Sămânța bună

Nimeni nu-și amintea de un ger mai aspru ca cel din decembrie 1904. Străzile satului erau pline de oameni care se întorceau de la târg însoțiți de copiii lor. Unul dintre aceștia, un bărbat nu prea tânăr, Horia, care o ținea de mână pe fetița lui de vreo șase ani, a zărit lângă un copac doi copii, un băiețel și o fetiță, care tremurau de frig. S-a apropiat de ei și le-a spus pe un ton părintesc: „Micuții mei, ce faceți singuri aici, în gerul acesta?“. — „Suntem înghețați… și…“, a răspuns fata și a început să plângă. „Băiețelul este fratele tău?“ — „Da, domnule…, suntem frați. Eu am cinci ani. El este fratele meu. Suntem singuri, pentru că tata a murit, iar mama ne-a părăsit de o săptămână. Nu avem nimic de mâncare și ne este frig. Am bătut pe la mai multe case, dar nimeni n-a vrut să ne dea o bucată de pâine. Suntem aproape morți de foame…“ Domnul Horia le-a propus să meargă cu el acasă: „Soția mea este foarte prietenoasă și îndrăgește mult copiii, iar fiica mea, Paula, va fi foarte fericită să aibă doi frați. Ce ziceți?“. — „Da, domnule, vă mulțumim mult, sunteți foarte cumsecade.“ Toți erau fericiți, mai ales micuța Paula, căreia începea să-i fie drag de ei. Nu după mult timp au ajuns toți acasă.

Domnul Horia locuia împreună cu familia sa într-o căsuță de lemn, aproape de pădure. El i-a povestit soției sale tot ce știa despre cei doi frați. Ea a pregătit imediat ceva de mâncare, dar, înainte de a se așeza la masă, domnul Horia I-a mulțumit Domnului Isus pentru bunătățile cu care i-a binecuvântat. După cină, le-au pregătit celor doi copii un pat moale într-o cameră călduroasă, iar aceștia, fiind obosiți, au adormit imediat.