Şcoala credinţei

David a fost „uns". Credinţa sa a fost pusă la încercare prin pericolele întîmpinate, prin atracţiile de la curtea lui Saul. }nainte de a ajunge la scaunul de domnie, trebuie, pentru a îndeplini cum vrea Dumnezeu înaltele sale funcţii, să treacă prin disciplina Sa.

1. Formarea (pregătirea)

Pentru a scăpa de Saul, David a trebuit să fugă, însă nu fără regrete. Da, trebuie să părăseşti totul: soţie, casă, prieteni, conducere, resurse. Ani de zile va rătăci ici şi colo. Dumnezeu Se va servi de aceasta pentru a-1 trece prin diverse experienţe, pentru a-i întări credinţa prin încercare, pentru a-i face cunoscută propria sa inimă şi pentru a-1 duce să se bazeze numai pe Dumnezeu şi pe harul său.

A. Adăposturi felurite

În necazul său, David merge mai întîi să caute ajutor ici şi colo.

a) La Samuel (1 Samuel 19.18)

Era foarte firesc ca fugarul să se refugieze pe lîngă bătrînul proroc care-l unsese şi a cărui experienţă îi putea fi o binecuvîntare. El şi Samuel s-au dus si au locuit la Naiot. Scurtă şedere, fără îndoială, dar cît de profitabilă pentru tînărul care înainta în şcoala lui Dumnezeu; în şcoala aceasta fusese timp de atîţia ani, bătrînul care, terminînd totul, urma să fie chemat la odihnă în El. Era oaza pe care Domnul o rînduise înaintea singurătăţii din pustie.

În jurul lui Samuel, un mare număr de tineri proroci se adunaseră. Cîte încurajări a primit David şi, fără îndoială, cîte a şi dat în aceste cîteva zile.

Mai tîrziu tînărul Saul din Tars va petrece „cincisprezece zile la Chifa" (Galateni 1.18). Sînt amintiri preţioase pentru tinerii care au putut profita astfel de învăţătura şi de experienţa celor care au fost înaintea lor pe drumul credinţei.

Dar gîndul lui Dumnezeu nu era ca David să rămînă la Samuel. Trimişii lui Saul sînt, e adevărat, unii după alţii, făcuţi neputincioşi, însuşi împăratul nu poate face nimic împotriva celui pe care îl urmărea. Cu toate acestea, David trebuie să fugă din nou.

b) În faţa lui Ionatan (1 Samuel 20.1)

Mai păstrează David speranţa că situaţia se va aranja? Se pare, deoarece el a recurs din nou la Ionatan, care, cu o primă ocazie reuşeşte să-1 facă să reintre în graţia lui Saul. Dar toate eforturile celor doi prieteni nu duc la nimic.

Ei pecetluiesc prietenia lor şi îşi fac promisiuni reciproce în prezenţa lui Dumnezeu. Ionatan descoperă intenţiile reale ale tatălui său şi nu poate decît să-i transmită prietenului său vestea tristă. Ce necaz pentru David! „Ei au plîns împreună, pînă ce David a fost depăşit de plîns" (1 Samuel 20.41). El se vedea părăsit de toţi. Toate eforturile sale pentru a-şi servi poporul, pentru a-1 elibera de sub puterea duşmanului nu sînt recunoscute. Tot ce constituia bucuria lui: prietenul său, ostile sale, avutul lui Israel, totul îi este luat. El se scoală şi pleacă. Ionatan s-a întors în cetate.

c) Pe lîngă Ahimelec (1 Samuel 21.1-10)

David încearcă să găsească sprijin la preot. Dar starea sa sufletească nu este deloc fericită. El povesteşte o întreagă istorie inventată pentru a i se da pîine şi o sabie. Va obţine cîteva ajutoare pentru el însuşi, dar va aduce nenorocire asupra lui Ahimelec si a familiei sale. A dat dovadă de credinţă în această ocazie? Din nou trebuie să fugă.

d) La Achiş (1 Samuel 21.10-15)

David iese complet de pe calea dependenţei. El caută refugiu la duşmanii poporului său, aceşti filisteni cu care el însuşi luptase. Imposibil să-şi ascundă identitatea. Este demascat, probabil arestat şi nu se descurcă decît făcînd-o pe nebunul, astfel încît Achiş îl alungă.

Toate eforturile lui David pentru a găsi sprijin şi ajutor la oameni au fost zadarnice. Singur el se refugiase în peştera Adulam.

B. Adulam (1 Samuel 22.1-4)

David este foarte singur, în cea mai mare nenorocire. Psalmul 142 este dovada: „Nimeni nu mă mai cunoaşte, orice scăpare este pierdută pentru mine, nimănui nu-i pasă de sufletul meu... sînt nenorocit de tot... cei ce mă prigonesc sînt mai tari decît mine". În neliniştea lui, el îl imploră pe Domnul, strigă la El, îşi varsă necazul înaintea Lui, îşi arată strîmtorarea sa. Are atunci minunata experienţă că Dumnezeu este foarte aproape şi „cîntă de bucurie, în noapte".

„Cînd îmi era copleşit duhul în mine, Tu îmi cunoşteai cărarea ... Doamne, către Tine am strigat şi am zis: „Tu eşti scăparea mea, partea mea de moştenire pe pămîntul celor vii".

Părăsit de toţi, David învaţă să se sprijine numai pe Dumnezeu: „Pînă cînd vă veţi năpusti asupra unui om, pînă cînd veţi căuta cu toţii să-1 doborîţi? ... Dar tu, suflete al meu, linişteşte-te în Dumnezeu, căci în El este nădejdea. Numai El este Stînca mea şi mîntuirea mea, turnul meu de scăpare; nu mă voi clătina" (Psalmul 62).

Pînă atunci el căuta ajutor şi sprijin la alţii; acum, va deveni el însuşi un centru de încurajare şi de adunare a săracilor turmei. Fraţii săi care mai înainte îşi băteau joc de el, toată casa tatălui se refugiază la el, în peşteră. Orice om care era la strîmtoare, dator, amărît, se îndreaptă spre el. El devine sufletul lor. Mica oştire de la Adulam nu are nimic glorios, dar credinţa o anima, credinţa în cuvîntul lui Dumnezeu, care prin Samuel, îl alesese pe fiul lui Isai pentru a fi împărat după inima sa.

David este aici un frumos prototip al Domnului Isus: respins şi dispreţuit, El îi primeşte pe cei care-şi recunosc starea lor si strîmtorarea lor, găsind în El centrul lor şi puterea lor.

C. Persecuţia lui Saul (1 Samuel 23,24 si 26)

Din aceşti ani rătăcitori, vom reţine doar cîteva incidente care pun în lumină genul de încercări pe care David le-a suportat şi care aruncă de asemenea lumină asupra propriul său caracter.

a) Cheila (1 Samuel 23.1-13)

Filistenii jefuiesc ariile Cheilei. Ce va face Saul? Să-i elibereze? Se pare că nu-l preocupă aceasta. Interesul poporului lui Dumnezeu are un mare loc în inima lui David, pentru ca el să rămînă inactiv.

ÎI întreabă pe Domnul să-I ştie gîndul; cînd totul e clar şi are asigurarea drumului său, el merge cu oamenii săi, provoacă o mare înfrângere şi eliberează pe locuitorii Cheiliei.

Ce va folosi de aici? Saul n-a făcut nici un efort să lupte cu filistenii; de îndată ce află că David este la Cheila, unde va putea să-1 prindă ca într-o capcană, dă dispoziţie pentru un atac în regulă. David află, îl întreabă pe Domnul, care confirmă că oamenii din Cheila îl vor da în mîinile lui Saul. Ce să facă, decît să fugă încă odată, dar cu sentimentul dureros al nerecunoştinţei acestor oameni pentru care, el şi oamenii lui, îşi expuseseră viaţa. Merge unde poate, fără a se plînge, fără a se răzbuna, fără a încerca să-i nedreptăţească pe cei care îl resping, reflectînd caracterul Stăpînului preaiubit care, atunci unei cînd samaritenii vor refuza să-l primească în satul lor, Se va duce mai departe (Luca 9.52-56).

Asemenea experienţă nu se întîmplă şi slujitorilor Domnului? Ei au putut să se consacre, să se consume pentru binele turmei şi nu primesc uneori decît foarte puţină recunoştinţă. Apostolul Pavel a putut spune: „Şi eu voi cheltui prea bucuros şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sînt iubit de voi cu atît mai puţin" (2 Corinteni 12.15).

b) Zif(l Samuel 23.14-28; 26.1-2)

În pustia Zif, David va face o dublă experienţă: credincioşia lui Ionatan şi slugărnicia zifienilor. Pentru ultima dată, Ionatan şi David se regăsesc. Fiul împăratului nu se teme de pericol şi merge la prietenul său să-i întărească mîna. El este convins că David va domni asupra Ierusalimului.

Dar Ionatan nu-l urmează pe David, se întoarce la tatăl său şi îi va împărtăşi soarta.

Zifienii doresc să fie bine văzuţi de puterea regală. Ei se grăbesc să urce la Saul, la Ghibea, să-i spună că David este ascuns lîngă ei. Ei sînt toţi dispuşi să-l predea, dacă împăratul va coborî să-l prindă. Providenţa divină îl eliberează pe David printr-o acţiune a filistenilor, care-l obligă pe Saul să înceteze urmărirea (23.27-28), dar puţin mai tîrziu locuitorii din Zif revin la Saul pentru a dobîndi favoarea sa, indicînd locurile unde se ascunde David.

O asemenea servilitate din partea oamenilor care caută aprobarea altuia este o încercare foarte grea pentru copilul lui Dumnezeu care îi este victimă. Să fim atenţi să nu defăimăm pe vreun slujitor al Domnului faţă de cei care nu-l apreciază deloc sau să-l criticăm pentu a ne arăta pe noi înşine. În speranţa de a-şi mări respectul „celor bine văzuţi", unii nu se tem să prezinte lucrurile într-un mod care dăunează fraţilor lor.

Cursa este mult mai mare si mai subtilă decît o credem adesea. Inima se strînge şi ar vrea să se indigneze... dar nu ar vrea mai degrabă să-l imite pe David?

c) David îl cruţă pe Saul (1 Samuel 24,25)

În două rînduri, în timpul acestor ani grei, David se găseşte în faţa marei ispite de a scăpa cu propria sa mînă de duşmanul său îndîrjit.

La En-Ghedi, în peşteră, oamenii săi îi spun: „Iată ziua în care Domnul îţi zice: „Iată, dau pe vrăjmaşul tău în mîinile tale; fă-i ce-ţi va plăcea" (24.4). Fugarul ar fi putut, în mod legitim, să scape de prigonitorul său. El se mulţumeşte să-i taie poala mantiei sale, ca dovadă a ceea ce i-ar fi putut face, şi-l lasă pe împărat să scape.

Conştiinţa lui Saul îl mustră; el face promisiuni clare lui David că nu-i va mai face rău, dar nu-şi ţine cuvîntul. Cu cîtva timp mai tîrziu, pe colina din Hachila (1 Samuel 26.3-25) o nouă ocazie este oferită tînărului să-1 facă pe duşmanul său să dispară şi să-şi asigure astfel puterea. Încercarea este mai mare de această dată, deoarece Abişai propune să-1 lovească el însuşi pe regele adormit. Dar David nu ar putea să facă aceasta; credinţa şi teama de Dumnezeu îl reţin. „Viu este Domnul că numai Domnul îl poate lovi". Să mă ferească Domnul să pun mîna pe unsul Domnului". Noaptea, din vîrful dealului, conversaţia se angajează între David şi Abner, apoi Saul îşi exprimă tot regretul, şi David tot amarul său. Regele spune: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi face rău". Omul credinţei nu contează pe promisiunile omeneşti, ci îşi exprimă încrederea sa în Dumnezeu: „Sufletul meu să fie preţios în ochii lui Dumnezeu, El să mă scape de orice necaz". David îşi urmează drumul, care-l va conduce, în sfîrşit, la glorie. Saul se întoarce la locul său: soarta sa este pecetluită; noaptea se va aşterne peste el.

d) „în inima sa" (1 Samuel 27.1)

David simţea profund ura a cărei ţintă era el. „Dacă oamenii s-ar ridica împotriva mea, să fie blestemaţi înaintea Domnului". El ar suferi la fel de dureros să fie înlăturat de cultul poporului său: „Ei mă izgonesc azi, ca să mă dezlipească de moştenirea Domnului, spundîndu-mi: „Du-te, slujeşte unor dumnezei străini" (1 Samuel 26.19). El exprimă această durere în Psalmul 63, scris cînd era în pustia lui Iuda: „Sufletul meu însetează după Tine, îmi tînjeşte trupul după Tine, într-un pămînt uscat şi neumblat, fără apă. Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfînt, ca să-Ţi văd puterea şi slava".

Dacă uităm ceea ce este în inima omului, înţelegem cu atît mai puţin că David, cu puţin după minunata dovadă a credinţei sale, cruţîndu-l pe Saul poate, consultînd propriile sale gînduri, să spună: „Voi pieri într-o zi de mîna lui Saul; nu este nimic mai bun pentru mine decît să fug în ţara filistenilor". Nu învăţase nimic din prima sa experienţă? El nu-L consultă pe Domnul, ci discută cu el însuşi, „în inima sa". Tocmai îşi afirmase încrederea sa în Dumnezeu, asigurarea că El îl va scăpa din orice necaz. Dar credinţa sa pare să se năruie şi el urmează propriul său drum. Urmările au fost amare. La curtea lui Achiş, fugarul va găsi, fără îndoială, refugiu: Saul renunţă să-l urmărească. El şi oamenii săi pot locui liniştiţi cu familiile lor. Dar ambianţa este dureroasă la Gat; idolii şi cultul lor umplu capitala.

David obţine de la Achiş un oraş, Ţiclagul, unde va locui un an şi patru luni cu oamenii săi. Totul pare să meargă relativ bine; numai trebuie să se deplaseze din peşteră, fără încetare, pentru a scăpa de răzbunarea împăratului lui Israel. Se fac incursiuni asupra duşmanilor poporului. Faţă de căpetenia filisteană sînt deghizaţi sub pretex de năvăliri în Iuda. Achiş face din David „păzitorul persoanei sale", gîndind că nu este iubit de poporul său. Dar situaţia se va agrava; filistenii hotărăsc război contra Israelului; regele contează pe fiul lui Isai pentru a-1 însoţi la luptă cu oamenii săi.

Deoarece a părăsit drumul credinţei, David s-a aşezat într-o situaţie critică, din care nu mai ştie cum să iasă. Astfel, creştinul care se asociază cu lumea, poate, pentru scurt timp, să pară că prosperă. Dar vine ziua în care această falsă poziţie se destramă robul Său.

După cum spune David, sufletul său a fost preţios în ochii Domnului. Violenţa nu a reuşit, dar Satan va uza de şiretlic pentru a-1 face să cadă pe tînăr. La curte, orgoliul ar fi putut să-l stăpînească, avînd în vedere poziţia înaltă, în armată sau ca ginere al regelui.

În anii rătăcitori, ar fi avut ocazia să se răzbune pe Saul. La Nob, pe lîngă Ahimelec, a minţit, la instigaţia „tatălui minciunii". Va cădea pradă sugestiilor aceluia care este şi „ucigaş" (Ioan 8.44)?

Incidentul lui Nabal pune în scenă un mare efort al duşmanului. Acest Nabal, bogat în turme, refuză să dea tinerilor lui David hrana cerută ca recompensă a protecţiei pe care aceştia o acordaseră păstorilor din Carmel (1 Samuel 25). David, foarte enervat, urcă împreună cu oastea sa pentru a distruge pe omul acela şi tot ce-i aparţine. Satan va atinge scopul său: David, fără motiv, va vărsa sînge, făcîndu-şi singur dreptate.

Dar, prin mijlocirea lui Abigail, Domnul intervine în favoarea robului Său. Soţia lui Nabal se grăbeşte şi aduce ea însăşi tînărului şef hrana din abundenţă; ea îi atrage atenţia asupra pericolului de a da frîu mîniei sale. Ea este sigură că promisiunea Domnului se va împlini: David va domni peste Israel, dar „atunci domnul meu nu va avea vreo pricină de necaz şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sînge degeaba şi că s-a răzbunat singur". David recunoaşte mîna Domnului şi îi mulţumeşte că l-a împiedicat să verse sînge.

Încă odată duşmanul a fost înşelat. Dar se pare că a reuşit în întregime cînd David s-a refugiat la filisteni. În defilarea oştilor care urcă la luptă contra lui Israel, fiul lui Isai şi oamenii său nu pot evita să treacă în spate, cu Achiş. Ce amărăciune în sufletul robului lui Dumnezeu! În ce falsă situaţie s-a aşezat, asociindu-se cu duşmanii poporului său! Şi acum, ce să facă? Dacă luptă împotriva lui Israel, s-a terminat cu scaunul de domnie: niciodată poporul nu va accepta în fruntea sa un om care a luptat împotriva lor.

Unsul Domnului va da mîna cu duşmanii lui Dumnezeu şi alor Săi? De data aceasta Satan triumfă!

Dar Dumnezeu este credincios şi, în harul său, providenţa Sa intervine în favoarea lui David. El Se serveşte de domnitorii filistenilor pentru a cere şefului lor să-i trimită înapoi pe aceşti evrei. Cu toată dorinţa sa de a-l păstra pe protejatul său lîngă el, Achiş este astfel obligat să se despartă de el; cu ce uşurare, David şi oamenii săi se întorc „în ţara filistenilor"! După trei zile de mers ajung la Ţiclag. Se bucură că-şi regăsesc femeile şi copiii şi mai ales că sînt eliberaţi de groaza de a lupta contra propriului său popor. Dar dacă Dumnezeu a eliberat pe robul său de cursa în care căzuse, disciplina divină îi va fi aplicată.

Ţiclag este distrus, trecut prin foc; toate femeile, toţi copiii sînt luaţi captivi, viitorul împărat şi oamenii săi sînt disperaţi: ei îşi înalţă glasurile şi plîng, pînă cînd nu mai au în ei puterea de a mai plînge. Şeful lor îndeosebi este profund îndurarat. Poporul vorbeşte să-1 ucidă cu pietre, căci fiecare este amărît din cauza fiilor săi şi a fiicelor sale. Trebuia ca David să simtă urmările grele pentru că a urmat propriul său drum, s-a lăsat influenţat de Satan, fără a-L întreba pe Domnul.

Dar Cuvîntul pune în evidenţă resursele copilului lui Dumnezeu. Din adîncul necazului său, David poate totuşi privi în sus: „David s-a întărit în Domnul, Dumnezeul său" (1 Samuel 30.6).

Un nor îi acoperise credinţa sa, dar disciplina şi-a făcut lucrarea sa. Dumnezeu rămîne „Dumnezeul său". Spre El se întoarce, în El se întăreşte. De la plecarea sa din ţara Israelului, în timpul celor şaisprezece luni la Achiş, nici un cuvînt despre Dumnezeu, nici o rugăciune, nici un psalm. Era nevoie de ape mari şi de adîncul încercării ca să fie readus să strige.

Dumnezeu răspunde. Părtăşia este restabilită. David îl întreabă pe Domnul, care îl angajează clar să urmărească pe amaleciţi. Totul este recăpătat, soţii, copii, pradă. Obiect al harului, David uzează la rîndul său de har faţă de cei care au rămas la bagaje (1 Samuel 30.24) şi-i face să beneficieze pe prietenii săi de prada luată de la duşmanii poporului lui Dumnezeu (versetele 26-31). În acelaşi moment, Saul pierea în munţii Ghilboa.

Satan nu şi-a atins scopul. El se retrage pentru un timp, dar va şti să revină la datorie mai tîrziu.

2. Spre scaunul de domnie (2 Samuel 1-4)

David a fost format pentru datoria care-l aştepta. Planurile lui Satan au fost şi vor fi zădărnicite. De la cine va primi coroana fiul lui Isai? Alianţa cu Ionatan părea să i-o garanteze, dar nu de la el trebuia s-o primească.

El ar fi putut să şi-o asigure el însuşi, ucigîndu-l pe Saul, cînd de două ori a avut această ocazie. Dar nu aceasta era calea lui Dumnezeu.

O va accepta din mîna amalecitului, care i-o aduce, după ce a jefuit cadavrul lui Saul pe muntele Ghilboa? (2 Samuel 1). David îl tratează pe acest om după cum a meritat-o, după propriile sale cuvinte şi îl ucide pentru că a întins mîna asupra unsului Domnului. Nu de la amalecit trebuie să primească el coroana.

De altfel, prin atitudinea sa la filisteni, el pierduse, din punct de vedere moral, orice drept la scaunul de domnie. Numai harul putea să-1 aducă acolo: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta si ţi-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pămînt" (2 Samuel 7.8-9).

După moartea lui Saul, conştient de acest har, David întreabă pe Domnul pentru a şti unde să meargă. Dumnezeu îl conduce la Hebron. Şi acolo oamenii Iui Iuda, aparent fără a-i fi solicitat, vin şi-l ung împărat peste casa lui Iuda (2 Samuel 2.4).

David are treizeci de ani, vîrsta pe care o avea divinul său Stăpîn cînd va intra în slujba Sa (2 Samuel 5.4; Luca 3.23).

Nu este impresionat că el a compus majoritatea psalmilor săi înainte de această vîrstă? În mod cu totul deosebit, aceştia sînt psalmii care vorbesc mai mult de credinţă, de încredere, de părtăşie cu Dumnezeu.

Nu anii contează, ci părtăşia şi ataşamentul faţă de Domnul; un credincios care mergînd cu El poate avea mai multe progrese în puţin timp, decît într-o viaţă întreagă, cu o inimă împărţită.

Dar de la cine va primi coroana fiul lui Isai? Abner îl ia pe Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi-l stabileşte împărat asupra întregului popor. Rezultă de aici un război civil care a fost lung, între casa lui Saul şi casa lui David (2 Samuel 3.1). În urma unei discuţii cu Iş-Boşet, Abner vrea să facă legămînt cu David şi să-i asigure stăpînirea asupra întregului popor. Dar nu de la Abner trebuia să primească David coroana lui Israel. Asasinatul generalului de către Ioab nu are loc din porunca împăratului (3.37), dar Dumnezeu Se serveşte de aceasta pentru a evita ca, din mîna unui om oricît de bine intenţionat ar fi, să fie dată coroana unsului său.

David nu va accepta nici oferta ucigaşilor lui Iş-Boşet, care se lăudau că l-au omorît în patul său şi-i aduc capul la Hebron. El porunceşte oamenilor lui să-i omoare pe aceşti violenţi si nu se serveşte de ce au făcut, cum sperau ei, pentru a-şi întări împărăţia.

S-au scurs poate douăzeci de ani de cînd tînărul păstor a fost uns de către Samuel. Ani de punere la încercare a credinţei, de ispite, de disciplină. A sosit si momentul lui Dumnezeu: „Toate seminţiile lui Israel au venit la David, în Hebron, spunînd: Domnul ţi-a zis: „Tu vei paşte pe poporul meu Israel şi vei fi căpetenie peste Israel". Astfel toţi bătrînii lui Israel l-au uns pe David împărat peste Israel" (2 Samuel 5.1-3).

Drumul fusese lung, credinţa avusese urcuşurile şi coborîşurile ei şi eclipsele ei, cu toate acestea ea fusese menţinută; îşi găsea, în sfîrşit răsplata.

Aceasta nu înseamnă că formarea se terminase; ea va dura toată viaţa. Totuşi, pregătit în şcoala lui Dumnezeu, David intră într-o nouă perioadă a carierei sale, aceea a împăratului responsabil.