Zaharia 12

„Profeţia cuvântului lui Yahve despre Israel“. Trebuie să remarcăm că El are în vedere întregul popor și nu numai pe Iuda. „Aşa zice Yahve care întinde cerurile şi pune temelia pământului şi întocmeşte duhul omului înăuntrul lui: «Iată, voi face Ierusalimul un potir de ameţire pentru toate popoarele de jur-împrejur; şi va fi de asemenea împotriva lui Iuda la asediul împotriva Ierusalimului. Şi va fi aşa: în ziua aceea voi face Ierusalimul o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi câţi se vor împovăra cu ea vor fi greu răniţi; şi toate naţiunile pământului se vor aduna împotriva lui. În ziua aceea, zice Yahve, voi lovi orice cal cu groază şi pe călăreţul lui cu nebunie. Şi-Mi voi deschide ochii peste casa lui Iuda şi voi lovi cu orbire orice cal al popoarelor. Şi căpeteniile lui Iuda vor zice în inima lor: «Locuitorii Ierusalimului vor fi tăria mea, prin Yahve al oştirilor, Dumnezeul lor». În ziua aceea voi face pe căpeteniile lui Iuda ca o vatră de foc între lemne şi ca o făclie de foc într-un snop; şi vor mistui toate popoarele de jur-împrejur, la dreapta şi la stânga, şi Ierusalimul va fi locuite din nou în locul său, în Ierusalim»“. Cu siguranță, acesta este sfârșitul veacului, care va aduce pentru Ierusalim timpul binecuvântării depline, scoțându-l din cuptorul necazului, când toate națiunile din jur își vor deschide gura pentru a-i înghiți, însă în zadar. Națiunile nu numai că vor fi dezamăgite, ci ele însele vor fi mistuite de Acela care, în ziua aceea, va comuta sentința și va proteja Ierusalimul pentru totdeauna.

Dar presupunerea că ar fi vorba de puterile occidentale ar aduce o mare confuzie, deoarece acele puteri vor fi fost răsturnate complet în urma judecății Domnului, după cum am explicat deja (v. Apocalipsa 19). Toate națiunile trebuie că înseamnă acele națiuni ostile care vor ridica armele împotriva lui Israel după nimicirea fiarei și a regilor vasali din vest împreună cu aliatul lor de la Ierusalim, profetul fals. Sunt națiuni aliate cu împăratul din nord și destul de vrăjmașe fiarei, deși nu dușmani pe față ai lui Israel. De fapt, în profeți, „toate națiunile” (Cap 12 v. 9) nu înseamnă niciodată puterile occidentale, ci puterile care rămân după distrugerea fiarei și a coarnelor. Aceasta poate să fie de mare ajutor în interpretarea acestor scripturi. Puterile occidentale sunt numai o parte a națiunilor, chiar o parte deosebit de favorizată, care au însă și o responsabilitate deosebită, care au o relație cu iudeii și chiar cu Hristos, atât în trecut cât și în viitor. Poziția lor este deosebită, tot așa și responsabilitatea și vinovăția lor, ceea ce face ca și judecata lor să fie deosebită. Puterile occidentale constituie o paranteză aparte, ei fiind în relație numai cu iudeii și niciodată cu Israel în întregime. Dacă înțelegem așa, atunci putem face o deosebire certă, ceea ce este foarte important pentru cine dorește să înțeleagă planul divin al profețiilor, cu privire la evenimente care nu s-au împlinit încă și cele care s-au împlinit deja.

Deseori s-a spus că „orice cal“ se referă la o mare formație de cavalerie occidentală, deși nu rezultă de ce ar trebui să fie occidentală. Îmi pare rău că trebuie să fiu în opoziție cu cei care spun aceasta, dar deducția lor nu ține deloc. Nu există nici un dubiu că este vorba de cavalerie, dar de unde provine ea depinde nu de vreo teorie, ci de cercetarea atentă a ceea ce spune Scriptura despre acel timp. Cred că toți cei care interpretează că ar fi puteri occidentale se înșeală cu privire nu numai la sensul adevărat al acestui pasaj, ci al întregii situații din acel timp. Și nu numai atât, ci, în general, orientalii sunt mult mai remarcabili pentru cavaleria lor decât occidentalii. Infanteria a fost dintotdeauna brațul drept al armatelor Romei, și așa a continuat să fie și în vest și, fără-ndoială, va continua să fie așa până la sfârșit, în pofida invențiilor moderne. Dar orientalii sunt descriși ca extrem de cunoscuți pentru mulțimea cavaleriei lor spectaculoase. Pe parcurs vor mai apărea și alte dovezi, care cred că vor fi apreciate de cei care nu au prejudecăți, deoarece acesta este un aspect destul de important. Aceasta este o concepție diferită de aceea a majorității celor care studiază profețiile, care au obiceiul de a considera că fiara și regii ei sateliți sunt totul.

Motivul pentru această confuzie este mult mai adânc deoarece este clar că a rezultat din vechiul sistem, care îl vedea pe Papa în orice om rău, pe care Scriptura îl denunță ca vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu. Îngustimea minții este ceea ce limitează domeniul larg al profeției la sfera și împrejurările cu care noi, creștinii, sau, mai curând, protestanții au legătură. Dar, în fond, aceasta nu reprezintă deloc planul profețiilor. Ca regulă, profețiile au ca domeniu pământul și națiunile al căror cap va fi asirianul. Cursul imperial al celor patru fiare reprezintă un sistem intermediar excepțional, despre care vorbesc Daniel și Zaharia în mică măsură, dar acesta este atins numai tangențial de majoritatea profeților, fie ei mai mari sau mai mici. Sigur că este un subiect deosebit de interesant, dar el reprezintă numai o mică parte din viziunile profetice. Trebuie să facem deosebirea între Domnul care apare într-o flacără de foc spre a se răzbuna pe cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, etc., și judecățile pe care El le va executa cu siguranță pe pământ după un interval de timp, cum este cazul în Zaharia 12. Nu la apariția Lui pentru a nimici fiara și profetul fals va face El Ierusalimul să fie o cupă amețitoare pentru națiuni, ci după aceea. Prima Lui judecată va fi asupra apostaților, fie ei iudei sau dintre națiuni. Ierusalimul va tremura atunci pentru păcatele și pedeapsa lui. În loc să fie o cupă amețitoare pentru alții, atunci cetatea se va pleca sub mâna cea dreaptă a Domnului, care va răsplăti faptele ei rele. Dar națiunile se vor ridica împotriva orașului ales. „În ziua aceea Yahve va apăra pe locuitorii Ierusalimului“. Atunci când El va apărea în glorie, venind din cer, și va arunca de vii în iazul de foc pe fiară și pe profetul fals, nu se va pune problema să apere cetatea cea încă întinată, ci să o curețe de răzvrătiți. Omul păcatului va fi fost așezat în templul lui Dumnezeu, pe post de Dumnezeu, iar această nelegiuire nu va fi trecută cu vederea, după cum nici nu se poate ca, după apariția Lui în glorie, El să se retragă fără a judeca temeinic răul, pentru ca apoi să domnească asupra lor cu dreptate. „În ziua aceea Yahve va apăra pe locuitorii Ierusalimului; şi cel care se clatină între ei va fi în ziua aceea ca David“. Când Antihristul va fi înfrânt brusc, evreii nu vor participa în nici un fel la acest act deosebit de solemn. Cu mult înainte de aceea, potrivit cu avertismentul Domnului (Mat. 24.15), cei evlavioși dintre evrei vor fi fugit din Ierusalim. Ei vor fi încetat să mai fie locuitori ai Ierusalimului din ziua în care urâciunea pustiirii va fi fost așezată în sanctuar. Atunci ei vor fugi de groaza păcatului lor și se vor refugia pentru a scăpa de necazul prezis. „Și casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca Îngerul lui Yahve înaintea lor. Şi va fi aşa: în ziua aceea voi căuta să nimicesc toate naţiunile care vor veni împotriva Ierusalimului“.

Și aici timpul și împrejurările diferă clar cât se poate de mult. „Şi voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duhul îndurării şi al cererilor; şi vor privi spre Mine [N. a.) Keri are „spre el“ în loc de „spre mine“, ceea ce pare a avea scopul de a corecta o anomalie aparentă, dar și de a înlătura un adevărul clar că Acela care este străpuns este Yahve. De acolo „corecția“ s-a strecurat în textul din multe manuscrise, atât ale lui Kennicott cât și al lui De Rossi. Adevărul este că aceste manipulări ale textului și eforturile altora de a slăbi traducerea arată cât de important este ceea ce a fost scris de Duhul Sfânt. Pentru a scăpa de acest text, unii rabini au inventat absurditatea că sunt doi Mesia: unul Ben-Iosif și altul Ben-David. Dar și aceasta prezintă inconsistențe serioase, după cum bine a arătat McCaul. Putem deplânge, dar nu trebuie să fim surprinși de o versiune ca aceea a D-lui Leeser, care folosește tranziția de la persoana întâia la persoana a treia ca motiv pentru a interpola și a schimba sensul natural al frazei. El redă textul după cum urmează: „Ei vor privi în sus spre mine (pentru fiecare) pe care l-au străpuns“. Până și Abarbanel și alți rabini condamnă expresia lui Kimchi „pentru că ei au străpuns“, care elimină complementul existent în text. Ce să fi gândit ei când au introdus un personaj imaginar pentru a-L elimina pe Cel adevărat? Și cum se potrivește oare o asemenea atitudine privind spre Yahve pentru fiecare pe care l-au străpuns? Cum s-ar explica atunci durerea nemăsurată care urmează? Profetul putea compara plângerea numai cu aceea pentru Iosia. Se poate oare ca evreii să plângă așa pe fiecare dintre atacatorii dintre națiuni? Să fie oare turnat peste ei duhul pentru ceva atât de ciudat și de nevrednic? Nu se poate decât să fie pentru Unul nespus de glorios, pe care ei s-au trezit și au realizat că, în orbirea lor, L-au străpuns tocmai pe Acela care a venit pentru a-i salva din ultimul lor necaz. Numai așa am putea înțelege tot contextul, mai ales dacă El poate întruni în persoana Sa o fire care Îi dă dreptul să fie numit Yahve cu o alta care permite ca El să fie străpuns.], Acela pe care L-au străpuns; şi vor boci pentru El, cum boceşte cineva pentru singurul lui fiu, şi se vor amărî pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut. În ziua aceea va fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea din Hadadrimon în valea Meghidonului. Şi ţara va boci, fiecare familie în parte; familia casei lui David deoparte şi soţiile lor deoparte; familia casei lui Natan deoparte, şi soţiile lor deoparte; familia casei lui Levi deoparte, şi soţiile lor deoparte; familia şimeiţilor deoparte, şi soţiile lor deoparte“. Așa relatează profetul lucrarea plină de har a lui Yahve, când El îmbrățișează cauza rămășiței eliberate deja de răul lăuntric, care este expusă atacurilor națiunilor care nu credeau că Mesia este cu poporul Său. Odată ce mulțimea națiunilor strânse împotriva lor a fost nimicită, în sufletele lor are loc o lucrare spirituală mult mai profundă. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde adânc în conștiințele lor și are efectul că fiecare se retrage spre a fi singur înaintea lui Dumnezeu. Pentru că durerea inimii lor este atât de mare încât simt nevoia de a fi numai cu El pentru că, dacă ar mai putea avea alături pe cineva fiind în prezența Celui împotriva căruia au păcătuit sub atât de multe forme și atât de mult timp, la ce le-ar mai folosi prezența altei persoane într-un asemenea ceas? Nu, ci ei trebuie să meargă la Domnul cu toate, chiar la Acela care este la fel de sigur și Yahve-Elohim și Mesia pe care L-au străpuns ei! Nu este vorba de remușcarea disperării, ci de întristare fiind în har. Este judecata de sine care se întristează de propriul păcat, care privește la trecut fără a căuta să se scuze și este de partea lui Dumnezeu împotriva oricărei mișcări rele, și, mai presus de orice, împotriva nerușinării cu care ei L-au respins pe Mesia al Lui. Toți, chiar dacă a avut loc cu mult timp în urmă, privesc aceasta ca fiind păcatul lor. Astfel, ei plâng ca pentru unicul lor fiu – o jelire a dragostei, dar și cu cea mai profundă durere și rușine că ei L-au tratat astfel pe Cel care i-a iubit în mod desăvârșit. Aceasta este ce simt ei cel mai profund acum – că au fost împotriva Lui.

Sunt menționate în mod special anumite familii alese într-un mod deosebit de frumos. Ni se spune despre familia casei lui David, începând cu cea mai înaltă familie, cea regală. Ei bocesc fiecare deoparte și soțiile lor deoparte. Dar și familia profetului Natan, care l-a mustrat pe David, plânge și ea. În loc să-l muste pe David, ei se judecă pe ei înșiși în mod necruțător și fiecare își mărturisește păcatul lui. Harul, fără-ndoială, se poate identifica cu păcatul altuia, dar aceasta se poate face așa cum se cuvine numai de acela care umblă cu Dumnezeu având o conștiință curată. De aceea avem aici pocăința temeinică a celor care își recunosc primii îndelunga lor orbire și vinovăția lor. De aceea nu se mai pune problema ca David să fie demascat de Natan, nici ca Natan să se ocupe de problemele lui David, ci fiecare își vede propriul său păcat și deplânge păcatul lor, al tuturor împreună, împotriva lui Mesia.

S-ar putea spune că aceasta s-a produs când națiunea a crescut și a ajuns să fie măreață, dar lucrarea merge mult mai în urmă în trecut, chiar până la început, deoarece citim că bocea și „familia casei lui Levi deoparte și soțiile lor deoparte, familiile șimeiților deoparte și soțiile lor deoparte“. Levi și Simeon [N. tr.) Așa este în Septuaginta și în versiunile arabe] sau Șimei sunt binecunoscuți ca fiind aceia care au uneltit pentru a răzbuna dezonorarea surorii lor, Dina, și au făcut numele fiilor lui Iacov să fie o urâciune în zilele de demult, iar acum descendenții celor doi care s-au asociat în răutatea crudă sunt menționați alături plecându-se pentru a-și mărturisi, fiecare în parte, vina înaintea lui Yahve. Nu există descriere mai frumoasă a puterii harului divin care cercetează inima, producând încredere deplină în Domnul, dar, în același timp, condamnând cât se poate de dur propriile păcate. Nu există nimic mai frumos care să prezinte lucrarea Duhului în conștiință, care izolează sufletul, deoarece ni se spune că soții boceau separat și soțiile lor separat. Până și cea mai intimă relație este neînsemnată în prezența lui Dumnezeu ca judecător al păcatului. Fiecare trebuie să fie singur: soțul separat de soție, scos de sub orice altă influență cu excepția celei a Lui și gândind numai la ceea ce a fost, fiecare în mod personal, față de Acela pe care ei l-au străpuns, față de Acela care a murit pentru ei. Lucrarea trebuie să fie desăvârșită – nu numai lucrarea de eliberare ci și aceea de restaurare a conștiinței înaintea lui Dumnezeu.

Nu se pune problema că ei nu ar fi fost născuți din nou mai înainte, nici că abia acum au cunoscut pentru prima dată acea străpungere a conștiinței prin Duhul lui Dumnezeu, ci lucrarea lui Dumnezeu asupra sufletului prin adevărul Său este mult mai profundă atunci când nu se mai simte pericolul, după ce puterea lui Dumnezeu a adus eliberarea clară. Nu numai că a fost nimicită fiara care s-a ridicat împotriva Mielului, ci au fost nimiciți și toți vrăjmașii declarați ai lui Israel. Îndurarea bogată care s-a arătat face inima să se deschidă și conștiința să se descarce înaintea lui Dumnezeu.

S-ar părea că aceasta este după nimicirea împăratului din nord, pentru că până atunci evreii vor fi în necaz și amenințați. Ei vor fi în mari pericole și dificultăți până ce Domnul va câștiga pentru ei victoria finală. Până atunci nu se va împlini deplin lucrarea asupra sufletelor lor. El se poate folosi de ei și, fără-ndoială, ei se pot bucura de El. Ei vor fi fost convertiți mai înainte, dar aceasta aduce judecata de sine cu privire la tot ce L-a dezonorat și L-a întristat pe El și îi aduce în comuniune cu gândurile Lui și cu iubirea Lui. Această distincție între cele două aspecte este valabilă atât pentru israelit cât și pentru creștin.