Pe drum, însuşi Dumnezeu îl atacă, pentru a-l omorî. De ce? Lângă Moise era Sefora, soţia lui. Într-un mod vădit, ea s-a opus ca fiul ei să fie circumcis. El a vrut să asculte de Dumnezeu, ea nu. Numai prin intervenţia directă a lui Dumnezeu, Sefora a fost determinată să-şi schimbe părerea. Dar să nu judecăm această femeie, ci să privim la noi şi să ne întrebăm ce vrea Dumnezeu să ne spună prin aceste exemple din Vechiul Testament. În lucrurile lui Dumnezeu, în ceea ce ne spune El prin Cuvântul Său, nu putem merge pe căile noastre proprii.

De la versetul 25, Cuvântul se adresează direct bărbaţilor: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ... ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect. Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor" (versetele 25-28).

Acestea fac parte din cele mai frumoase versete din Biblie. Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea. El a dat totul, S-a dat chiar pe Sine ca să aibă un mărgăritar de mare preţ (Matei 13.46). Dar prin aceasta, dragostea Lui pentru Adunarea Sa nu S-a epuizat. În prezent, El o sfinţeşte şi o curăţă prin Cuvânt; face acest lucru cu privire la viitor, când El îşi va prezenta Lui însuşi Adunarea slăvită. Această relaţie a dragostei lui Hristos, cu care nu ne putem preocupa acum mai îndeaproape, este etalonul cu care este măsurat comportamentul soţilor, într-adevăr, e o măsură superioară, dar Dumnezeu nu a putut să ne dea o alta. „Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica ..."

A corespuns vreunul dintre noi acestei măsuri superioare? Desigur, nu! Trebuie să recunoaştem că rămânem cu mult în urmă faţă de dragostea lui Hristos. La citirea Vechiului Testament, observăm că sunt puţini bărbaţi despre care Dumnezeu poate da mărturie că şi-au iubit soţiile. În 1 Samuel 1, Dumnezeu vorbeşte despre Elcana şi Ana şi ne spune că Elcana îşi iubea soţia. Ar putea Dumnezeu să spună acest lucru şi despre mine şi despre tine? Dumnezeu dă o mărturie unică despre un bărbat la care poate nu ne-am fi aşteptat. De trei ori citim despre Iacov că o iubea pe Rahela. Dumnezeu a văzut simţămintele acestui bărbat şi a găsit cu cale să ni le trasmită şi nouă. Şi despre Isaac citim că o iubea pe Rebeca. Fiind tineri căsătoriţi, toată plăcerea lui era în Rebeca. Mai târziu, acest tablou s-a schimbat din nefericire. Când a îmbătrânit, a iubit mâncarea şi băutura bună, iar despre dragostea faţă de soţia lui nu mai citim nimic. Cum stau lucrurile la noi? Ne-am iubit mireasa? Fără îndoială! Dar, după ce ne-am căsătorit, a slăbit dragostea sau a devenit tot mai tare şi mai profundă? Cel care vede în soţia lui ajutorul dat de Dumnezeu o va iubi tot mai mult şi îi va arăta acest lucru. Dar, din nefericire, multe căsnicii sunt ca cea a lui Isaac şi a Rebecăi. Ce pierdere! În Coloseni 3.19 suntem îndemnaţi să ne iubim soţiile şi să nu păstrăm amărăciune împotriva lor. Până acolo se poate ajunge. Bărbaţii devin plini de amărăciune şi nepoliticoşi şi poate nici nu-şi dau seama. În timpul logodnei, fiecare este politicos, cu tact, gata să ajute, un cavaler desăvârşit. Iar după aceea? Abia căsătorit, se lasă servit de soţie şi îşi permite fel de fel de capricii. Bărbatul este, într-adevăr, capul familiei şi poartă astfel răspunderea, dar nicăieri nu suntem chemaţi noi, bărbaţii, să le exploatăm pe soţiile noastre şi să dominăm peste ele. Dimpotrivă, noi trebuie să iubim cum a iubit Hristos. Dumnezeu a pus dragoste în inimile noastre şi este un mare privilegiu să arătăm această dragoste. Şi apostolul s-a rugat în capitolul 3, versetul 17 ca efesenii să fie înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste. În acest mediu roditor al dragostei divine, primim puterea necesară. Dragostea soţului faţă de soţie se arată prin faptul că o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, aşa cum face Hristos. Hrănirea şi îngrijirea se referă atât la nevoile materiale, cât şi la cele spirituale ale soţiei. Hrănirea şi îngrijirea este în primul rând sarcina soţului. Dacă soţul este cel care susţine familia, atunci soţia nu poate fi şi ea în câmpul muncii.

Chiar dacă astăzi a devenit nepopular pentru o femeie să fie casnică, principiile lui Dumnezeu nu s-au schimbat. În Tit 2.5 se spune chiar despre femeile tinere să fie bune gospodine. Dumnezeu nu a dat această rânduială ca să şicaneze femeile, ci spre a le ocroti. O mamă şi o casnică are destule sarcini pe care să le împlinească. Sara era în cort când Avraam a primit musafiri. Cortul vorbeşte despre domeniul casnic. Acolo, ea era un ajutor fidel soţului ei. Cât de marcantă este întrebarea lui Dumnezeu în Geneza 18.9: „Unde este soţia ta, Sara?" Dumnezeu cunoştea răspunsul mai dinainte, totuşi El întreabă şi, prin aceasta, ne vorbeşte nouă. Am putea să dăm şi noi acelaşi răspuns ca Avraam: „Iat-o, în cort" sau „în casă"?

În versetul 28, Pavel spune mai departe: „Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile". Nu este ceva deosebit dacă ne iubim soţiile noastre, ceva cu care ne-am putea mândri. Este datoria noastră, este lucrul cel mai firesc de pe pământ. Şi totuşi trebuie să ne întrebăm: Facem lucrul acesta? Avem timp pentru soţiile noastre sau suntem deseori plecaţi şi ne vedem numai de interesele şi de pasiunile noastre? În legătură cu aceasta, să privim mai îndeaproape la versetul 7 din 1 Petru 3: „Tot aşa şi voi, soţilor, locuiţi cu ele potrivit cunoştinţei, dând cinste femeii, ca fiind un vas mai slab". Aici învăţăm trei lucruri importante:

- Trebuie să locuim cu soţiile noastre potrivit cunoştinţei. Cine face acest lucru nu va fi pentru mult timp altundeva.

- Trebuie să ne gândim şi la faptul că soţiile noastre sunt vase mai slabe. Femeile gândesc şi simt altfel decât bărbaţii.

- Trebuie să le dăm cinste şi să nu le tratăm cu indiferenţă.

Doi tineri erau de curând căsătoriţi. Soţia era puţin infirmă şi nu se simţea bine. Seara, când găleata de gunoi a trebuit dusă afară, tânărul soţ a rămas cu o carte în mână în fotoliu, iar soţia lui a trebuit să ducă găleata de gunoi afară. Înseamnă acest lucru a da cinste? Deloc. Fiecare zi a vieţii noastre este o posibilitate să le iubim, să le hrănim, să le îngrijim şi să le cinstim pe soţiile noastre. Acest lucru putem să-l facem, dar la fel putem să nu-l facem. Dar unde va rămâne răsplata la scaunul de judecată al lui Hristos? Hrănirea şi îngrijirea se referă şi la nevoile spirituale. Numai dacă avem hrană pentru noi înşine, putem da şi altora. Aceasta este prima condiţie. Dar o îndeplinim? Ce facem în serile noastre libere? Ne preocupăm cu pasiunile noastre, iubim viaţa de societate sau găsim şi timp ca să citim împreună Biblia şi să vorbim despre ea?

Un soţ tânăr îl iubea mult pe Domnul lui. Dorea mult ca şi soţia lui să citească studii biblice. Dar ea citea mai bine povestiri şi istorisiri şi nu îi plăcea literatura spirituală. El a încercat cu dragoste de mai multe ori să-i trezească interesul şi în sfârşit, cu ajutorul Domnului, a reuşit. El a căutat cu grijă subiecte care să o intereseze şi pe soţia lui, iar astăzi citesc împreună.

Textul din 1 Petru 3.7 ne dă şi o altă indicaţie importantă: „pentru ca rugăciunile voastre să nu fie întrerupte". Din nefericire, există încă multe căsnicii şi familii creştine în care nu se roagă niciodată împreună. Deseori se observă acest lucru deja în timpul logodnei. Dacă ai un logodnic care încă nu s-a rugat niciodată cu tine, atunci cercetează serios dacă o astfel de legătură este „în Domnul". Rugăciunea personală, cât şi cea comună ar trebui să fie o parte componentă trainică în orice căsnicie. Oare nu a dorit mult fiecare logodnic în timpul logodnei ca mai târziu să o iubească pe soţia lui şi să îngrijească de ea? Ar trebui să fie altfel mai târziu? Dacă noi, bărbaţii, ne ocupăm locul nostru într-un mod corespunzător şi ne iubim soţiile noastre, atunci nici lor nu le va veni greu să ne respecte ca fiind capul şi să ocupe o poziţie de supunere.