Zaharia 11

Zaharia 11 este și mai solemn și prezintă alte elemente mai profunde care vor fi în scena finală. „Deschide-ţi, Libanule, porţile, ca focul să-ţi mistuie cedrii! Urlă, chiparosule! pentru că a căzut cedrul, pentru că cei măreţi sunt despuiaţi. Urlaţi, stejari ai Basanului! pentru că a fost dată jos pădurea cea deasă“. Sunt imagini vii ale judecății ce se abate asupra puterii văzute a evreilor și afectează demnitatea lor. Conducătorii sunt îndurerați și tulburați văzând cum pier speranțele lor care prinseseră aripi. Și râul, ca simbol al resurselor naționale, are de suferit. „Un glas de urlet al păstorilor! pentru că gloria lor este pustiită; un glas de răcnet de lei tineri pentru că mândria Iordanului este nimicită“. Națiunile se strâng împotriva Ierusalimului. „Aşa zice Yahve, Dumnezeul meu: Paşte oile de înjunghiere“. „Oile de înjunghiere“ sunt cei din Israel care sunt destinați să fie persecutați de oameni, cei spre care se îndreaptă în mod special inima Domnului: „pe care le înjunghie stăpânii lor fără a fi socotiţi vinovaţi; şi cei care le vând zic: «Binecuvântat fie Yahve, pentru că m-am îmbogăţit!» Şi păstorii lor nu le cruţă“. Acești evrei evlavioși trec prin mare necaz și sunt în mare pericol. Dacă evreii sunt cu toții urâți de națiuni, cei credincioși sunt urâți chiar de frații lor: așa de deplorabilă este starea lor. „Pentru că nu voi mai cruţa pe locuitorii ţării, zice Domnul. Şi, iată, voi da pe oameni, pe fiecare în mâna aproapelui său şi în mâna împăratului său; şi vor sfărâma ţara, şi nu-i voi scăpa din mâna lor“. Este necazul final al Ierusalimului. „Şi am păscut oile de înjunghiere, în adevăr pe cele sărace din turmă“.

Criza scoate la lumină o tendință remarcabilă. Ce sta la baza acestor lucruri? Și cum se poate explica o asemenea situație? Folosind metoda simbolică – ceea ce arată că este aceeași mână și aceeași minte ca și în partea anterioară a cărții -, profetul ne explică: „Şi mi-am luat două toiege; pe unul l-am numit Frumuseţe şi pe celălalt l-am numit Legături; şi păşteam turma“. După cum am văzut cu Iosua și cu Zorobabel mai înainte, și aici profetul Îl reprezintă în primul rând pe Mesia, iar apoi pe Anti-Mesia. De la versetul 7 la versetul 14 el Îl reprezintă pe Hristos, iar de la versetul 15 pe Antihrist, după cum a fost îndrumat.

„Şi mi-am luat două toiege; pe unul l-am numit Frumuseţe şi pe celălalt l-am numit Legături; şi păşteam turma“. Aceste toiege reprezintă autoritatea, care, de drept, este a lui Mesia. Primul toiag îl rupe în versetul 10. Aceasta din cauza stării triste a evreilor. „Şi într-o lună i-am nimicit trei păstori [N. tr.) Darby, KJV și Diodati au strict „trei păstori“, nu „cei trei păstori“ – ca și cum ar fi numai trei sau trei anume care sunt mai speciali. Segond are „cei trei păstori“. Darby are cuvântul nimicit sau distrus, aproximativ la fel și KJV. NKJV folosește cuvântul „dismissed“, care ar în mod obișnuit înseamnă concediat. Segond spune „i-am exterminat pe pe cei trei păstori“. Diodati: „am eliminat trei păstori“.]; pentru că sufletul meu era chinuit de ei şi, de asemenea, sufletul lor s-a dezgustat de mine“. Nu există nici un pic de simpatie între Hristos și cei care duc poporul în rătăcire – păstorii, cum sunt numiți ei, care nu corespund deloc unor slujitori creștini, cum își închipuie cei ignoranți, ci sunt conducătorii națiunii. „Şi am zis: Nu vă voi mai paşte! Ce moare să moară şi ce piere să piară şi cele care vor rămâne să-şi mănânce carnea una alteia“. Atunci Yahve Mesia, reprezentat de profet, ia și toiagul său numit Frumusețe și îl rupe pentru a rupe legământul pe care îl făcuse cu toate popoarele. Nu este vorba numai de poporul Israel, ci de toate națiunile care au avut o relație cu El.

Pe scurt, respingerea lui Mesia a făcut imposibil ca toate națiunile să fie strânse laolaltă sub El. Aceasta pare a fi o aluzie la profeția lui Iacov: „Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre coapsele lui până ce va veni Șilo și a Lui va fi ascultarea popoarelor“. Starea evreilor a făcut imposibil să se mai împlinească atunci scopul binecuvântat al împărăției Sale. Cuvântul din versetul 10 din ebraică înseamnă „popoare“, ca și în Geneza 49.10: „a Lui va fi ascultarea popoarelor“. Este foarte important să înțelegem ambele deoarece o literă diferită aduce mari diferențe.

Faptul că iudeii nu erau moral pregătiți pentru Mesia a făcut imposibil să fie adunate toate popoarele. Starea lor Îi provoca scârbă și nici ei nu-L puteau suferi pe El. Nu exista nici o bază pentru ca să poată fi adunate popoarele. Nu a fost posibil atunci, așa că a trebuit să fie o amânare, dar acest plan nu a fost abandonat, ci numai amânat deocamdată. Astfel, toiagul Frumusețe – ca imagine a autorității lui Dumnezeu pentru a-Și împlini acum planul - a fost rupt. Dar, cu siguranță, El Își va pune în aplicare planul pentru toate popoarele pe care le va strânge în jurul lui Israel când se vor pleca și Îl vor binecuvânta pe Mesia. Pentru un timp, acest plan rămâne suspendat. Toiagul a fost rupt în ziua aceea, astfel că sărmanii turmei care Îl așteptau puteau cunoaște că era cuvântul lui Yahve. Domnul se destăinuie celor care se tem de El (v. Ps. 25.14).

Urmează apoi ceva mult mai grozav și mai important: „Şi le-am zis: Dacă este bine în ochii voştri, daţi-mi plata; iar dacă nu, nu mi-o daţi. Şi mi-au cântărit ca plată treizeci de arginţi“. Nu numai că a fost amânat scopul de a strânge națiunile, ci chiar Hristos a fost vândut de ai Săi pentru a fi dat morții. Și cu ce preț! „A venit la ale Sale, iar ai Săi nu L-au primit“. Prin urmare a fost rupt și celălalt toiag. „Şi mi-am frânt toiagul al doilea, Legături“. Aceasta a mers mult dincolo de o aluzie cu privire la strângerea tuturor națiunilor, deoarece efectul a fost că s-a rupt „înfrățirea dintre Iuda și Israel“. Dumnezeu nu l-a mai strâns nici măcar pe Israel, nu numai că nu a mai strâns națiunile în jurul lui Mesia, potrivit scopului Său pentru binecuvântări pământești, dar nici măcar nu a mai strâns laolaltă poporul evreu. Astfel, respingerea lui Isus în timpul vieții Sale a făcut imposibil ca națiunile să fie strânse laolaltă, iar respingerea Lui în moarte a spulberat toate speranțele pentru strângerea laolaltă a lui Israel. Evreii urmau să fie risipiți în loc ca Israel să fi adunat. Toate aceste planuri au fost dejucate pentru un timp.

Aceasta introduce lupta finală. Toate lucrările minunate ale lui Dumnezeu în creștinism sunt de domeniul trecutului. Acestea nu sunt și nu pot fi teme ale profețiilor Vechiului Testament deși cuvintele de aici lasă loc pentru cele mai importante aspecte, prezintă ilustrații și dau indicii că totul era cunoscut de la început. Sistemul mare al bisericii și taina lui Hristos umplu spațiul dintre versetul 14 și versetul 15, cel din urmă aruncându-ne în împrejurările întunecate de la sfârșitul veacului. „Şi Yahve mi-a zis: «Ia-ţi şi uneltele unui păstor nebun»“. După ce L-a prezentat pe Hristos până la moartea Sa, imediat după El, îl prezintă pe Antihrist. Evident, există o legătură morală și un contrast real între cei doi. Așa le-a spus Domnul iudeilor în Ioan 5, că dacă nu Îl vor primi pe El, care vine în numele Tatălui, atunci îl vor primi pe acela care va veni în numele lui însuși. Dacă în evanghelie cei doi sunt prezentați alăturat, nu trebuie să ne mirăm că Zaharia face la fel. „Ia-ţi şi uneltele unui păstor nebun. Pentru că, iată, voi ridica în ţară un păstor care nu va cerceta pe cele gata să piară, nici nu va căuta pe cea rătăcită; nici nu va vindeca pe cele rănite, nici nu va paşte pe cele sănătoase“. Este exact contrariul lui Hristos – ce trist contrast! Antihristul „va mânca şi carnea celor îngrăşate şi le va rupe copitele în bucăţi. Vai de păstorul cel netrebnic, care părăseşte turma! Sabia va fi peste braţul lui şi peste ochiul lui cel drept; braţul lui se va usca de tot şi ochiul lui cel drept se va întuneca de tot“. Judecata lui Dumnezeu va fi asupra lui. Aici el este descris în termeni caracteristici unui păstor, dar știm că aceasta se va împlini în Antihrist.

Urmează apoi ultimul mesaj al profetului, în care iese în evidență nimicirea, numai că, în loc să se limiteze în exclusivitate la aceasta, relatarea cuprinde încă o aluzie frumoasă la Hristos, omul suferinței, deși nu găsim nimic detaliat despre El, ci doar aspecte în legătură cu tema prezentată.