Zaharia 11

În capitolul 11, Duhul prezintă detalii legate de respingerea lui Mesia şi de împrejurările deosebite din zilele de la urmă, ca fiind consecinţe ale acestei respingeri, şi anume judecăţile pe care aceasta le va atrage. Este istoria lui Israel din punct de vedere al relaţiilor lui cu Hristos.

Cred că începutul capitolului 11 vorbeşte despre invadarea lui Israel de către naţiuni. Primele trei versete prezintă tabloul general al situaţiei ţării. În al patrulea verset, Yahve se ocupă de turma Lui cea devastată din cauza că stăpânii lor dintre naţiuni găsesc în ei doar un mijloc de îmbogăţire. Cei care îi păstoreau nu aveau pic de milă pentru ei, aşa că Yahve însuşi este emoţionat şi arată compasiune faţă de sărmanii turmei chiar în timp ce, ca naţiune, lor li se dă să suporte roadele propriei lor nelegiuiri. Atunci El se ocupă de cei asupriţi: acesta este duhul de viaţă al lui Hristos în Israel.

Cele două toiege reprezintă autoritatea Lui asupra tuturor popoarelor, care îi uneşte pe Iuda şi pe Israel. Acesta este dublul efect al puterii lui Hristos. Dar păstorii lui Israel sunt nimiciţi, iar Hristos, persecutat de poporul rău şi stricat, detestat şi El de popor, îi lasă să sufere consecinţele purtării lor. Ca urmare, El renunţă pentru un timp la moştenirea popoarelor, pentru că El trebuie să se bucure în Israel. Dar sărmanii turmei au recunoscut în ceea ce a făcut El împlinirea cuvântului profetic. Ei nu au aşteptat gloria publică a lui Mesia în Israel, ci s-au ataşat de El ca persoană în urma dovezilor pe care le-a dat că are o misiune din partea lui Dumnezeu. Am impresia că aceasta extinde lucrarea apostolică în mijlocul lui Israel şi pe durata vieţii lui Isus. De fapt, profeţia vorbeşte doar despre aceasta. Versetele 12 şi 13 ne spun despre preţul la care l-a evaluat poporul pe Împăratul şi Mântuitorul lor. Cunoaştem cu toţii împlinirea a ceea ce este scris. Aici profetul însuşi dă acel preţ în mod profetic, marcând că aşa trebuia să se împlinească planurile lui Dumnezeu. Vedem că aici Hristos se prezintă ca Yahve Însuşi. Relaţia dintre versetul 9 şi versetul 6 scoate în evidenţă acelaşi adevăr. Gândurile lui Yahve cu privire la ceea ce va face sunt împlinite în persoana lui Isus. Apoi, şi unirea dintre Iuda şi Israel, care va fi prin Hristos, este abandonată. Versetele 15, 16 şi 17 ni-l prezintă pe profet luând în mod simbolic trăsăturile Antihristului (după cum mai înainte reprezentase purtarea lui Iuda) pentru a anunţa venirea acelui păstor nebun ca o judecată din partea lui Dumnezeu, şi care, la rândul lui, va suferi judecata pe care o merită. Hristos a venit în numele Tatălui şi nu a fost primit; un altul va veni în numele lui însuşi, iar pe acela poporul îl va primi.

Prezentarea Antihristului păstor*** al lui Israel face loc relatării evenimentelor care se vor desfăşura în jurul Ierusalimului în zilele de la urmă. Toate naţiunile se vor strânge în jurul Ierusalimului, dar acolo vor găsi o piatră care-i va zdrobi. Dumnezeu va judeca puterea omului, dar va ridica pe poporul său prin harul Lui suveran. El va distruge naţiunile care se vor sui împotriva Ierusalimului. Întâi vine salvarea poporului prin puterea lui Yahve. Este harul suveran arătat faţă de cel dintâi dintre păcătoşi, sărmanul dar preaiubitul Iuda, care a culminat toate răzvrătirile împotriva lui Dumnezeu cu dispreţul şi respingerea Împăratului şi Mântuitorului său.

Harul preia iniţiativa asupra tuturor resurselor omului. Îndrăzneala vrăjmaşilor poporului lui Dumnezeu face să se angajeze în lucrare afecţiunea Lui, care nu scade niciodată, ci, această îndrăzneală, îi dă lui Dumnezeu ocazia de a demonstra fidelitatea Lui în dragostea faţă de Iuda. Iuda, cel vinovat dar preaiubit, este salvat. Adică este salvată rămăşiţa credincioasă, pentru care nenorocirea lui Israel este o povară. Dar rămâne încă problema purtării lor faţă de Dumnezeu. Totuşi harul eliberării a lucrat în inima lor. Ştim că legea a fost scrisă în inima lor, dar mai era nevoie de ceva. A fi iubit de un Dumnezeu împotriva căruia te-ai revoltat înmoaie inima. Harul merge şi mai departe şi Îl înfăţişează poporului pe Mesia pe care îl străpunseseră. Cel pe care Îl respinseseră era tocmai Yahve care îi elibera. Nu mai este acel strigăt în necaz, al celor care nu au nici o resursă înafară de Yahve. Israel, sau, mai exact, Iuda, care nu mai este pradă acelei nelinişti grozave produse de necazul în care se afla, este pus în faţa propriului păcat, pe care îl simte înaintea Mântuitorului crucificat. Nu mai este durerea obişnuită a unei naţiuni zdrobite şi călcate în picioare de alţii, cu sentimentele ei cele mai alese, ci sunt inimi care se topesc simţind ceea ce au făcut pentru Acela care S-a dat pe sine însuşi pentru ele. Fiecare familie în parte recunoaşte profunzimea păcatului ei fără ca teama de judecată şi de pedeapsă să schimbe autenticitatea şi caracterul afecţiunilor lor. Inimile lor sunt restaurate potrivit cu eficacitatea lucrării lui Hristos. Aceasta este ceea ce pune poporul în mod definitiv în relaţie cu Dumnezeu. Am văzut aceeaşi ordine morală în istoria simbolică a lui David, cu chivotul pe muntele Sionului şi apoi în aria lui Aravna iebusitul.