Sămânța bună

Două minute l-au împiedicat să se îmbarce în avion. Două minute care au decis între viață și moarte. Avionul Boeing trebuia să zboare din Etiopia în Kenya. Erau 157 de pasageri la bord. Antonis Mavropoulos nu a fost acceptat, deși își rezervase locul la clasa business. Ajunsese prea târziu, iar personalul a fost de neînduplecat. Era peste măsură de furios. Trei ore mai târziu, în următorul zbor către Nairobi, agenții de securitate i-au spus să nu mai protesteze, ci mai degrabă să Îi mulțumească lui Dumnezeu, căci avionul pe care îl ratase se prăbușise la șase minute după decolare. Niciun supraviețuitor. Era singurul de pe lista de pasageri în viață. Nu cumva am trecut și noi prin astfel de situații limită, în care am fost protejați, ca și cum viața ne-ar fi fost dată din nou? În cazul lui Antonis a fost o chestiune de două minute; în cazul nostru poate că a fost vorba de un singur pas. Dumnezeu ne-a dat har, mie și ție, și timp să Îl găsim și să ne întoarcem la El. Timp și pentru a-I mulțumi că ne-a păstrat cu milă, cu bunătate, cu credincioșie, fără de care am fi fost pierduți.

„E bine așa“, obișnuia să spună un om evlavios. Când să plece într-o afacere urgentă, a alunecat și și-a rupt piciorul, iar vaporul a plecat fără el. Prietenii îl compătimeau. „E bine așa“, le răspundea el. „Cu piciorul frânt și călătoria amânată?“ — „Eu nu știu, dar Dumnezeu știe.“ Prietenii l-au anunțat peste câteva zile că vaporul s-a scufundat într-o furtună năpraznică. „Ce face Dumnezeu este bine făcut.“

„O, de L-ar lăuda pe Domnul pentru lucrările Lui minunate!“ (Psalmul 107.8).