Sămânța bună
Abandonată în deșertul Arizonei (2)
Când s-a arătat bunătatea și dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit, nu pentru fapte, împlinite în dreptate, pe care le-am făcut noi, ci potrivit îndurării Lui.
Tit 3.4,5
La spital, doctorul a ținut-o sub observație timp de nouă zile. În cele din urmă, febra a cedat, iar când femeia și-a recăpătat conștiența, o asistentă medicală i-a spus cum doctorul avusese grijă de ea. „De ce a făcut asta?“, a întrebat ea. „Până la urmă, eu nu sunt decât o femeie indiană, iar el este un om alb. Propriul meu popor m-a abandonat, iar el m-a adus aici și mi-a redat viața. De ce a făcut asta?“. „Dragostea lui Hristos l-a făcut să acționeze așa“, i-a răspuns asistenta. „Ce înseamnă dragostea lui Hristos“, a întrebat femeia mirată. „N-am mai auzit de așa ceva până acum. Ce vrei să spui?“ A durat câteva zile până când femeia a înțeles cine era Isus Hristos și ce făcuse El pentru ea, în dragostea Lui infinită. Încetul cu încetul, ea și-a dat seama că era nevoie să ia o decizie. Trebuia să se hotărască dacă avea să abandoneze credința păgână, care îi produsese doar spaimă și suferință, și să-L primească pe Isus Hristos în viața ei, ca Domn și Mântuitor. Pe când vorbea ea despre această decizie cu directorul acelui spital de misiune creștină, medicul care o salvase a intrat să vadă cum se simțea. Atunci fața ei a strălucit, s-a întors către director și i-a spus: „Dacă Isus Hristos este ca acest doctor, atunci vreau să-mi pun încrederea în El pentru totdeauna“.
„Isus din Nazaret … uns de Dumnezeu cu Duh Sfânt și cu putere … care umbla din loc în loc făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El“ (Fapte 10.38).