Sămânța bună
Femeia din Samaria (2)
A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-Mi să beau“ (pentru că ucenicii Săi plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare). Femeia samariteancă I-a spus deci: „Cum, Tu, iudeu fiind, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteancă?“, pentru că iudeii nu au relații cu samaritenii. Isus a răspuns și i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel care-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie“.
Ioan 4.7-10
O femeie din cetate se apropie de Călătorul singuratic care poposise lângă fântână. De ce a venit ea la acea fântână depărtată, mai degrabă decât la alta mai apropiată, în Sihar? Să fi contat ea pe anumite efecte ale apei din acea fântână cu conotații religioase? Această femeie era caracterizată de multe mistere inexplicabile. Ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne spune însă este că nevoile, întrebările și problemele ei de atunci sunt cele ale noastre astăzi.
La acea fântână a avut loc ceva cu totul neobișnuit în acea vreme: un Călător iudeu ostenit i-a cerut unui femei samaritence disprețuite să-I dea apă din fântână. Reținerile ei s-au risipit și au făcut loc încrederii, însă n-a putut să nu-și exprime uimirea. Isus apoi i-a vorbit nu despre setea Lui, ci despre cea a ei, pe care o scoate la iveală ca fiind o sete după „apa cea vie“. Femeia samariteancă nu cunoștea „darul lui Dumnezeu“; nu înțelegea că Dumnezeu, în esența Sa, nu este Unul care cere, ci Unul care dăruiește. De asemenea, nu știa că Însuși Fiul lui Dumnezeu era Cel care vorbea cu ea. Altfel, ea însăși ar fi cerut de la El rezolvarea pentru toate problemele și năzuințele ei.