Zaharia 6

Zaharia 6 încheie viziunile preliminare. „Şi mi-am ridicat ochii din nou şi am văzut şi, iată, ieşeau patru care dintre doi munţi; şi munţii erau munţi de aramă“. Astfel vedem că Dumnezeu susține mărturia autorității imperiale pe care El a încredințat-o națiunilor. Israel încetase să mai fie locul de unde El guverna direct pe pământ, dar, în mod providențial, El a încredințat națiunilor guvernarea pe pământ, iar evreul este dator să recunoască aceasta chiar dacă este ceva umilitor pentru el. Cele patru care sunt o referință certă (mutatis mutandis) la cursul puterilor pe pământ, care ne-a fost făcut cunoscut în detaliu de Daniel. Aici nu apar dificultăți mai mari decât în imaginea statuii sau a celor patru fiare care au apărut împreună când vânturile au agitat apele cele mari. „Acestea sunt cele patru duhuri ale cerurilor care ies din locul unde stăteau înaintea Domnului întregului pământ“.

Acestea sunt privite nu în principal ca puteri, ci mai mult ca fiind însuflețite de agenți nevăzuți ai providenței, și de aceea aici ni se spune de duhuri. Coarnele din capitolul 1, după cum am spus anterior, reprezintă puteri regale, pe când carele și caii par să indice mai curând scopul urmărit de Dumnezeu decât să prezinte acestea ca puteri în sine.

„La primul car erau cai roşii; şi la carul al doilea, cai negri; şi la carul al treilea, cai albi; şi la carul al patrulea, cai bălţaţi, vânjoşi“. Primul aspect de remarcat este că acei cai roșii [N. a.) Aici, la prima vedere, roșul ridică probleme dacă facem o comparație cu capitolul 1, unde cel de-al doilea imperiu este caracterizat astfel. Dar nu trebuie să uităm că numai abstracțiile se potrivesc bine simbolurilor. În ziua lui, Babilonul a fost un instrument folosit de Dumnezeu pentru a executa judecata, apoi Persia a fost folosită pentru a judeca Babilonul. De aceea Persia poate fi privită ca având o asemenea culoare între cele trei, cum fusese, la timpul lui, Babilonul, primul dintre cele patru.] sunt doar menționați simplu, apoi că acei cai negri (care nu se găsesc în Zaharia 1) par a fi în legătură cu ceea ce a urmat după imperiul Babilonului (v. 8), cei albi și-au urmat drumul spre nord și est, iar al patrulea car, cel roman, este descris în două rânduri. Cei vânjoși se îndreaptă spre sud, ceea ce pare să indice stabilizarea imperiului prin bătălia de la Actium, care a decis soarta întregii lumi. Dar caii bălțați sau vânjoși sunt trimiși să meargă să cutreiere pământul. Acestora le este adresat în mod special cuvântul: „Duceţi-vă, cutreieraţi pământul!“ (v. 7). Puterile anterioare primiseră titlul și aspirau să domnească peste tot pământul, a treia a câștigat prin cuceriri făcute cu o repeziciune nemaivăzută, dar numai cea de-a patra s-a apropiat de a avea o putere permanentă. Contextul de aici (pot spune că este în contrast cu versetul 8) pare să arate clar că trebuie să înțelegem că este vorba despre pământ și nu doar despre țară, ca în versetul 7. Cât de complet contribuie toate la împlinirea voinței lui Dumnezeu, indiferent de ce voie ar avea ei este arătat spre a fi mângâiere pentru evrei chiar și acum, dar totul va fi perfect clar când Cel care are dreptul va lua împărăția.

Apoi capitolul ne prezintă o altă imagine, care este însă în legătură cu cea anterioară. „Ia daruri de la cei din captivitate, de la Heldai, de la Tobia şi de la Iedaia, care au venit din Babilon, şi vino în aceeaşi zi şi intră în casa lui Iosia, fiul lui Ţefania. Şi ia argint şi aur şi fă cununi şi pune-le pe capul lui Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot. Şi vorbeşte-i…“ Este încă o profeție despre Odrasla, Mesia, care confirmă ceea ce am văzut înainte. „Şi El va odrăsli din locul Lui şi va construi templul lui Yahve. Da, El va construi templul lui Yahve şi El va purta gloria şi va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi va fi preot pe tronul Său“. Zidirea întreprinsă de Zorobabel era scumpă înaintea Domnului, dar aceasta mai ales deoarece anticipa înaintea Domnului pe cel mai mare Fiu al lui David, care va fi în glorie când va ședea ca preot pe tronul Lui. Zorobabel nu a fost sub nici o formă preot, iar Iosua nu a fost sub nici o formă rege. Numai Mesia va zidi adevărata glorie pe care o va manifesta pe pământ spre gloria lui Dumnezeu. El este acum Împăratul respins, un preot, fără nici un dubiu este Marele Preot, dar este pe tronul Tatălui, care nu este încă tronul Său, după cum El Însuși declară în Apocalipsa 3.31. El este acum preot după rânduiala lui Melhisedec; această funcție o va exercita deplin (nu cum are acum funcția de preot aaronic în locul preasfânt) când va veni pentru a-i înviora pe învingătorii puterilor vrăjmașe de pe pământ, binecuvântându-L pe Dumnezeul cel Preaînalt, Cel care posedă cerurile și pământul (atunci se va și vedea aceasta), și binecuvântându-L pe om, și fiind El Însuși calea și garanția pentru binecuvântarea eternă. „El va construi templul Domnului şi El va purta gloria“. Numai prejudecățile îi fac pe unii să introducă aici biserica, deoarece tema este, în mod clar, împărăția și este cu privire la evrei ca poporul Său pe pământ, după cum templul este descris în Ezechiel și nu în Noul Testament ca fiind locuința lui Dumnezeu în Duhul. „Și sfatul de pace va fi între ei doi“. Nimeni altul decât Mesia nu poate așa ceva. Și nu numai atât, ci pare forțat, dacă s-ar admite că ar fi inteligibilă învățătura ciudată că preoția și regalitatea ar fi personificate și că ultima propoziție ar vrea să spună că „sfatul de pace va fi între ei doi“. Nu ține nici ideea că sfatul de pace ar fi între evreu și cel dintre națiuni. Singurele persoane care sunt menționate pe nume anterior sunt Yahve și Odrasla [N. a.) Nu mi se pare că ar fi valabilă obiecțiunea adusă de Dathe „quondam enim Deus in toto hoc loco loquitur, affixum in senehem non potest ad Jovam referri“, deoarece Yahve vorbește despre Sine nu la persoana întâia, ci la persoana a treia. Aceasta mai curând confirmă decât înlătură referirea la Yahve și Odrasla.].

Coroanele trebuiau să fie pentru Helem și tovarășii lui (v. 14), nu ca proprietăți ale lor, ci în amintirea încoronării lui Iosua ca reprezentant simbolic pe pământ al lui Mesia, cum a fost mai înainte Zorobabel și amândoi împreună fii ai untdelemnului, în Zaharia 4. Ceea ce confirmă în mod izbitor caracterul provizoriu al stării de atunci și simbolul împărăției lui Mesia și al templului lui Yahve în viitor este în versetul 15: „Şi cei care sunt departe vor veni şi vor construi la templul lui Yahve şi veţi cunoaşte că Yahve al oştirilor m-a trimis la voi. Şi va fi aceasta, dacă voi veţi asculta cu credincioşie de glasul lui Yahve, Dumnezeul vostru“. Pasajul se termină brusc. Cei dintre națiuni vor veni și vor ajuta la templul lui Yahve, pe care îl va zidi Mesia (construcția nu putea fi aceea pe care o zideau ei atunci și, cu siguranță, nici templul lui Irod), iar evreii sunt lăsați în această solemnitate inexprimabilă, într-o poziție de responsabilitate personală, care i-a fost întotdeauna fatală omului dintâi.

În anul al patrulea al regelui Darius găsim o vână de profeție, care însă, asemenea celei anterioare, se împarte în diferite părți. Despre ideea că ar fi fost un alt scriitor, abia dacă mai este nevoie să spun că este un vis, ba încă unul pe care un creștin nici nu merită să-l ia în considerație în mod serios pentru a căuta să înlăture dificultățile, deoarece nu există nici un fel de dovezi interne care ar sprijini o asemenea ipoteză. Sigur că există faptul remarcabil că Matei, citând cuvintele din Zaharia 11, ne dă numele lui Ieremia, dar aceasta este o dificultate care însă nu constituie un temei pentru a nega că Zaharia este autorul ultimei jumătăți sau a ultimului sfert al acestei profeții. Este aproape imposibil ca Ieremia să fi prezis exact același lucru și ca Zaharia să fi scris exact ceea ce a prezis Ieremia, pentru că numai aceasta ar fi soluția pentru această dificultate. Apoi, s-ar părea a fi un obicei printre evrei ca, atunci când citează din profeți, să-l numească pe profetul cel mai mare care are acea caracteristică și să-i claseze pe ceilalți sub numele lui. Astfel am avea o soluție pentru această chestiune dificilă, pe care răposatul decan de Canterbury nu era îndreptățit să o înfiereze ca fiind un „mijloc de a scăpa“, după cum nu este de urmat în alternativa lui groaznică de a considera că era o confuzie în memoria evanghelistului, ceea ce compromite evanghelia. Dar aceasta în nici un caz nu îl afectează pe Zaharia, deși, fără nici o-ndoială, unii ar dori ca, prin aceasta, să desconsidere atât Vechiul Testament cât și Noul Testament. Este suficient să remarcăm acest fapt numai în treacăt și să nu ne oprim la asemenea chestiuni exterioare, evitând ca o asemenea obiecțiune să ne pună în încurcătură.