Sămânța bună

„Repede, Jessie“, a îndemnat-o domnul Harper. „Urcă în barca de salvare!“ El i-a întins-o pe Nana. „Să nu vă fie frică! Eu voi veni mai târziu.“

Barca de salvare, pe jumătate ocupată, a fost coborâtă în apă și s-a îndepărtat repede de vapor. Operațiunea de salvare a pasagerilor înainta foarte lent, iar unii pasageri se simțeau pe moment mai în siguranță pe Titanicul declarat că nu se poate scufunda, decât în bărcile care se clătinau.

John Harper s-a uitat după ele, apoi s-a îndreptat spre alți pasageri și i-a ajutat să urce în bărcile de salvare. „Sunteți mântuit? Aveți pace cu Dumnezeu?“, l-a întrebat pe un bărbat care tocmai voia să treacă în grabă pe lângă el. Bărbatul a încercat să se elibereze din strânsoarea lui și s-a uitat mânios la el. „Luați-o“, a spus John și i-a dat vesta lui de salvare. „Vă este mai necesară decât mie.“

Glasul lui răsuna mereu peste punte, întrebând pe fiecare pasager pe care îl ajuta: „Sunteți mântuit? Credeți în Mântuitorul Isus Hristos? Încă nu este prea târziu! Mărturisiți-I Lui păcatele și atunci veți fi salvat pentru veșnicie“. Marinarii știau ceea ce pasagerii nu trebuiau să afle: Titanicul se va scufunda! Și nu existau suficiente bărci și veste de salvare pentru toți, pentru că nimeni nu a considerat posibilă o asemenea catastrofă. Dacă nu va veni la timp ajutor de la alte vapoare, sute de oameni se vor îneca! De aceea, marinarii l-au lăsat în pace pe John Harper și doar se mirau de el.