Sămânța bună

Un doctor misionar, care a lucrat pe continentul american printre indienii Navajo, în deșertul Arizonei, a avut, cu mai mulți ani în urmă, următoarea experiență:

Într-una dintre călătoriile sale, el s-a apropiat de un loc cu vegetație pitică, care putea fi văzut de departe în peisajul deșertic din jur. Cu cât se apropia de acest loc, cu atât auzea mai clar niște țipete cumplite. Presupunând că era vorba de vreun animal prins într-o capcană, și-a părăsit vehiculul, și-a luat pușca și a început să înainteze printre tufișuri.

Aproape că ajunsese de cealaltă parte a locului, când, spre surprinderea lui, a găsit nu un animal, ci o femeie indiană căzută la pământ. Doctorul și-a dat seama că femeia nu se putea mișca și că suferea de dureri cumplite. După ce a examinat-o, a înțeles că nu mai erau speranțe pentru ea: femeia avea o gangrenă și infecția se răspândise deja în tot corpul. I-a făcut o injecție cu morfină, pentru a-i calma durerile, a învelit-o cu o pătură și a pus-o cu grijă în mașină, după care a dus-o la un spital misionar. Pe drum a încercat să afle de la femeie de ce era singură în acel loc. Ea i-a spus că fusese grav bolnavă și că vrăjitorul tribului nu putuse „să scoată demonul din ea“, după care a abandonat-o.

Stătuse vreme de patru zile în acel loc, o regiune aflată la o altitudine de aproximativ o mie opt sute de metri, imobilizată, fără hrană și fără apă, în căldura soarelui ziua și în frigul neîndurător noaptea.