Zaharia 14 - William Kelly
de William Kelly - 02 Decembrie 2016
-
Categorii:
- Zaharia - comentarii William Kelly
Zaharia 14
În final, Zaharia 14 ne arată cum se vor împlini toate acestea. „Iată, vine o zi a lui Yahve, şi prada ta va fi împărţită în mijlocul tău. Şi voi aduna toate naţiunile la luptă împotriva Ierusalimului; şi cetatea va fi luată, şi casele vor fi jefuite, şi femeile batjocorite; şi jumătate din cetate va merge în captivitate şi rămăşiţa poporului nu va fi nimicită din cetate“. Este o situație unică. Asediul a avut loc, împăratul de la nord fiind în fruntea tuturor acestor națiuni. Este clar că nu este fiara, care, în loc să asedieze Ierusalimul, îl sprijină cu toată puterea pe profetul fals, iar acesta din urmă este cel care domnește la Ierusalim, pe care mulți îl primesc ca fiind Mesia și Yahve al lui Israel. Împăratul de la nord este un vrăjmaș din exterior, care atacă Ierusalimul fiind în fruntea tuturor națiunilor. Trebuie să nu uităm că omul păcatului, Antihristul, este în Ierusalim și nu se spune că l-ar asedia pentru că cetatea i se supune lui ca rege. Fiara și cele zece coarne susțin aceeași cauză ca și el. Asirianul sau „împăratul din nord“ este în fruntea tuturor națiunilor vrăjmașe din exterior.
Acesta este un aspect important pe care trebuie să îl reținem și care clarifică schița generală. Omul păcatului, Antihristul, este primite de evrei ca Mesia și va domni în țară având cele mai mari pretenții. Dar el îl urăște pe împăratul din nord și este urât de el, iar acesta va căuta să-l distrugă și să cucerească Ierusalimul. Doi principi răi se pot urî unul pe altul pentru că ambii doresc să domine. Așa se face că omul păcatului nu este nu numai vrăjmaș nelegiuit al lui Dumnezeu, ci și al urâtului și ambițiosului lider al puterilor răsăritene, și anume al asirianului, care va fi atunci primul reprezentant a ceea ce am putea numi vechea politică păgână, dar și al sentimentelor moderne ale Rusiei. Rusia se va opune până la capăt puterilor occidentale și va fi distrusă prin judecata lui Dumnezeu (v. Ezechiel 38, 39) într-un alt moment și în alt mod decât coaliția anticristică [N. a.) Dacă Gog nu este unul și același cu asirianul, atunci nu există nici o altă indicație că primul dintre aceștia va fi aruncat de viu în Tofet, cum este cel de-al doilea.]. Nu este nimic care să-i facă mai buni pe vreunii. Puterile occidentale nu au cu ce să se laude față de Rusia decât că sunt mai fățiș apostate și mai îndrăznețe, dar ele vor fi nimicite mai întâi. Dar soarta asirianului se va asemăna mult cu aceea a fiarei și a profetului fals, pentru că dacă fiara și profetul fals sunt aruncați de vii în iazul de foc, așa va fi aruncat și asirianul, numai că aceasta va fi ceva mai târziu. Isaia 30 ne descoperă că pentru asirian va fi pregătit Tofetul, la fel ca și pentru împărat – pentru Anti-Mesia. Este pregătit pentru împărat, dar asirianul va fi aruncat de viu în iazul de foc, la fel ca și fiara și profetul fals, care este Antihristul. Domnul Isus va apărea în ambele situații și va conduce evenimentele, întâi din ceruri judecând fiara și profetul fals, apoi pe pământ ca împărat al lui Israel, deși într-un mod infinit mai glorios, nimicindu-l pe asirian care va fi în fruntea alianței națiunilor care nu au fost nimicite odată cu fiara.
Sperăm că aceste diferențieri făcute de scriptură vor ajuta sufletele și nu le vor încurca, pentru că nu cred că mai este nevoie să spunem că scopul este acela de a rezolva principalele dificultăți pe care le întâmpină cei mai mulți care studiază cuvântul profetic. În același timp, este destul de probabil ca aceia pentru care subiectul este nou, sau care nu s-au gândit mai serios la el, să întâmpine întâi dificultăți din cele sugerate sau chiar unele mai mari, ceea ce este normal în cazul unei căi nebătătorite și necunoscute. Dar sunt mulțumit că am indicat schița corectă pentru că, dacă dificultățile se poate să fie la început sporite prin faptul că am atras atenția asupra mai multor actori din diferitele scene, asupra unor persoane care prea adesea sunt confundate în detrimentul adevărului, întunecând înțelegerea celor care cercetează și încurajându-i pe cei care aduc obiecții, rezultatul va fi că diferitele persoane și acțiuni din profeție se vor limpezi în timp și se vor clarifica în mintea oricui examinează cu atenție această mare și importantă parte a cuvântului divin.
Să reținem că asediul împotriva Ierusalimului, instituit de asirian împreună cu toate națiunile care îl recunosc ca lider, are un succes parțial deoarece jumătate din cetate este luată. Nimic de acest fel nu a avut loc din zilele lui Zaharia până în prezent și nimic din istorie nu seamănă cu ceea ce urmează. Nu a fost așa când, în anul 320 înainte de Hristos, Ptolemeu Soter a cucerit orașul, nici în 203 înainte de Hristos, când a avut loc cucerirea lui Antioh cel Mare, nici în 199, când generalul egiptean Scopus a cucerit, la rândul lui, cetatea și nici chiar în 170, când Antiohus Epifanes a prădat Ierusalimul, nici cu doi ani mai târziu, când armat condusă de Apolonius a căutat să nimicească cetatea și poporul, nici ulterior, când emisarul Atheneus a profanat sanctuarul și, în cea mai mare batjocură față de lege, a instituit păgânismul, după care au urmat faptele de vitejie ale macabeilor, rezultatul fiind că Simon străinul a fost expulzat în 142 înainte de Hristos și că Acra a fost demolată, după cum se știe. Sub Ioan Hircanus, regele sirian Antiohus Sidetes a fost nevoit să abandoneze asediul. Trecând peste conflictele interne sau dintre familii, care nu seamănă deloc cu aceasta și peste intervenția lui Areta, este imposibil să identificăm profeția cu cucerirea templului de către Pompei în 63 înainte de Hristos, nici cu jaful lui Crassus din 54, nici cu atacul surpriză al parților din 40. Poate că asediul lui Irod se aseamănă ceva mai mult, dar și acesta are diferă sub mai multe aspecte esențiale, după cum vom vedea. Nici distrugerea completă sub conducerea lui Titus, nici mișcarea lui Bar-Cociba sub domnia lui Adrian nu necesită lămuriri amănunțite deoarece ele prezintă diferențe evidente. Nimic nu se aseamănă cât de puțin cu profeția.
Este de mirare cum este posibil ca un om rațional să spună ceea ce au spus mulți, că versetele de la începutul capitolului descriu nimicirea Ierusalimului de către romani. Chiar să zicem că am trece peste expresia „ziua lui Yahve“, care, fără-ndoială, se poate aplica în mod providențial la o anticipare a împlinirii complete, totuși nu se poate spune că atunci au fost adunate acolo toate națiunile. Oare a mers atunci în robie jumătate din populație, iar restul nu au fost nimiciți din cetate? Zadarnic se încearcă să se împace versetul 3 cu cuvinte ca acelea că „Imperiul roman era, la rândul lui, destinat să fie nimicit“ deoarece profetul spune că este o nimicire rapidă și groaznică, nu o decădere pe parcursul mai multor secole, care are loc în alte regiuni, ci un eveniment din aceeași serie de evenimente care are loc în acea regiune și care implică o desfășurare a puterii și gloriei divine în folosul evreilor atunci când ei sunt în cea mai mare strâmtorare, fapt atestat de despicarea Muntelui Măslinilor de la est la vest formând o vale foarte mare, o jumătate retrăgându-se spre nord, iar cealaltă spre sud. A rezolva problema unei exprimări atât de exacte cu privire la geografie considerând că este o figură de stil poetică pentru a spune de fapt numai că ucenicii au fugit la Pela cu ocazia izbucnirii războiului iudeilor contra Romei, cum ne spune Eusebius, ar însemna să îi facem pe profeți niște visători bombastici. Aplicația pe care Dem. Evang. 6.18 o face la acest pasaj este un jalnic specimen de forțare a sensului scripturii de către mintea unui raționalist. Între cei doi există o singură diferență, și anume că Eusebius avea intenții bune în legătură cu Biblia, ceea ce nu se poate spune în cazul celor care pretind cu mândrie că fac o „critică elevată“. Dar sub aspect al descoperirii cuvântului divin, ambii induc în eroare și trebuie să spun că nu sunt de luat în seamă. El interpretează capitolul ca descriind prima venire a Mântuitorului și distrugerea Ierusalimului de către Titus. S-ar părea că schimbarea situației creștinilor mărturisitori sub Constantin a adus în frunte pe unii care nu s-au glorificat nicicând în ocara crucii și a condus la asemenea interpretări greșite.
Dar va fi un al doilea asediu, sau cel puțin un al doilea atac, după primul succes. Când națiunile vor fi avut un succes parțial „Yahve va ieși și va lupta cu națiunile acelea, ca atunci când a luptat în ziua bătăliei. Şi picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este înaintea Ierusalimului, spre răsărit“. Nu este venirea Lui din cer pentru a-l nimici pe cel nelegiuit cu partida lui, ci este o acțiune ulterioară a Lui pe pământ. „Şi muntele Măslinilor se va despica în mijlocul său spre răsărit şi spre apus: va fi o vale foarte mare; şi jumătate din munte se va retrage spre nord şi jumătate din el spre sud. Şi voi veţi fugi prin valea munţilor Mei, pentru că valea munţilor se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi, cum aţi fugit dinaintea cutremurului în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda“. Aici se încheie paragraful.
Ceea ce se adaugă în verset ca ultima propoziție s-ar cuveni să constituie începutul unei noi secțiuni. Aceste împărțiri nu sunt inspirate ci sunt numai efectul efortului editorului de a da un sens, fiind uneori greșite, așa cum consider că este cazul aici. În acea zi, evreii alarmați vor trece printr-o schimbare instantanee și completă prin acțiunea puterii divine asupra Muntelui Măslinilor – acesta fiind mărturie pentru împlinirea sau neîmplinirea profeției. „Şi voi veţi fugi prin valea munţilor Mei, pentru că valea munţilor se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi, cum aţi fugit dinaintea cutremurului în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda“. Necazul va fi extrem de mare și pericolul va părea iminent atunci când calea spre salvare se va deschide prin acea grozavă vale care se va forma dintr-odată pentru ei prin mijlocul muntelui masiv sau, cum se spune aici (și nu este de mirare) „prin valea munților Mei“. S-ar părea că necazul este comparat cu fuga din timpul unui cutremur binecunoscut care a avut loc în zilele lui Ozia. Putem înțelege cum un asemenea fenomen sporește groaza vrăjmașilor lor, care au avut până atunci succes, până ce ei vor ști că este mâna lui Dumnezeu lucrând pentru ei.
După aceasta începe o nouă secțiune. „Şi Yahve Dumnezeul meu va veni, şi toţi sfinţii împreună cu tine“ [N. tr.)Darby și KJV „cu tine“, la fel și Diodati și NKJV; Segond „cu El“, la fel și NASB, NIV și Cornilescu]. Ar fi forțat să presupunem că El va veni din nou după ce va fi ieșit și se va fi luptat împotriva națiunilor strânse laolaltă, cum ni se spune în versetul 3. De aceea, consider că, din context, rezultă că trebuie să fie un alt paragraf, care prezintă venirea Lui dintr-un alt punct de vedere și având alte scopuri.
Construcția versetului 5 prezintă o particularitate: „Şi Yahve Dumnezeul meu va veni, şi toţi sfinţii împreună cu tine“. Și manuscrisele diferă, deoarece aproape patruzeci și toate versiunile dau „cu El“, iar unele urmează înțelegerea rabinilor „cu tine“, în legătură cu Ierusalimul. Dar lucrurile se lămuresc din vreme ce textul arată că profetul se întoarce spre Yahve, care este astfel văzut intervenind pentru evrei și, cu toată tăria, exclamă: „Yahve Dumnezeul meu va veni“, după care urmează schimbarea bruscă în care apare în viziune și prezența altora: „și toți sfinții cu tine“. Zaharia se vede adresându-I lui Yahve aceste cuvinte.
„Și va fi că, în ziua aceea, lumina nu va fi nici limpede, nici întunecată“ [N. tr.) Așa este în KJV. Darby: „Și va fi că, în ziua aceea nu va fi lumină; strălucirea va fi întunecată“; NKJV: „nu va fi lumină, luminile se vor micșora“; Segond: „nu va fi lumină, va fi frig și gheață“; Diodati: „nu va fi lumină, luminătorii se vor întuneca“; NASB ca și Diodati; NIV: „nu va fi nici lumina soarelui, nici frig, ci întuneric și ger“.] / [N. a.) Nu putem fi siguri cum este corect sfârșitul acestui verset. Keri pare a fi cel mai bun și mai coerent, mai ales dacă considerăm mai cu autoritate versiunile mai vechi. Traducătorii și comentatorii diferă mult. Potrivit Ketib, sensul ar fi „nu va fi lumina lucrurilor valoroase, ei se vor retrage“ sau vor fi retrași. După Keri ar putea fi „și densitatea“ sau „dar densitatea“, ceea ce se referă la întuneric. Dathe, Maurer, etc. susțin că redarea ar fi „lux non erit sed frigus et gelu“. La fel și Septuaginta și Siriacul și Vulgata. Dar procesul prin care a fost extras acest rezultat pare la fel de precar ca și rezultatul în sine. Este jalnic comentariul unuia ca Theodoret, episcop de Cirus, de lângă Eufrat, de la începutul secolului al cincilea și acela al celor mai mulți dintre învățații greci părinți ai bisericii, care sucesc sensul spunând că este în perioada istorică a evangheliei, fiind împlinit în perioada de întuneric de la cruce și atunci când cel mai mare dintre apostoli se încălzea la foc alături de slujitorii marelui preot. Nu este de mirare că asemenea ușurătate provoacă reacția raționalismului.]. A considera că aceasta ar fi o prezicere cu privire la o perioadă de necaz foarte mare, care ar cuprinde secolele de suferință ale evreilor de când Titus a cucerit Ierusalimul, este o idee o idee normală numai la cei care pot da interpretări ca acelea de mai înainte pentru faimosul asediu. Expresiile de la sfârșitul versetului sunt foarte dificile. Textul ar spune că luminile scumpe se vor retrage, iar alții, printre care și Keri, că „lumină nu va fi, ci întuneric des“ sau ceață deasă.
Oricum, este clar că va fi un eveniment nemaivăzut, care va afecta nu numai pământul ci și cerul. Acesta ține de un nou paragraf. Evenimentele pământești și nimicirea vrăjmașilor au fost menționate în paragraful anterior, iar în acesta este prezentat alt fapt, mult mai important, cu consecințele lui. Acum profetul Îl vede pe Yahve venind cu sfinții Săi – nu atât pentru a lupta în bătălie, ci sfinții Săi venind cu El. Este evident că scopul este unul mult mai profund. De aceea schimbarea exterioară importantă introduce ziua aceea, pentru ca ea să fie, sub toate aspectele, deosebită de toate cele dinainte. Este o greșeală absurdă să desparți versetul 7 de 6, ca și cum ar fi vorba despre cu totul alt timp, pentru că este o continuare a acelorași împrejurări unice. Deci nu vor fi schimbări de genul celor cunoscute oamenilor, în care lumina și întunericul se succed, ci va fi o zi cunoscută numai de Yahve – nu o zi care vine după o noapte, ci „în timpul serii va fi lumină“. Prin aceasta Dumnezeu marchează o eră nouă, având loc o revoluție în cer pe măsura intervenției Sale pe pământ când are loc despicarea Muntelui Măslinilor. Astfel, este evident că un alt paragraf introduce o altă serie de evenimente, cu toate efectele lor.
Dar ceea ce urmează nu este la fel de groaznic ca muntele care se cască, ci foarte încurajator: spre seară, în loc să vină întunericul nopții, continuă să fie lumina zilei. Dacă despicarea Muntelui Măslinilor se potrivește cu situația disperată din care ei trebuiau să găsească o ieșire, când toate lucrurile trebuiau să fie clătinate, acum vin pentru ei zorile unei zile noi și mai strălucite. „Şi va fi aşa: în ziua aceea vor izvorî ape vii din Ierusalim: jumătate din ele spre marea de răsărit şi jumătate din ele spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna“. Spre deosebire de torentele din deșert, care se usucă în timpul arșiței, acestea vor curge continuu. Cred că este un fapt literal, care, în același timp, are și semnificația unei binecuvântări spirituale. Din cetatea ce sfântă vor curge spre vest și spre este ape care vor vindeca nenorocirile unei lumi care a gemut mult timp sub tirania lui Satan, aceste ape fiind simbolul binecuvântărilor bogate pe care Yahve le va răspândi peste tot și vor schimba ceea ce este obișnuit în natură: vara va fi ca și iarna. Râurile nu vor fi afectate nici de secetă, nici de îngheț și cursul lor spre vest nu va fi oprit de terenul deluros, ci ele vor curge constant spre vest, spre marea cea mare, ca și spre est, spre Marea Moartă.
În legătură cu aceasta sunt menționate pe nume Mediterana și Marea Moartă. Este bine să amintim că, în ebraică, estul este socotit a fi punctul spre care privește cineva, iar vestul este în spatele privitorului, de unde Arabia este numită țara din dreapta, iar nordul va fi la stânga. Sigur că o persoană care este în Palestina, având o astfel de orientare, va avea în față Marea Moartă, iar în spate Mediterana.
Dar sunt binecuvântări și mai mari: „În ziua aceea va fi un singur Yahve şi Numele Lui, unul singur“. Idolii vor cădea, iar Împăratul împăraților va domni fără rival și fără a mai fi contestat de cineva. Aceasta este atât de explicit încât elimină orice posibilitate de a da un alt sens folosind un limbaj figurat, ca în situațiile de mai înainte. Cine oare poate pretinde că aceasta a avut loc până în prezent?
Ne este prezentat un plan atât de detaliat și de clar încât anulează orice interpretare că ar fi vorba despre gloria cerească sau de binecuvântările spirituale pe care le avem noi acum în Hristos. „Toată ţara, de la Gheba până la Rimon, la sud de Ierusalim, se va face ca Araba; şi Ierusalimul va fi înălţat şi va fi locuit pe locul său, de la Poarta lui Beniamin până la locul porţii întâi, până la Poarta Unghiului şi de la Turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului. Şi oameni vor locui în el şi nu va mai fi blestem, ci Ierusalimul va locui în siguranţă“. Apoi, din versetele 12-15, aflăm despre ceea ce este prevăzut pentru a menține ordinea și onoarea pe pământ: ne este prezentată judecata grozavă a națiunilor care au luptat împotriva Ierusalimului. Un eșantion din aceasta ne este dat în Ezechiel 38 și 39, înainte ca pacea să curgă ca un râu. Este foarte dureros să vedem cum catolici asemenea lui C. a Lapide și protestanți ca Venema coboară speranțele glorioase ale lui Israel la nivelul împrejurărilor din timpul macabeilor.
De la versetul 16 ni se prezintă rânduiala pentru închinare impusă rămășiței acelor națiuni ostile. Caracterul teocratic al împărăției este indiscutabil și are o natură mult diferită de cea a creștinismului. „Şi va fi aşa: toţi câţi vor rămâne din toate naţiunile care au venit împotriva Ierusalimului se vor sui din an în an, ca să se închine Împăratului, Yahve al oştirilor, şi să ţină sărbătoarea Corturilor. Şi va fi aşa: cine nu se va sui la Ierusalim din toate familiile pământului, ca să se închine Împăratului, Yahve al oştirilor, peste aceia nu va fi ploaie. Şi, dacă familia Egiptului nu se va sui şi nu va veni, nici peste ei nu va fi: va fi plaga cu care va lovi Yahve naţiunile care nu se vor sui să ţină sărbătoarea Corturilor“. Nu pretind că pot spune cum, sau în ce măsură, toate națiunile vor participa la sărbătoarea finală a adunării, simbol al gloriei, dar faptul este cert, și Dumnezeu se va îngriji să se împlinească. Astfel, Ierusalimul, în calitate de cetate a marelui Împărat, va fi metropola religioasă a pământului, și acolo trebuie să fie măcar reprezentați toți an de an. Faptul că Pașele nu este menționat aici nu ne permite să tragem concluzia că această sărbătoare nu se va ține deoarece știm din Ezechiel (care este clar că vorbește despre același timp și aceleași împrejurări) că se va ține Paștele și sărbătoarea corturilor, dar nu Cincizecimea, sărbătoare caracteristică ce și-a găsit împlinirea în biserică și, prin urmare, în înțelepciunea lui Dumnezeu, va lipsi atunci. A considera că Ezechiel se referă la situația evreilor de după captivitate înseamnă atât a disprețui scripturile cât și faptele, totul numai pentru a evita mărturia divină despre o schimbare completă de dispensațiune la sfârșitul acestei epoci [N. a.) Afirmația din Evrei că acolo unde există iertarea păcatelor nu se mai aduce jertfă pentru păcat se aplică numai la creștinism și nu exclude nicidecum alte fapte pe care profeția le prevede cu privire la o epocă total diferită, care nu a venit încă.]. Din vreme ce unii ar gândi că Egiptul nu poate fi afectat de pedeapsa de a nu avea ploaie în caz că nu va veni la sărbătoare, aici ni se spune explicit că această pedeapsă se va abate și asupra lui.
Atât de profundă și de completă va fi schimbarea încât sfințenia va pătrunde și cele mai obișnuite lucruri. Oalele și cele mai umile ustensile din casa lui Yahve „vor fi ca farfuriile adânci înaintea altarului“ – cele care erau preasfinte. „Da, orice oală în Ierusalim şi în Iuda va fi sfântă pentru Yahve al oştirilor. Şi toţi cei care jertfesc vor veni şi vor lua din ele şi vor fierbe în ele. Şi în ziua aceea nu va mai fi nici un canaanit în casa lui Yahve al oştirilor“. Recunosc existența unui blestem al unei caste mercenare de învățători religioși și vedem ce piatră de poticnire au constituit pentru Israel poftele preoției evreești, dar nu văd nici un motiv pentru a abandona sensul direct că aici este vorba despre canaaniți, în timp ce admit principii mai largi și alte fapte. Canaaniții erau acolo când Avraam a intrat în țară și nu au fost expulzați în urma victoriilor lui Iosua. Inamicul care nu a fost niciodată eliminat complet va dispărea atunci. Totul va fi potrivit cu voia lui Dumnezeu, în măsura în care aceasta este posibil pe pământ înainte ca Dumnezeu să fi făcut toate lucrurile noi în sensul cel mai deplin. Cine se mai poate mira de aceasta când Yahve va împărăți?