Sămânța bună

Stânca (2)
Nu vă înșelați: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit“. Ce seamănă omul, aceea va și secera. Să nu obosim făcând binele.

Galateni 6.7,9

Discuțiile celor doi au avut loc cu o zi înainte de marea inundație din 13 noiembrie 1872. După câteva ore de la despărțirea celor doi a început o furtună puternică. Vântul șuiera cumplit, iar noaptea a acoperit tot ținutul cu o întunecime de nepătruns. Ajuns acasă, țăranul s-a culcat repede, fără a se ruga, și a adormit imediat. Dar pe la miezul nopții s-a trezit; i se părea că trâmbița judecății divine a sunat. Soția și copiii au sărit din pat. Acoperișul scârțâia din toate încheieturile și stătea să cadă de pe zidurile de piatră. Deodată s-a auzit glasul slujitorilor: „Stăpâne, vino repede, căci apa năvălește prin sat“. Plin de frică, țăranul a mers afară: animalele erau în apă până la genunchi. „Dați drumul vacilor și țineți caii pentru a ne salva în caz de nevoie“, a strigat țăranul. În câteva minute, animalele au dispărut, fiind luate de viitură. Cu mare greu, stăpânul împreună cu slujitorii au reușit să ajungă în casă. Furtuna era tot mai puternică și apa se ridica tot mai sus. Casa țăranului era înconjurată de ape. Curând, apele au intrat în casă. Au urcat cu toții în pod. Tunetele se auzeau tot mai puternic și parcă totul se zguduia în jurul lor. Mama își strângea la piept cei doi copilași și plângea. Cu toate că era rece, fruntea țăranului era transpirată. Acesta suspina: „Doamne, ajută-ne! Nu pentru mine, ci pentru familia mea, Te rog, scapă-ne!“.

Ce trist este faptul că omul își aduce aminte de Dumnezeu doar în ceasul încercării! Și ca acest țăran sunt încă mulți oameni.