Sămânța bună

În secolul al zecelea înainte de Hristos, un om bogat și învățat (cel mai învățat din toate timpurile) a făcut un experiment și și-a permis totul în această viață: „Mi-am strâns argint și aur și bogății ca de împărați și de ținuturi; mi-am adus cântăreți și cântărețe și desfătarea fiilor oamenilor: o soție și țiitoare. Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie“ (Eclesiastul 2.8,10). A fost Solomon mulțumit și fericit? Nu, pentru că la sfârșit a recunoscut: „Totul era deșertăciune și goană după vânt!“.

Două mii de ani mai târziu, în secolul al zecelea după Hristos, monarhul arab Abd ar-Rahmann al III-lea s-a proclamat califul Cordobei, Spania. Înainte de moartea sa, el a scris: „Am domnit timp de cincizeci de ani… înconjurat de bogăție, onoare, putere și plăceri. Nu mi-a lipsit nicio binecuvântare pământească. Am numărat cu grijă toate zilele care au fost pline de fericire curată și adevărată și au fost numai paisprezece. Oh! Nu vă puneți încrederea în lumea trecătoare!“.

Ambii conducători și-au permis totul și au savurat orice, iar la sfârșit n-au rămas cu nimic.

Apostolul Pavel însă, la sfârșit de călătorie, și-a rezumat astfel viața: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu“ (Filipeni 3.7,8).