Sămânța bună

„Uite ce roșu este cerul la asfințit!“, a strigat încântată Nana Harper. Tatăl ei s-a aplecat spre ea. „Da, mâine va fi o zi frumoasă!“ Nana, care avea șase ani, i-a prins de mână pe el și pe verișoara ei mai mare, Jessie Leitch, care călătorea cu familia Harper pentru a o îngriji pe Nana, și împreună s-au plimbat pe puntea vaporului impunător. Era seara zilei de 14 aprilie 1912.

Urma timpul de somn pentru micuța Nana, iar Jessie s-a dus împreună cu ea în frumoasa cabină de la clasa a doua, unde locuiau împreună. Și John Harper s-a retras pentru a citi ceva în cabina lui înainte de a merge la culcare.

Tocmai trecuse miezul nopții, când Jessie și Nana au fost trezite din somn. Se auzeau strigăte puternice pe holul cabinelor. Chiar atunci cineva a bătut la ușa cabinei lor. „Jessie, Nana, sculați-vă!“, au auzit ele glasul domnului Harper. „Vaporul s-a lovit de un ghețar!“ Jessie s-a îmbrăcat repede și a învelit-o pe Nana, pe jumătate adormită, într-o pătură și a părăsit cu ea cabina. John Harper le-a ajutat să-și pună vestele de salvare.

„În bărci! Femeile și copiii mai întâi“, a răsunat un glas poruncitor. Domnul Harper a luat-o pe Nana în brațe și a urcat cu ea pe puntea superioară. Jessie îl urma. Aveau ei să scape?